Dialog între Viață și Moarte. Johannes von Tepl, Der Ackermann aus Böhmen
Din clipa în care un om s-a născut,
el este destul de bătrân pentru a muri [1]
Der Ackermann aus Böhmen („Plugarul din Boemia”), cunoscut și sub numele de Der Ackermann und der Tod („Plugarul și Moartea”), reprezintă un opuscul scris în anul 1401 de către Johannes von Tepl sub forma unui dialog dintre un plugar văduv și Moartea care i-a răpit soția. Capitolul I debutează brusc cu multe blesteme adresate Morții, care stârnesc curiozitatea acesteia și intră în vorbă cu cel care o acuza; de aici încolo, de-a lungul a treizeci și două de capitole, asistăm la disputa dintre cei doi, fiecare capitol fiind o replică pentru cel anterior, în care sunt atinse teme fundamentale ale existenței, precum efemeritatea și fragilitatea vieții, iminența morții, iubirea și durerea provocată de pierderea celui drag, neputința de a accepta nedreptatea morții. Cel de-al treizeci și treilea (număr greu încărcat în simbolismul creștin, reprezentând vârsta la care a murit Hristos) Îi aparține lui Dumnezeu Care oprește cearta și dă verdictul; ultimul capitol, în aparență o simplă rugăciune a plugarului pentru sufletul soției sale, ascunde numele autorului sub forma unui acronim format din primele litere ale fiecărui paragraf.
Acuzatorul, după cum singur se prezintă în capitolul al treilea, este un plugar, dar al cărui plug este făcut din pana unei păsări[2]. El învinuiește Moartea că i-a răpit soția, pe care nu o numește direct, ci aluziv, mai exact „a douăsprezecea literă a alfabetului”[3] (este vorba despre litera m, căci litera j a fost adoptată mai târziu, la finalul operei fiind menționat și numele ei, Margareta). Moartea recunoaște că, de curând, a luat la sine o fată de optsprezece ani, dintr-un oraș cu un nume format din litera „a optsprezecea, întâia, a treia și a douăzeci și treia”[4] (orașul Sacz[5]), bună, generoasă și inimoasă față de toată lumea, calități care par a spori nedreptatea unei răpuneri premature. Așa cum mai curând sunt retezate florile bune decât mărăcinii, tot așa mai degrabă pier oamenii buni în fața celor răi, totuși nimeni nu îi stă în cale Morții, nici vrăjitorii cu ale lor magii, nici medicii care prelungesc viața cu fel de fel de leacuri, nici florile cele mai frumoase, nici animalele cele mai puternice, toți fiind sortiți pieirii și atunci nici artele liberale, nici cunoștințele lumești, nici artele magice nu îi mai ajută cu nimic.
Dacă plugarul apelează la sentimente și emoții puternice (durerea îl distruge, nu mai are motive de a trăi, nu știe cum poate continua, Îl invocă pe Dumnezeu și-L roagă să-l răzbune), moartea dă dovadă de cruzime, aducând argumente practice (dacă nu ar mai lua niciun suflet, oamenii și animalele s-ar înmulți într-atât încât s-ar sfâșia între ele) sau chiar cinice (dacă soția era deja virtuoasă atunci când s-au cunoscut, atunci ea nu este singura și plugarul poate găsi și alta, iar dacă el a făcut-o să fie virtuoasă, atunci, asemenea unui meșter, cu siguranță poate face același lucru și cu altă femeie).
Ca un apel la stoicism, omul este sfătuit să nu se implice prea mult, ci să trateze lucrurile cu detașare, ba chiar să respingă dragostea, întrucât doar cel care i se împotrivește este scutit de suferință, deoarece o iubire puternică aduce, inevitabil, o durere profundă, și cu cât mai mare este bucuria de a iubi, cu atât mai mare va fi și durerea de a renunța la iubire. Omul să nu plângă după ceva ce nu poate lua înapoi și să alunge dragostea din suflet, iar odată cu ea va dispărea și mâhnirea pe care o simte. Însă, răspunde plugarul, dacă ar alunga dragostea și bucuria din inimă, în ea ar intra pe dată răutatea, căci cugetul omului nu poate sta liniștit, așadar, cu atât mai mult ține la amintirea iubitei soții, căci altfel i-ar lua locul o amintire urâtă. Oamenii iubiți rămân aceiași chiar și atunci când au fost despărțiți de loc și timp și, chiar dacă unii au murit cu trupul, ei trăiesc în continuare în amintirea celor rămași.
Spre deosebire de Cicero, care elogia bătrânețea în celebrul său dialog De senectute, Moartea o deplânge, considerând-o un lucru rece și neplăcut, care aduce suferință și distruge orice frumusețe. Astfel, „este cel mai bine de murit atunci când este cel mai bine de trăit”[6], în schimb cei care își doresc să moară au trăit prea mult; soția sa era tânără, veselă și prețuită de toți atunci când a părăsit acest loc trecător pentru a se bucura de veșnicia lui Dumnezeu. Dacă moartea consideră că trupul omenesc nu are nimic frumos, căci tot omul s-a născut în păcat, plugarul îi amintește că omul este cununa creației, așadar trupul nu poate fi rău, și, pe lângă faptul că acesta este minunat făcut, omul are rațiune și prin ea se aseamănă cu Dumnezeu.
Moartea se numește drept „instrument al lui Dumnezeu”[7] și se descrie ca fiind un paradox: „Nu suntem nimic și totuși suntem ceva. De aceea nu suntem nimic deoarece nu avem nici viață, nici înfățișare, nici substanță, nu suntem nici duh, nici nu putem fi văzută, nici atinsă. De aceea suntem ceva, deoarece suntem sfârșitul vieții, sfârșitul ființei, începutul neființei, mijlocul acestora două. Suntem o întâmplare care i se cuvine fiecărui om”[8]. Din pricina păcatului original (peccatum originale), omul este sortit să trăiască în păcat și îi este Morții dator cu moartea sa, căci toate trec și totul este deșertăciune, iar omul este străin pe pământ și trebuie să se întoarcă de unde a venit.
Penultimul capitol conține intervenția lui Dumnezeu Care amintește povestea celor patru anotimpuri aflate într-o perpetuă ceartă, fiecare considerându-se cel mai important, uitând însă că puterea lor nu era proprie, ci le fusese dată de El. Așa cum plugarul plânge după ceva ce nu era al lui, ci îi fusese împrumutat, tot așa și moartea se laudă cu puterea de a stăpâni pe care tot Dumnezeu i-a dat-o cu împrumut. Intervenția lui Dumnezeu era inevitabilă, căci disputa dintre văduv și Moarte nu putea fi aplanată ori rezolvată, iar verdictul Lui nu este exclusiv în favoarea unei părți sau a celeilalte: „Așadar, acuzatorule, ai onoare! Moarte, ai biruință! Căci fiecare om este obligat să dea Morții viața, trupul pământului și sufletul Nouă”[9]. Moartea este într-adevăr biruitorul fizic, el a învins primind viața Margaretei, însă indirect se sugerează pertinența argumentelor omului care primește cinstea, onoarea (ere în germana veche, Ehre în germana modernă, era un concept deosebit de important, reprezentând o sumă a virtuților). De fapt, fiecare personaj întruchipează, prin ideile fundamentale pe care le dă la iveală, o mentalitate corespunzătoare unei epoci: Evul Mediu și Renașterea[10]: dacă în Evul Mediu lumea aceasta era doar o iluzie și efemeritatea ei nu valora nimic în comparație cu veșnicia lui Dumnezeu, iar răzvrătirea era văzută drept un păcat împotriva ordinii firești, în Renaștere omul devine centrul universului și își cere dreptul de a trăi și de a iubi aici și acum. Astfel, se poate spune că asistăm la un dialog dintre Viață și Moarte, unde fiecare încearcă să-și demonstreze, fără sorți de izbândă, superioritatea în fața celeilalte. Fiecare dintre cele două personaje își apără crezul, iar argumentele lor, chiar dacă susțin teze diferite, se completează reciproc, așa cum se completează și viața și moartea, căci „din momentul în care un om s-a născut, a și dat aldămașul că trebuie să moară. Fratele începutului este sfârșitul. Cel ce a fost trimis acela trebuie să se întoarcă. La ceea ce trebuie să se întâmple nimeni nu trebuie să i se împotrivească. Ceea ce toți oamenii suferă unul nu trebuie să contrazică. Ceea ce împrumută un om trebuie să dea înapoi”[11].
Bibliografie și sitografie:
– Johannes von Tepl, Der Ackermann aus Böhmen în Projekt Gutenberg-DE: https://www.projekt-gutenberg.org/tepl/ackerman/ackerman.html.
– Johannes von Saaz, Death and the Plowman or The Bohemian Plowman. A Disputatious and Consolatory Dialogue about Death from the Year 1400, translated by Ernest N. Kirrmann, UNC Studies in the Germanic Languages and Literatures, Number 22, University of North Carolina Press, 1958.
– Barbara Baumann und Brigitta Oberle, Deutsche Literatur in Epochen, Max Hueber Verlag, Donauwörth, 2000.
– Die Geburt des freien Menschen: „Der Ackermann aus Böhmen“ – Saaz | Žatec – Die Königsstadt in Nordböhmen: https://saaz.info/index.php/2006/10/31/die-geburt-des-freien-menschen-der-ackermann-aus-boehmen/.
[1] Als schiere ein mensche lebendig wirt, als schiere ist es alt genug zu sterben (capitolul al XX-lea).
[2] Unii filologi s-au gândit chiar la autor, jurist în ținutul Boemiei, a cărui soție, Margareta, murise la nașterea unui copil în anul 1400.
[3] den zwelften buchstaben […] aus dem alphabet (capitolul al III-lea).
[4] der achzehende, der erste, der dritte vnd der drei vnd zwenzigiste in dem alphabet (capitolul al IV-lea).
[5] Veche formă pentru actualul Saaz, unde Johannes von Tepl fusese o perioadă notar.
[6] am besten zu sterben wann am besten liebet zu leben (capitolul al XIV-lea).
[7] gotes hantgezeuge (capitolul al XVI-lea).
[8] Wir sein nicht vnd sein doch etwas. Deshalben nicht, wann wir weder leben weder wesen noch gestalt noch vnderstant haben, nicht geist sein, nicht sichtig sein, nicht greiflich sein; deshalben etwas, wann wir sein des lebens ende, des wesens ende, des nichtwesens anfang, ein mittel zwischen in beiden. Wir sein ein geschichte, das alle leute fellet (capitolul al XVI-lea).
[9] Darvmb, klager, habe ere! Tot, habe sige! seit ieder mensche dem tode das leben, den leib der erden, die sele vns pflichtig ist zu geben (capitolul al XXXIII-lea).
[10] Vezi și Barbara Baumann und Brigitta Oberle, Deutsche Literatur in Epochen, Max Hueber Verlag, Donauwörth, 2000, S. 35-36.
[11] Als balde ein mensche geboren wirt, als balde hat es den leikauf getrunken, das es sterben sol. Anfanges geswistreit ist das ende. Wer ausgesant wirt, der ist pflichtig wider zu kumen. Was ie geschehen sol, des sol sich niemant widern. Was alle leute leiden mussen, das sol einer nicht widersprechen. Was ein mensche entlehent, das sol er widergeben (capitolul al XX-lea).
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi, „Dialog între Viață și Moarte. Johannes von Tepl, Der Ackermann aus Böhmen” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 