Lumina și întunericul în lucrarea apocrifă a Sfântului Ioan Gură de Aur Εἰς τὴν προσκύνησιν τοῦ τιµίου ξύλου („Întru adorarea lemnului demn de cinste”)
Atât în Sfânta Scriptură, cât și în scrierile Sfinților Părinți, de cele mai multe ori termenii lumină și întuneric sunt folosiți cu sensurile lor figurate. Astfel, lumina Îl simbolizează în primul rând pe Hristos Care a zis despre El Însuși: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”[1], asociere exprimată și de Apostolul Ioan: „El era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în această lume”[2]. Lumina reprezintă oamenii sfinți, dar cu mențiunea că există o mare diferență între lumina care este luminată (un sfânt) și lumina care luminează (Hristos); sfinții și învățătorii Evangheliei, deși aflați în întunericul acestei lumi, anunță lumina viitoare a vieții veșnice. Lumina este, de asemenea, Scriptura care strălucește pentru oameni în întunericul acestei lumi și îndepărtează umbrele nopții și ceața păcatelor care îi înconjoară, ajutându-i, astfel, să depășească obstacolele; ea reprezintă preceptele divine care radiază și răzbat prin întunericul minților oamenilor. Întunericul, dimpotrivă, este un simbol pentru diavol și pentru slujitorii acestuia; în întuneric rătăcesc toți idolatrii, ereticii și falșii creștini, fără să poată vedea adevărul din pricina orbirii lor, iar păcătoșii care fug de adevăr, de dreptate și de lumina justiției divine cad în întunericul greșelilor.
Acești termeni antitetici lumină și întuneric sunt adesea analizați în paralel: Hristos vs. diavol; dreptate și cunoaștere vs. nelegiuire și ignoranță; oameni aleși vs. cei respinși; viața în opoziție cu moartea; ziua în opoziție cu noaptea; viața veșnică, în care oamenii nu vor mai avea nevoie de lumina unei lămpi sau a Soarelui, căci Dumnezeu îi va lumina, vs. viața învăluită în întunericul păcatelor; omul care își iubește aproapele vs. păcătosul care îl urăște, orbit de invidie și răutate etc.
În lucrarea apocrifă a Sfântului Ioan Gură de Aur Εἰς τὴν προσκύνησιν τοῦ τιµίου ξύλου[3] („Întru adorarea lemnului demn de cinste”), se remarcă un nou sens oferit luminii, stabilindu-se o legătură între aceasta și crucea lui Hristos. Părintele își începe scurta lucrare cu un îndemn adresat credincioșilor de a-L slăvi de Dumnezeu și de a spune împreună cu profetul David, cântând: Ἐσηµειώθη ἐφ’ ἡµᾶς τὸ φῶς τοῦ προσώπου σου, Κύριε[4] „Lumina chipului Tău, Doamne, s-a arătat peste noi”, urmând a explica faptul că lumina (φῶς) se referă la crucea lui Iisus Hristos prin care lumea a fost mântuită și credincioșii au fost eliberați din captivitatea lui Beliar, întrucât carta[5] nelegiuirilor oamenilor a fost ruptă (adică păcatele au fost șterse). Nu întâmplător este amintit Beliar care, cunoscut și ca Veliar, reprezintă un alt nume al Satanei, menționat o singură dată în Biblie în epistola a doua către corinteni, fiind folosit în opoziție cu Iisus Hristos: „Dar ce legătură este între lumină și întuneric? Sau între Hristos și Beliar?”[6]. În continuare, se menționează faptul că Hristos este chipul Tatălui, iar lumina chipului Domnului este crucea, deoarece prin ea, ca printr-o făclie într-un sfeșnic (ἐν λυχνίᾳ λύχνος)[7], Hristos a luminat suprafața lumii, a restabilit pământul zdruncinat, a sfărâmat pietrele și a înviat morții[8], a izgonit Soarele și a înveșmântat cerul cu un sac aducând întunericul (σκότος)[9], arătându-le, astfel, tuturor, că el este Fiul lui Dumnezeu. Cetele îngerilor s-au înspăimântat, căci au văzut că cerul abătut și mâhnit a coborât, iar lumina (φῶς) și strălucirea (λαµπρότης) stelelor s-a stins; atunci ziua s-a preschimbat într-o noapte adâncă și catapeteasma luminoasă (στόλισµα φαιδρὸν) a templului, la rândul ei, s-a rupt, iar pământul a fost zgâlțâit de cutremure[10] și din morminte au ieșit repede morții eliberați de legături. Diavolul, auzind zgomotul tunetelor și văzând tulburarea în cer, lumina fulgerelor (<αἴγλη> ἀστραπῶν), oștirile îngerilor, flacăra focului (πυρὸς <φλόξ>) lui, furtuna iscată și fervoarea ei, a coborât grăbit în Iad și a poruncit să fie întărite porțile și zăvoarele, însă fulgerele strălucitoare și sunetul cumplit al tunetelor au ajuns până la el, întunericul (γνόφος) l-a înconjurat, iar tremurul stelelor l-a răscolit; în cele din urmă pământul s-a zguduit, pietrele au fost sfărâmate, zăvoarele zdrobite, stelele zdruncinate, luminile focului spiritual (λαµπάδες πυρὸς νοητοῦ) l-au întrecut, în timp ce tot adâncul înspăimântător tremura în sunetele puternice ale trâmbițelor.
În această lucrare, pentru a desemna legătura dintre lumină și cruce,de cele mai multe ori apare termenul φῶς, folosit în cele mai multe contexte biblice cu referire la Hristos. Însă crucea mai este văzută ca fiind un luminător (φωτισµός) al cunoașterii lui Dumnezeu, care îndepărtează tăgăduirea; este, de asemenea, lumină (φέγγος) dulce și Soare veșnic luminător (aici se remarcă o dublă alegorie: crucea este Soare, iar Soarele este Iisus Hristos, întrucât luminează și, așa cum Soarele apune și răsare, El a murit a înviat). În continuare, crucea este văzută ca fiind a tot luminătoare (παµφαέστατος; παµφώτιστος), răscumpărătoare a celor aflați în primejdie, vindecătoare a celor neputincioși, precum și protectoare a celor singuri, călăuză a celor care rătăcesc, ajutătoare a celor care strigă după ajutor; ea este cea care îi luminează (φαίνων) pe cei drepți, dar care le arde cărarea celor nelegiuiți. Ea strălucește noaptea, aduce ziua, luminează sufletele (τὰς ψυχὰς λαµπρύνει), pune capăt întâmplărilor nefericite și îi ajută pe cei aflați în suferință. Pentru lumina din cer, sunt folosiți și termeni, precum: αἴγλη, care reprezintă mai ales lumina Soarelui sau a Lunii, precum și strălucirea și splendoarea; λαµπρότης, care desemnează strălucirea; λαμπάς, lumina asociată cu focul sau torța; φλόξ, cu referire la flacără; termenii din aceeași familie lexicală λύχνος și λυχνία, cu sensul de făclie, sfeșnic; și nu în ultimul rând πῦρ, cu referire atât la foc, cât și la lumină. Nici termenul ἀστραπή („fulger”) nu este ales întâmplător, căci se spune căa doua Venire a lui Hristos va fi precum un fulger[11] sau că El Însuși va fi precum un fulger[12], astfel încât diavolul plin de întuneric va fi învins de lumină.
În ceea ce privește întunericul, sunt folosiți doi termeni parțial sinonimici și anume σκότος și γνόφος, ambii descriindu-i și pe slujitorii diavolului: <ὑπηρέται> σκότους τε καὶ γνόφου <φίλοι> „slujitorii Întunericului și prietenii Întunecimii”, precum și οἱ τοῦ σκότους ἄρχοντες „stăpânitori ai Întunericului”. Primul termen apare folosit deseori în Noul Testament, cu referire la întuneric atât cu sens fizic, cât și spiritual, desemnând pe diavol și pe îngerii săi, Iadul, păcatele lumi, absența lui Hristos etc. Cel de-al doilea are o singură ocurență în Noul Testament, într-una dintre epistolele Apostolului Pavel[13], el fiind, de fapt, o variantă dorică a termenului δνόφος[14], fiind pus în legătură și cu vijelia, furtuna care aduce întuneric. De altfel, se remarcă multitudinea termenilor parțial sinonimici care descriu lumina, în opoziție cu cei doi termeni folosiți pentru întuneric, subliniind, în chip simbolic, importanța și măreția luminii, dar mai ales complexitatea ei sub toate aspectele, căci ea oferă căldură și strălucire, dar în egală măsură poate fi nimicitoare pentru cei nelegiuiți, iar în lupta dintre întuneric și lumină, aceasta va învinge în cele din urmă.
Lumina și întunericul nu pot coexista, astfel, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, oamenii care doresc să se apropie de Hristos nu trebuie să se acopere cu întunericul păcatului, ci să ia seama la poruncile legitime ale Acestuia, așa cum și Apostolul Pavel îi îndemna pe oameni să umble ca niște copii ai luminii: „Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr. […] Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului”[15].
Bibliografie și sitografie:
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Εἰς τὴν προσκύνησιν τοῦ τιµίου ξύλου;
- Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995;
- Victor Aga, Simbolica biblică și creștină. Dicționar enciclopedic, Ediția a II-a, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2005;
- https://www.blueletterbible.org/lang/trench/section.cfm?sectionID=100 (3 august 2024).
[1] Ioan 8, 12.
[2] Ioan 1, 9.
[3] Lucrare cunoscută mai ales cu numele latinesc In adorationem venerandae crucis. Este un scurt imn de laudă închinat sfintei cruci, în care stilul narativ alternează cu cel metaforic, iar nararea unor evenimente biblice se întrepătrunde cu monologuri imaginare și cântece de laudă. Pe scurt, este vorba despre moartea și învierea lui Hristos, accentuându-se coborârea Lui în Iad și lupta cu diavolul pentru eliberarea sufletelor aflate în stăpânirea acestuia.
[4] Psalmul 4, 6.
[5] Vide Coloseni 2, 13-14. Hristos le-a iertat oamenilor greșelile, ștergând zapisul potrivnic lor.
[6] 2 Corinteni 6, 14-15.
[7] Vide Matei 5, 15; Marcu 4, 21; Luca 8, 16. Făclia nu trebuie să fie ascunsă, ci, dimpotrivă, pusă într-un sfeșnic, la vedere.
[8] Vide Matei 27, 51-52.
[9] Vide Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45.
[10] Vide Matei 27, 51.
[11] Vide Matei 24, 27.
[12] Vide Luca 17, 24.
[13] Vide Evrei 12, 18.
[14] https://www.blueletterbible.org/lang/trench/section.cfm?sectionID=100 (3 august 2024).
[15] Efeseni 5, 8-11.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Lumina și întunericul în lucrarea apocrifă a Sfântului Ioan Gură de Aur Εἰς τὴν προσκύνησιν τοῦ τιµίου ξύλου („Întru adorarea lemnului demn de cinste”)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 