Diana Baraboi
Metamorfoza din dorința de a trăi cu adevărat în lucrarea Der arme Heinrich
Dorința de a trăi cu adevărat, dar în diferite moduri și din diferite motive, se poate întâlni în scurta lucrare medievală „Sărmanul Heinrich” (Der arme Heinrich), scrisă de Hartmann von Aue[1]. Conținutul acesteia poate fi rezumat în câteva cuvinte: Heinrich – singurul personaj care poartă un nume –, un mare cavaler, întruchiparea tuturor virtuților lumești și curtenești, s-a îmbolnăvit brusc de lepră și a fost respins de societatea din care, cu puțin timp în urmă, făcea parte. Căutând cu disperare un leac a aflat că există un singur mijloc de a se vindeca, și anume sângele unei fecioare dispusă să se jertfească de bună voie pentru el. Fiind convins că nimeni nu va dori să moară pentru el, deznădăjduit, s-a retras la una dintre fermele sale unde, datorită sufletului său bun, a fost rapid îndrăgit de copila vătafului care, atunci când a aflat cum poate fi vindecat, și-a exprimat fără ezitare dorința de a se jertfi. Cu greu, a reușit să-și convingă părinții și pe Heinrich să-i accepte jertfirea și au pornit împreună spre Salerno, în ultimul moment însă, atunci când Heinrich a văzut-o legată pe masă, pregătită să fie ucisă, a înțeles că trebuie să accepte voia lui Dumnezeu și i-a împiedicat moartea. Amândoi s-au întors acasă și, pe drum, Heinrich s-a vindecat brusc, opera încheindu-se cu căsătoria celor doi și cu dobândirea vieții veșnice întru numele lui Dumnezeu.
În credința medievală, omul era văzut ca o creatură plină de vicii și nedemnă înaintea lui Dumnezeu, ca urmare a păcatului originar (peccatum originale) și nimeni nu era vrednic să intre în Paradis prin porțile cerului. Se credea că trupul era ostil sufletului și, în timp ce acesta din urmă venea de la Dumnezeu, reprezentând casa Lui, primul era lucrarea diavolului și purtător de păcate, de unde și disprețul pentru el. Din pricina păcatului, trupul omenesc era văzut ca fiind ceva necurat și respingător, iar frumusețea exterioară pierea rapid, fiind doar o aparență și o înșelăciune: Wir sîn von brœden sachen. / nû sehet, wie under lachen / mit weinenne erlischet. / unser süeze ist gemischet / mit bitteren gallen. / unser bluome der muoz vallen, / sô er aller grüenest wænet sîn[2]. (Der arme Heinrich, 105 – 111). Râsul se schimbă rapid în plâns, căci nimic nu durează în această lume, în care totul este doar suferință, iar viața doar pare dulce din când în când, aceste aparențe făcându-i pe mulți oameni să se piardă. Floarea care se ofilește și cade reprezintă simbolul deșertăciunii lumii, ea este chiar viața omului, căci, așa cum spunea și Notker din St. Gall: Media vita in mortem sumus. Viața pe pământ nu are nimic sigur, splendoarea fiind doar o aparență care poate lua sfârșit în orice moment, după cum spune și Ecclesiastul: „Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecclesiastul 2, 11).
În tot Evul Mediu s-a crezut că tot ceea ce este pământesc nu este decât minciună și înșelăciune și că această viață ar reprezenta doar o etapă în drumul spre viața reală, cea adevărată, care începe abia după moarte, în veșnicia lui Dumnezeu. Însă atât fericirea veșnică, cât și osânda veșnică depindeau de faptele omului din această lume, o lume a aparențelor și trecătoare: „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit” (Ecclesiastul 3, 11). Pentru omul medieval, lumea pământească nu oferea nimic în comparație cu veșnicia lui Dumnezeu, el nădăjduind într-o viață mai bună dincolo, unde toate nedreptățile vor fi răscumpărate, toate bolile vor fi vindecate și toată durerea va dispărea.
De-a lungul operei asistăm la o adevărată metamorfoză a lui Heinrich: la început el nu a văzut boala ca pe o pedeapsă pentru păcatele sale sau măcar ca pe un avertisment de la Dumnezeu că viață adevărată înseamnă mai mult decât întreceri cavalerești, lux și fațadă. Văzându-se bolnav, și-a blestemat ziua nașterii și a căutat peste tot medici care l-ar putea vindeca, crezând că își poate cumpăra sănătatea cu bani, fără a se gândi vreo clipă că decăderea lui în societatea atât de mult iubită ar fi fost ceva voit și îngăduit de Dumnezeu sau ar fi fost o consecință directă a păcatelor sale sau a nepăsării lui față de Creator. A fost gata să-și dea toată averea pentru a se vindeca, fără a încerca să ceară ajutorul divin, iar când a aflat că există un singur leac, dar acela nu poate fi cumpărat, nu a mai putut fi consolat. Abia mai târziu, după câțiva ani, când a vorbit cu vătaful lui despre el însuși, analizându-și în mod lucid viața, a recunoscut că nu i-a arătat lui Dumnezeu respectul pe care îl merita, iar Acesta, numit „Portarul înalt” (hôhen portenære v. 405), i-a închis porțile norocului. În monologul său, Heinrich și-a acceptat vina, aceea de a fi privit totul cu trufie (mit vrevil v. 391), numindu-se „nebun” (welttôren v. 396), căci nu a înțeles că tot ceea ce are este prin harul lui Dumnezeu (gotes hulde v. 660) și nu prin el însuși, așa cum scria și Sfântul Apostol Iacov: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Dar, în ciuda acestui fapt, tot nu a fost pregătit să accepte voia lui Dumnezeu și s-a lăsat convins de o copilă să se jertfească pentru el. Abia în ultimul moment, când a văzut-o pe masă, sufletul său s-a curățat complet și, dobândind o nouă cunoaștere (niuwen muot v. 1235) și o nouă calitate omenească (niuwe güete v. 1240), a fost capabil să-și continue viața după voia lui Dumnezeu. El a înțeles că toate bogățiile, banii și respectul față de oameni au însemnătate numai aici pe pământ, dar viața aceasta este prea scurtă în comparație cu veșnicia lui Dumnezeu, care nu poate fi câștigată decât prin pocăință și fapte bune. Lepra l-a schimbat și l-a ajutat să-și salveze și sufletul, căci și-a pierdut splendoarea exterioară doar spre a o dobândi pe cea interioară. Și doar atunci, când a fost complet schimbat, Dumnezeu S-a îndurat de el, oferindu-i vindecarea, precum și răsplata dreaptă. Autorul îl menționează, de asemenea, cu diferite nume în diferite etape ale textului: la început era Herr Heinrich, cavalerul care avea tot ceea ce și-ar putea dori cineva pe pământ (frumusețe, bani, faimă etc.), după ce s-a îmbolnăvit, a avut loc căderea lui, devenind der arme Heinrich, un biet bolnav, părăsit de toți, în final, după ce a înțeles sensul vieții, Dumnezeu l-a eliberat de suferință și a avut loc înălțarea lui întru desăvârșire, redevenind Herr Heinrich. Și nu întâmplător s-a îmbolnăvit de lepră, boală văzută ca un stigmat încă din timpurile biblice (de exemplu, în pilda lui Iov sau a celor zece leproși). Bolile erau foarte răspândite în Evul Mediu din pricina condițiilor grele de viață, dar, în primul rând, ele erau văzute ca o consecință directă a păcatelor sau o pedeapsă de la Dumnezeu. Se credea că, de vreme ce trupul este oglinda sufletului, un om curat în interior și fără păcat are, de asemenea, un trup curat, astfel, ele erau percepute de cei mai mulți ca fiind o expresie a păcatelor omenești, iar vindecarea poate veni numai de la Dumnezeu, în momentul în care omul a terminat pocăința. Dar boala lui Heinrich nu este altceva decât o metaforă: când acesta s-a îmbolnăvit, adică atunci când și-a pierdut strălucirea exterioară, toată lumea s-a îndepărtat de el, dar nu pentru că era bolnav, ci pentru că nu se mai potrivea în acea societate.
Heinrich și copila se aflau, la început, la poli opuși: el trăia doar material, fără a se gândi la viața întru Împărăția lui Dumnezeu, ea, în schimb, voia să renunțe la această viață pentru a o dobândi pe cea veșnică. Prin atitudinea lor, amândoi s-au făcut vinovați de superbia, niciunul dintre ei neînțelegând cu adevărat sensul vieții. Heinrich, la început, dorea să trăiască în lume, dar spre final, acceptă moartea, căci oprirea actului de a se jertfi al copilei echivala cu acceptarea morții, alegând să facă voia Domnului. El, care căuta cu ardoare viața pe pământ a renunțat, treptat, la toate bunurile pământești, abandonând în final, propria-i viață. Dar a primit iertarea și a dobândit nu numai vindecarea, ci și mai multă bogăție de la Dumnezeu decât la început, recuperându-și locul în ierarhia societății și continuând să trăiască înconjurat de bunuri materiale, dar, în același timp, și în strânsă legătură cu Dumnezeu. Copila, dimpotrivă, considera că viața ei adevărată este în ceruri, după aceasta tânjea și pe aceasta încerca să o obțină cu orice preț, pentru ea viața pe pământ fiind doar ceva trecător și periculos în același timp, dar, cu ajutorul lui Heinrich, a învățat să o accepte. La început, ea trăia, parcă, într-o iluzie, visând la moartea pe care o vedea ca pe o căsătorie cu un țăran liber, iar viața de apoi ca într-o gospodărie unde nu există nici plânset, nici suferință (o metaforă pentru Împărăția lui Dumnezeu), acela fiind singurul loc în care voia să meargă și să trăiască. Prin urmare, din momentul în care a decis să se jertfească, nu a mai putut fi, cu niciun preț, convinsă să renunțe, ba dimpotrivă, se observă disperarea ei de a renunța la această viață, în care cineva poate foarte ușor să-și piardă sufletul din pricina faptelor rele. Așadar, în ceea ce o privește, se poate vorbi la început și despre egoism, nu doar despre iubire, deoarece a vrut să câștige coroana cerească pentru ea însăși, fără a înțelege că viața veșnică este o răsplată de la Dumnezeu pentru faptele bune făcute în viața pământească, și nu pentru renunțarea completă la aceasta, iar o jertfă nu poate fi acceptată dacă nu este pe deplin altruistă. În final, asemenea lui Heinrich, și-a abandonat dorința inițială și a acceptat voia Domnului, primind și ea, la fel ca el, un statut superior, din fiica unui vătaf obișnuit, devenind, prin căsătorie, o femeie nobilă (în plan alegoric, dintr-un om obișnuit, cu păcate, a devenit un creștin desăvârșit).
Astfel, în cazul amândurora, putem vorbi de o adevărată metamorfoză, produsă tocmai din dorința de a trăi cu adevărat, de o transformare duhovnicească, de o preschimbare (μετάνοια) a înțelegerii sensurilor vieții, a înțelegerii noimei (νόημα) lumii de aici. Deși proveneau din medii sociale diferite și aveau dorințe diferite, viața i-a schimbat și i-a făcut să vadă altfel realitatea din jur, dobândind o nouă cunoaștere și puterea de a vedea dincolo de aparențe, de a înțelege esența vieții: „Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6, 6).
[1] Poet medieval german (aprox. 1160-1210), cunoscut pentru operele sale Erec, Gregorius, Sărmanul Heinrich și Iwein.
[2] „Noi suntem dintr-un material fragil. / Vedeți cum râsul nostru se transformă în plânset. / Ceea ce ni se pare dulce și plăcut / este amestecat cu fiere amară. / Floarea noastră trebuie să cadă, / atunci când crede că de-abia a început a fi”.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Metamorfoza din dorința de a trăi cu adevărat în lucrarea Der arme Heinrich” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 