Hildegard von Bingen
Protestificatio veracium visionum a Deo fluentium
Hildegard von Bingen (1098-1179), una dintre cele mai de seamă reprezentante ale misticii germane din Evul Mediu, s-a născut într-o familie de nobili și, la o vârstă fragedă, a intrat ca puer oblatus într-o mănăstire benedictină, în grija nobilei Jutta von Sponheim. La moartea acesteia, în anul 1136, a fost aleasă stareță în unanimitate, iar mai târziu a fondat două mănăstiri, pe cea din Rupertsberg (în urma unei viziuni) în anul 1150 și pe cea din Eibingen în 1165. A lăsat în urmă o operă vastă și impresionantă, ce cuprinde scrieri teologice, de botanică, de medicină, scrisori, hagiografii, imnuri, poeme și antifoane; în ceea ce privește domeniul misticii, cele trei lucrări majore sunt Scivias, titlul fiind o prescurtare de la Scito vias Domini („Cunoașteți căile Domnului”), Liber vite meritorum („Cartea răsplăților vieții”) și Liber divinorum operum („Cartea operelor divine”).
Experiența vizionară este descrisă în prologul lucrării sale de debut, Scivias, intitulat Protestificatio veracium visionum a Deo fluentium(„Mărturisire a viziunilor pline de adevăr care curg de la Dumnezeu”)[1]. În anul 1141, pe când avea vârsta de patruzeci și trei de ani, Hildegard a văzut un chip ceresc care, răspândind o lumină puternică, i-a vorbit cu un glas divin, cerându-i să scrie ceea ce aude: O homo fragilis, et cinis cineris, et putredo putredinis, dic et scribe quae vides et audis („O, om fragil și cenușă a cenușii și putreziciune a putreziciunii, spune și scrie cele pe care le vezi și auzi”). Cel Ce vorbea cunoștea faptul că ea este atât temătoare (timida) pentru a vorbi, simplă (simplex) pentru a explica și neînvățată (indocta) pentru a scrie, de aceea i-a poruncit să nu consemneze cele auzite după felul ei propriu de a vorbi ori după cel al oamenilor în general, nici după cunoașterea omenească, ci după voia Aceluia Care cunoaște toate ascunzișurile lumii. Astfel, se accentuează faptul că ea este doar un instrument al lui Dumnezeu, care scrie ceea ce i se dictează, însă totodată această mărturisire a propriei lipse de educație trebuie luată cum grano salis, fiind vorba mai mult de un topos al modestiei[2].
Atunci o lumină ca un foc i-a pătruns atât în minte, cât și în inimă, dar fără să o ardă, căci nu era ceva distrugător, ci doar o încălzea, iar din acel moment, ea a început să înțeleagă sensul cărților Scripturii, însă nu și regulile gramaticale ori semnificațiile cuvintelor. Hildegard insista asupra faptului că nici nu visa, nici nu era sub influența băuturilor alcoolice ori stăpânită de nebunie, ci era perfect lucidă în timpul viziunilor, pe care le vedea și auzea nu cu ochii și cu urechile trupului, ci cu cele ale omului interior.
De copil a avut viziuni care o speriau și o făceau să tremure, dar pe care nu a cutezat să le mărturisească decât unor apropiați. Nici după ce a primit porunca de a le scrie nu a îndrăznit să le publice, astfel, timp de mai mulți ani, ea le-a notat fără a le transmite mai departe, primindu-și, după cum mărturisește, și pedeapsa pentru neascultare, și anume o boală deosebit de gravă. Totuși, ea nu a respectat porunca primită nu din încăpățânare, ci mai mult dintr-o smerenie; de fapt putem vorbi chiar de o obsesie a omului medieval, și anume cum se poate vorbi într-o limbă pământească despre Dumnezeu? În anul 1146 Hildegard i-a scris abatelui Bernard de Clairvaux cerându-i sfatul, iar acesta, considerând viziunile ca fiind un har care trebuie prețuit, a intervenit pe lângă papa Eugen al III-lea pentru a obține permisiunea publicării; papa i-a oferit îngăduința în urma sinodului de la Trier, din anul 1147, lucrarea Scivias fiind publicată în anul 1151, așadar la zece ani de la primirea poruncii.
Viziunile erau pline de simboluri pe care le explica o voce cerească, iar temele abordate erau dintre cele mai diverse, de la comentarii ale unor pilde cunoscute din Sfânta Scriptură până la analiza unor motive des întâlnite în întreaga tradiție creștină (căderea îngerilor, crearea omului și căderea acestuia în păcat, prefigurările lui Hristos în Vechiul Testament, Sinagoga vs. Biserica, venirea Mântuitorului, taina împărtășaniei și a spovedaniei etc.) ori simboluri (piatra, flacăra, lumina, pâinea, apa, șarpele etc.), unele însoțite și de miniaturi, fără a lipsi criticile la adresa necredincioșilor și sfaturile adresate creștinilor.
Viziunile religioase reprezintă experiența directă și nemijlocită a cunoașterii lui Dumnezeu, ele fiind atinse prin meditație, rugăciune sau har. Bineînțeles, unii se pot întreba cât adevăr există în aceste viziuni, dacă ele au avut loc cu adevărat ori dacă a fost vorba doar de închipuiri sau chiar născociri sau a fost vorba de o inspirație supranaturală. Mulți filologi s-au întrebat dacă trăirile lui Hildegard au fost rodul extazului sau au fost raționale, plecând în primul rând de la propria ei mărturisire că le-ar fi experimentat în stare de veghe și cu mintea deschisă (vigilans et circumspecta in pura mente); pe de altă parte, medici renumiți, precum Charles Singer (medic și om de știință britanic, 1876-1960) și Oliver Sacks (neurolog și scriitor britanic, 1933-2015), au pus aceste viziuni pe seama unor boli. Este neîndoielnic faptul că un răspuns unic nu poate fi dat, căci mintea omului este în mare parte un mister care nu poate fi descifrat pe deplin și nici nu se poate afirma cu tărie că omul ar fi cu adevărat o ființă rațională, el fiind uneori cuprins de stări iraționale care îl pot transforma și duce într-o altă dimensiune.
Bibliografie și sitografie:
– Hildegard din Bingen – Scivias, Părțile I-II, Ediție bilingvă, Traducere din limba latină de Marinela Diana Marinescu, Biblioteca medievală, Editura Polirom, 2021.
– Victoria Cirlot y Blanca Garí – La mirada interior. Escritoras místicas y visionarias en la Edad Media, Madrid, 2008.
– https://www.healthyhildegard.com/hildegard-of-bingen-biography/ (31 ianuarie 2024).
[1] Hildegard va relata aceste lucruri și mai târziu, în anul 1175, într-o scrisoare adresată călugărului Guibert de Gembloux, Epistula CIII, cunoscută și sub numele de De modo visionis sue („Despre felul viziunii sale”).
[2] Și Fericitul Augustin, plecând de la vorbele Sfântului Apostol Pavel, considera că Domnul i-a ales pe apostolii Săi dintre necunoscători pentru a tulbura lumea și a frânge orgoliul celor trufași. „Căci vedeţi chemarea voastră, fraţilor, deoarece nu sunt mulţi înţelepţi după carne, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi nobili, ci Dumnezeu le-a ales pe cele fără forţă ale lumii pentru a le tulbura pe cele puternice şi Dumnezeu le-a ales pe cele neînsemnate ale lumii şi pe cele de dispreţuit şi le-a ales şi pe acestea care nu sunt aşa cum sunt acelea, încât să fie distruse cele care sunt” (1 Corinteni 1, 26-28). Astfel, dacă Iisus Hristos ar fi ales oameni învăţați, s-ar fi putut spune că aceia au meritat acest lucru datorită propriilor cunoștințe. (cf. Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan, 7, 17).
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Hildegard von Bingen, Protestificatio veracium visionum a Deo fluentium” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 