De la uimire la credință
Aristotel, în Metafizica sa (982a-b), considera că mirarea este începutul filozofiei și, implicit, al cunoașterii; mirarea îi face pe oameni să-și dorească a ști mai mult, astfel, cercetând cauzele lucrurilor, ei își pun întrebări și, căutând răspunsurile, ajung la cunoaștere. O idee asemănătoare se întâlnește și în dialogul Theaitetos (155d2-4) unde Platon, prin glasul lui Socrate, afirmă că mirarea duce la înțelepciune.
În Sfânta Scriptură mirarea apare în special în fața minunilor săvârșite de Dumnezeu, de Hristos și, mai târziu, de apostolii Săi: la învierea fiicei lui Iair oamenii s-au mirat cu uimire mare (Marcu 5, 42); la vindecarea slăbănogului din Capernaum uimire i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu și, plini de frică, ziceau: «Am văzut astăzi lucruri minunate» (Luca 5, 26), la cea a ologului de la Poarta Frumoasă cei prezenți s-au umplut de uimire și de mirare pentru ceea ce i s-a întâmplat (Faptele 3, 10), iar la tămăduirea celui mut și surd din naștere oamenii au fost uimiți peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine, pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească (Marcu 7, 37); la alungarea duhului rău care avea putere asupra unui tânăr toți au rămas uimiți de mărirea lui Dumnezeu (Luca 9, 43); când Hristos predica, mulțimile erau uimite de învățătura Lui, căci îi învăța pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor (Matei 7, 28); atât ucenicii (vide Matei 19, 25 și Marcu 10, 26), cât și cărturarii din sinagogi (vide Matei 13, 54; Luca 2, 48) erau uimiți de vorbele Lui etc.
Însă uimirea a fost suficientă pentru a-i face pe oameni să creadă? Se poate spune, urmând exemplul filozofilor antici, că mirarea duce la credință? Este ea o condiție obligatorie ori, dimpotrivă, o piedică? Căci de multe ori după săvârșirea unei minuni Hristos le spunea oamenilor să nu povestească nimănui cele întâmplate și, de asemenea, i-a zis lui Toma: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! (Ioan 20, 29).
Totuși, unii oameni au crezut în Dumnezeu doar în urma unui miracol ori a unei întâmplări neobișnuite. De pildă, uimirea l-a făcut pe regele Nabucodonosor să-L descopere pe Dumnezeu: el și-a ridicat o statuie de aur, obligându-i pe toți să i se închine; Șadrac, Meșac și Abed-Nego au refuzat să asculte porunca, căci venerarea era doar pentru Dumnezeu, și au fost pedepsiți, aruncați în cuptorul de foc. Însă, spre mirarea tuturor, deși cuptorul a fost de șapte ori mai încins decât de obicei, cei trei copii au rămas nevătămați în mijlocul focului, ba mai mult, lângă ei putea fi văzut un chip asemănător Fiului lui Dumnezeu. Nabucodonosor, uimit fiind, i-a eliberat și a dat un decret tuturor triburilor și limbilor de pe tot pământul recunoscând măreția lui Dumnezeu (vide Daniel 3, 1-29). Și Sergius Paulus, proconsulul Ciprului, a rămas uimit și a crezut atunci când Sfântul Apostol Pavel l-a orbit pe vrăjitorul Elimas (vide Faptele 13, 6-12).
O relație interesantă dintre uimire și credință este prezentată de Fericitul Augustin în Comentariile sale la Ioan (vide Comentarii la Ioan 8 și 9). De pildă, analizând minunea săvârșită în Cana Galileea (vide Ioan 2, 1-10), amintește faptul că Domnul face zilnic minuni prin toată creația (puterea unui singur grăunte al oricărei semințe care dă viață, podoaba cerului, bogățiile pământului etc.), însă oamenii nu mai sunt uimiți și li se par a fi fără valoare, nu din cauza simplității lor, ci din cauza frecvenței, căci ele se întâmplă ca și cum și-ar urma cursul normal și astfel, și-au pierdut din admirația oamenilor. În schimb, ei au fost uimiți de minunile făcute de Hristos nu pentru că ar fi fost mai mari, ci pentru că le-au perceput a fi împlinite printr-o forță a unei puteri aflată în mijlocul lor: Un mort a înviat[1], oamenii s-au mirat; zilnic se nasc atâția și nimeni nu se miră. Dacă ne gândim într-un chip mai prudent, e o minune mai mare să fie cineva care nu era decât să învie cineva care era[2]. […] Așadar, cine nu se miră când apa a fost transformată în vin, cu toate că Dumnezeu face acest lucru în fiecare an în vii?[3]Dumnezeu a creat toate lucrurile, adică a săvârșit minuni, prin Cuvântul Său Care, după întrupare, le-a săvârșit la rândul Său. Prin urmare, se întreabă episcopul de Hipona, de ce unele ar stârni mirarea, iar altele nu? Minunile înfăptuite zilnic de Dumnezeu ar trebui să producă uimire și emoție, însă oamenii, mai atenți la cele create decât la Creator, încetează să-I aducă laude, astfel, El păstrează anumite lucruri neobișnuite pentru a-i trezi din amorțeală, pentru a le îmboldi inimile și a-i întări în doctrina credinței.
Însă, mai scrie Fericitul Augustin, oamenii trebuie să fie atenți dacă minunile se petrec în cadrul unității ori în afara ei, căci și Iisus avertizează că în cele mai noi timpuri se vor ridica profeți mincinoși care vor face semne și minuni pentru a-i duce în rătăcire pe oameni, inclusiv pe cei aleși (cf. Marcu 13, 22-23). Oamenii nu trebuie să se lase amăgiți de miracole, ci să păstreze unitatea în afara căreia taumaturgii nu sunt nimic, căci în unitate era poporul lui Israel și nu făcea miracole, în afara unității erau vrăjitorii Faraonului și făceau lucruri asemănătoare lui Moise (vide Ieșirea 7, 11-22; Ieșirea 8, 7)[4].
Este uimirea începutul credinței? Un răspuns unic nu poate fi dat, căci unii, chiar dacă li s-ar fi spus, nu ar fi crezut (cf. Luca 22, 67) sau nu ar fi crezut decât dacă ar fi văzut semne și minuni (cf. Ioan 4, 48), în timp ce alții nu aveau nevoie de niciun semn uimitor, ci Îl simțeau în inimă: Și Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima voastră. Și voi fi găsit de voi (Ieremia 29, 13-14).
Bibliografie și sitografie
– Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan.
– Biblia sau Sfanta Scriptura (https://www.bibliaortodoxa.ro/)
[1] Vide Învierea fiicei lui Iair (Matei 9, 18-27; Marcu 5, 22-43; Luca 8, 40-56); Învierea tânărului din Nain (Luca 7, 11-15); Învierea lui Lazăr (Ioan 11, 1-44).
[2] Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan, 8, 1.
[3] Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan, 9, 1.
[4] Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan, 13, 7.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi, „De la uimire la credință” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 