Nostalgia între sprijin și himeră
Cuvântul nostalgie își are originea în greaca veche, fiind un compus din νόστος („întoarcere acasă”) și ἄλγος („durere”), echivalentul său nefiind atestat ca termen de sine stătător (*νοσταλγία). A intrat în limbile moderne din termenul neolatin nostalgia, inventat în anul 1688 de către elvețianul Johannes Hofer, un student la medicină, care l-a utilizat pentru prima dată ca termen medical pentru a descrie sentimentul de dor de casă, de familie, de cei dragi simțit de soldații plecați pe front. Însă, indiferent de momentul născocirii cuvântului, sentimentul în sine a apărut de-a lungul epocilor, fiind simțit, într-o formă sau alta, de foarte mulți oameni.
Se poate lesne observa prezența lui în literatura clasică, studiile critice punându-l cel mai adesea în legătură cu întoarcerea acasă a lui Ulise de la Troia. După ani de război, eroul se vede nevoit să petreacă mult timp pe drumul de întoarcere, drum plin de peripeții, pe care le depășește nu numai cu ajutorul zeilor, ci și prin voința și determinarea sa, dorința de a-și revedea Ithaca, soția și fiul dându-i puteri. Și poetul Ovidius, relegat la Tomis, a tânjit ani de zile după viața de la Roma, după familie și prieteni, nădejdea întoarcerii acasă fiind singura care i-a dat putere să reziste în acele locuri. Pe de altă parte însă, obsesia pentru întoarcerea acasă l-a făcut să vadă realitatea în culori întunecate, viața sa devenind o iarnă perpetuă, petrecută în singurătate și condiții nesigure.
Nostalgia semnifică o durere profundă și o tristețe amestecată cu dor față de trecut, care apare mult mai bun, chiar idilic, astfel explicându-se și apariția mitului vârstelor, cu ajutorul căruia diverși autori (ca de pildă Hesiod și Ovidius) și-au imaginat o lume perfectă, în care oamenii trăiau atât într-o deplină comuniune cu divinitatea, cât și în pace unii cu alții, iar pământul rodea de la sine fără nicio muncă ori grijă.
Dacă nostalgia unor bătrâni provocată de dorul pentru tinerețe, de cum erau ei cu ani în urmă, de cei dragi plecați, de vremurile bune etc., deși exagerată, poate fi ușor înțeleasă, cum poate fi înțeleasă nostalgia unui om după ceva ce n-a avut niciodată? Ca de pildă nostalgia după paradisul pierdut, căci au existat credincioși pentru care acesta din urmă s-a transformat în țelul la care ei aveau nevoie să ajungă pentru a fi împliniți. Ei nu tânjeau după o perioadă a vieții lor, ci după ceva despre care doar au auzit, dar credința neclintită îi făcea să perceapă acel lucru ca fiind real. Astfel, nu doar prezentul le apărea mai rău în comparație cu trecutul, ci însăși viața reală pălea în fața celei la care nădăjduiau cu toată convingerea: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să văd frumusețea Domnului și să cercetez locașul Lui” (Psalmii 26, 7-8). Sfinții părinți îi îndemnau pe credincioși să nu ceară răsplăți trupești, ci să ofteze și să nădăjduiască a ajunge în patria promisă dintru început, despre care a dat mărturie și Mântuitorul: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, primiți Regatul care v-a fost pregătit de la începutul lumii” (Matei 25, 34).
Indiferent de epocă sau cultură, mulți oameni uită durerea trăită în trecut și păstrează doar amintirile frumoase, pe care le amplifică în mod conștient sau nu, astfel, dorința întoarcerii în acel spațiu și / sau timp întunecă adesea rațiunea. Tot trăind în trecut, oamenii nu se pot bucura de prezent, iar lucrurile pe care le au par fără valoare în comparație cu cele pe care le-au avut odată sau, mai bine zis, pe cele pe care cred că le-au avut și este cumplit de dureros atunci când își dau seama că au alergat după o himeră, nici nu au recuperat ceea ce au pierdut și nici nu s-au bucurat de ceea ce aveau în prezent. Câtă realitate există, totuși, în această imagine idilică pe care și-o formează? Sunt mulți oameni nostalgici după un lucru pe care l-au pierdut, fie el un loc de muncă, un oraș, un prieten, o familie. Dar dacă ei ar avea posibilitatea de a se întoarce, ar mai avea exact aceleași sentimente ca la început? După ani de pauză, locul de muncă pierdut și mult visat oare le mai aduce aceeași bucurie ca atunci când îl aveau? Sau ceea ce îi face nostalgici e mai mult o închipuire, e doar realitatea deformată în mod inconștient? Dacă nu-l pierdeau, oare pot fi siguri că el continua să îi bucure sau, inevitabil, intervenea plictiseala, rutina sau, mai mult, cu timpul nu le mai aducea nicio satisfacție și ar fi visat la altceva? Alții tânjesc după locul natal pe care l-au părăsit, de bunăvoie sau nu, cu mulți ani în urmă. Dar după ce tânjesc ei, mai exact? După arhitectura orașului sau după viața pe care o aveau atunci, aceasta implicând mai multe paliere: familie, prieteni, casă, loc de muncă etc.? Dacă s-ar întoarce în orașul natal, dar ar lua-o de la capăt în altă casă, cu alt serviciu, ar avea alte responsabilități și alți prieteni, ar mai fi ca la început? Cu siguranță nu, căci cu timpul locurile și oamenii se schimbă inevitabil. Într-o familie în care a avut loc o ruptură și, cu cât erau relațiile mai bune, cu atât despărțirea a durut mai tare, mai poate fi vorba de o împăcare reală, din inimă? Un om singur cu amintirile lui care rememorează iar și iar clipele frumoase petrecute alături de cei dragi ar putea reface legăturile rupte?
Astfel, de cele mai multe ori, nostalgia reprezintă o evadare din realitate, un fel de armă de apărare pentru a putea rezista mai bine problemelor adevărate, ea poate fi un sprijin necesar, dar, în egală măsură, ea poate fi ceva distrugător, care îi împiedică pe oameni să se poată bucura de viață, așa cum este ea. Lucian Blaga spunea că „poți dori ceva așa de chinuitor și de tare, încât, îndeplinindu-ți-se, nu te mai bucuri: te-a costat prea mult suflet”. Poate unii oameni și-au refăcut viața ori de câte ori au avut un eșec, dar alții nu vor izbuti niciodată să se desprindă de trecut, ei reușind, cel mult, să încerce să se bucure de ceea ce au, atât cât pot. În acest caz tristețea se amestecă cu bucuria și ia naștere un sentiment ciudat, pe de o parte încă își doresc acel ceva pe care nu-l mai au, dar în același timp parcă nu ar vrea să se întoarcă nici în acele vremuri, nici în acele locuri, poate și pentru că, undeva, simt că nu va mai fi la fel.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Nostalgia între sprijin și himeră” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 