ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Diana Baraboi

Quo vadis, homo christiane?

Și aceasta să știi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te și de aceștia (2 Timotei 3, 1-5). Acesta este îndemnul pe care Sfântul Apostol Pavel îl adresează ucenicului său iubit, Timotei, într-o epistolă scrisă în anul 66, în timpul primei captivități romane, cu scopul de a-l povățui să stăruie în credință spre mântuirea lui și a celor din jur. Originar din Listra, născut dintr-un tată grec păgân și o mamă evreică ce s-a convertit la creștinism, Timotei a fost ales de Pavel și a devenit cel mai apropiat ucenic al acestuia, fiind văzut ca un adevărat fiu întru credință (cf. 1 Timotei 1, 18; 2 Timotei 1, 2; 1 Corinteni 4, 17); a ajuns primul episcop al Bisericii din Efes și, mai târziu, a fost ucis în timpul praznicului Catagoghion de către închinătorii la idoli.

Annibale Carracci, Domine, quo vadis, 1601-1602

Poate nu întâmplător Apostolul își începe înșiruirea celor vicioși cu cei iubitori de sine, știut fiind faptul că în tradiția creștină filaftia este considerată drept începutul tuturor relelor. Sfântul Maxim Mărturisitorul îi îndemna pe oameni să se păzească de iubirea de sine pe care o numea „maica relelor”, cea din care se nasc, asemenea unor gânduri pătimașe, și alte nelegiuiri: lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă, în timp ce Cuviosul Nichita Stithatul considera că nimic nu-l împiedică pe creștin de la lucrarea poruncilor ca iubirea de sine[1]. Iubirea exagerată de sine îi face pe oameni să se supraevalueze, să se considere indispensabili în orice acțiune, crezând, astfel, că nu mai au nevoie de Dumnezeu. Sfântul Apostol socotea iubirea mai presus de orice, dovadă fiind celebrul imn dedicat acesteia: Vă arăt o cale și mai înaltă. Dacă aș vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni precum o aramă zăngănitoare sau un chimval răsunător. Dacă aș cunoaște toate tainele și aș avea profeția și toată credința, așa încât să mut munții, dar dacă nu aș avea iubire, nu aș fi nimic. Dacă mi-aș împărți toate bunurile săracilor și mi-aș da trupul să fie ars, dar nu aș avea iubire, cu nimic nu mi-ar fi de folos (1 Corinteni 12, 31–13, 3), dar acolo era vorba despre iubirea față de Dumnezeu și de aproape, cea care duce la lăsarea de sine pentru ceilalți, nu la cea egoistă, plină de mândrie.

Oamenii păcătoși erau semne ale vremurilor de pe urmă (probabil Apostolul se referă și la cele contemporane lui) în care aceștia se distanțau de Dumnezeu și-I nesocoteau poruncile, iar lipsa virtuților era compensată de prezența viciilor, fiecare rupând legătura dintre om și Creator. Această epistolă, fiind și ultima, a fost numită „testamentul spiritual”[2] al Apostolului Neamurilor: este evidențiată importanța învățăturii și a credinței adevărate, precum și zelul neîncetat de care trebuie să dea dovadă un propovăduitor care a primit de la Dumnezeu un duh al puterii, al dragostei și al înțelepciunii (cf. 2 Timotei 1, 7); acesta nu trebuie să se rușineze de credința sa, ci să se ostenească asemenea unui ostaș sau plugar (vide 2 Timotei 2, 3-6) și să se ferească de falșii profeți care, prin vorbele lor lipsite de adevăr ce vor roade ca o cangrenă (cf. 2 Timotei 2, 17), îi duc și pe alții în rătăcire.

Și în zilele noastre putem adesea observa cum iubirea de sine naște oameni răi, mincinoși și profitori în același timp, veșnic nemulțumiți de ceea ce au, care fac rău doar pentru că pot, fățarnici, care rămân în amintirea celor din jur prin răutățile lor, prin nedreptățile săvârșite și prin veninul împroșcat. Unii își doresc atât de mult ceva ce nu au și, conștienți fiind că nu-l vor avea niciodată, dar neputând accepta acest lucru, încearcă din răsputeri să-i înlăture pe cei a căror poziție o râvnesc. Invidia, acel „monstru cu ochi verzi”[3], le întunecă mintea și le determină acțiunile, făcându-i să-și piardă orice urmă de judecată și de rușine: încearcă a se cățăra pe merite care nu le aparțin și profită din plin de munca altora, iar atunci când li se reproșează că ocupă un loc ce nu le este propriu dau dovadă de cea mai mare aroganță. Aceste persoane, care pretind a avea calități pe care de fapt nu le au, recurg la acțiuni care îi dezonorează ca oameni, iar dorința de a fi mereu în față, cu orice preț, îi face să fie lingușitori și slugarnici. Principala lor armă e răzbunarea, iar atunci când nu-i pot răni direct pe cei pe care îi urăsc, aleg să le rănească apropiații; suferința unor nevinovați nu le stârnește empatia și nici nu îi determină să înceteze. Însă, întorcându-ne la vorbele Apostolului, acești oameni nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost și a acelora (2 Timotei 3, 9). A acelora, adică a lui Ianes și Iambres, magi care, conform tradiției, i-au stat împotrivă lui Moise și și-au transformat toiegele în șerpi (vide Ieșirea 7, 11-12). Însă, după cum toiagul lui Aaron a înghițit toiegele lor, adică profetul adevărat i-a biruit pe profeții mincinoși, tot așa învățătorii falși vor fi demascați în cele din urmă. Astfel, cu nădejde și cu răbdare, cei nedreptățiți să aștepte, căci, după cum spunea și Horatius în Odele sale: Raro antecedentem scelestum deseruit pede Poena claudo „Rareori pedeapsa, cu piciorul șchiop, a părăsit un ticălos care o ia înainte” (Ode III, 2, 32).

Bibilografie și sitografie:

[1] Vide Iubirea patimasa de sine (https://www.crestinortodox.ro/editoriale/iubirea-patimasa-sine-70234.html). 02.02.2026.

[2] Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 380.

[3] Expresie folosită de William Shakespeare în Othello, Actul III, Scena 3.

INDICAȚII DE CITARE:

Diana Baraboi, „Quo vadis, homo christiane?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.

CUPRINS
ACASĂ