ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Diana Baraboi

De la lup răpitor la Apostolul neamurilor

În Sfânta Scriptură se regăsesc numeroase exemple de transformări dintre cele mai variate ale oamenilor în bine ori în rău, fie în urma alegerilor pe care ei înșiși le fac, fie cu ajutorul lui Dumnezeu, fie forțați de împrejurări etc. Protopărinții au pierdut Paradisul alegând să nu asculte porunca primită de Dumnezeu (vide Facerea, 3), la fel și Cain a ales să-l ucidă pe Abel, transformându-se prin propria voință într-un ucigaș de frate (vide Facerea, 4). Iosif, din tânărul vândut ca sclav de către frații săi invidioși, cu ajutorul lui Dumnezeu, devine mare conducător la curtea faraonului din Egipt (vide Facerea, 37-50); dreptul Iov, unul dintre cei mai bogați și de vază oameni din ținutul Uz, își pierde familia, prietenii și e lovit de boală, dar în cele din urmă are parte de noi urmași și dobândește o avuție mai mare (vide Iov). David, mai întâi un tânăr păstor, este uns rege al Israelului de către Samuel, căruia i se arătase Dumnezeu în vis, devine fugar din pricina lui Saul, apoi din nou rege după moartea acestuia din urmă (vide 1 Regi, 16-30; 2 Regi; 3 Regi), evoluția sa exterioară fiind dublată de transformări interioare: credincios fiind, totuși săvârșește adulter cu Batșeba și se face vinovat de uciderea soțului acesteia, Urie, se căiește amarnic și își plânge păcatele în psalmi, cerând cu disperare să fie curățat cu isop (vide Psalmul 50). Miriam este lovită de lepră ca o pedeapsă pentru crâcnirea împotriva femeii din Etiopia cu care se căsătorise fratele său, Moise, dar se vindecă în urma rugăciunilor celor doi frați ai săi (Numerii 12, 9-16).

Și Noul Testament abundă în transformări exterioare datorate minunilor săvârșite de Iisus: celui care era orb din naștere, nu pentru păcatele sale sau ale părinților, ci pentru a arăta puterea lui Dumnezeu, i s-au deschis ochii (vide Ioan 9, 1-38); femeia care avea scurgere de sânge de doisprezece ani s-a vindecat doar pentru că a crezut că se poate tămădui printr-o singură atingere (vide Luca, 8, 43-48) etc.; ori chiar învieri precum cea a fiicei lui Iair (vide Matei 9, 18-26) sau cea lui Lazăr (vide Ioan 11, 1-46). Însă mai cunoscute sunt transformările interioare, în conștiință, precum cea a fiului risipitor care, înțelegând greșeala pe care o săvârșise, și-a revenit în fire (Luca 15, 17), și s-a întors la tatăl său, o metaforă pentru păcătosul care, căindu-se, se întoarce la Tatăl ceresc.

Una dintre cele mai impresionante transformări interioare este cea a Sfântului Pavel, care, din prigonitor al creștinilor devine unul dintre cei mai mari propovăduitori ai lui Hristos, cu toate că el nu L-a cunoscut. Unii părinți ai Bisericii au interpretat în cheie alegorică[1] ultima binecuvântare oferită de Iacov fiilor săi: Veniamin, lup răpitor, dimineața va mânca vânat și seara va împărți prada (Facerea 49, 27), considerând-o ca o prefigurare a transformării Sfântului Pavel. Dimineața, adică înainte de convertire, acesta era un lup răpitor care îi sfâșia pe creștini, dar seara, altfel spus, după convertire, împărțea cu cei din jur credința pe care o dobândise, ajutându-i pe oameni să se apropie și ei de Hristos. Asocierea era cu atât mai plauzibilă, cu cât Sfântul Pavel se trăgea din neamul lui Veniamin (vide Romani 1, 1 și Filipeni 3, 5), el a fost ultimul dintre apostoli, așa cum acela a fost cel mai mic dintre frați și nu în ultimul rând în cazul amândurora a avut loc o schimbare de nume. Atunci când Rahela a murit, i-a pus copilului numele Ben-Oni, adică fiul durerii mele, însă tatăl lui l-a numit Veniamin (vide Facerea 35, 19); acest nume, cu varianta Beniamin, provine din greaca veche Βενιαμίν, termen cu o etimologie incertă, derivat fie dintr-un cuvânt ebraic cu sensul de fiu al mâinii drepte, fie cu sensul de fiu al durerii. În ceea ce-l privește pe Saul Pavel, părerile sunt împărțite, fie avea două nume[2], fie și-a luat numele de Pavel după proconsulul roman Sergius Paulus, pe care îl convertise la creștinism[3], fie la baza schimbării numelui există o explicație mistică. De pildă Sfântul Isidor de Sevilla, în Etimologiile sale, consideră că schimbarea numelui are rațiuni teologice, fiecare dintre cele două reprezentând perioada de dinainte, respectiv de după convertire:

Întâlnirea lui Saul cu Hristos

„Saul a fost numit în limba ebraică atac, pentru că, mai întâi, s-a ocupat cu atacul asupra Bisericii. Căci era persecutor, de aceea avea acest nume, când persecuta Biserica. După aceea, cu numele schimbat, din Saul a devenit Pavel, care este tălmăcit cel minunat sau cel ales. Minunat, fie pentru că a făcut multe miracole, fie pentru că a propovăduit Evanghelia lui Hristos printre toate neamurile, de la est la vest. Ales precum spune Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor: Osebiți-mi pe Barnaba și pe Pavel pentru lucrarea pe care am ales-o pentru ei (Faptele 13, 2). Dar în limba latină, Pavel a fost numit după ceva mic[4], de unde el însuși spune: Eu sunt cel mai mic dintre apostoli (1 Corinteni 15, 9). Căci atunci când [era] Saul [era] trufaș, mândru; când [era] Pavel, [era] umil, mic” [5].

Revenind la binecuvântarea lui Iacob, nu întâmplător Apostolul a fost inițial numit lup, acesta fiind un simbol des întâlnit pentru oamenii eretici și profeții mincinoși (lupii îmbrăcați în haine de oaie, vide Matei 7, 15) și chiar pentru diavol (lupul care vine să fure oile, vide Ioan 10, 12).

Saul nu-L cunoscuse direct pe Hristos și, în tinerețea sa, fusese unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinismului. Convertirea sa a avut loc pe drumul spre Damasc, unde mergea, după cum a mărturisit în fața tribunalului din Ierusalim, ca să-i aducă legați la Ierusalim și pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiți (vide Faptele 9, 1-2), când deodată a fost învăluit de o lumină puternică asemenea unui fulger care l-a orbit.  Și, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești (Faptele 9, 4-5) și i-a poruncit să meargă în oraș unde i se va spune ceea ce îi este rânduit să facă. Întrucât nu mai putea vedea, Saul a fost condus de oamenii care îl însoțeau la Damasc, unde evlaviosul Anania i-a redat vederea și l-a botezat, spunându-i că a fost ales de Dumnezeu să cunoască voia Lui și să-L mărturisească (vide Faptele 9, 1-18). Episodul convertirii a fost amintit de Pavel și în fața tribunalului din Ierusalim atunci când și-a mărturisit greșelile: plin fiind de râvnă pentru Dumnezeu […] eu am prigonit până la moarte această cale, legând și dând la închisoare și bărbați și femei (Faptele 22, 3-4; vide Faptele 22, 1-16).

După convertire, Pavel a început să predice că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, stârnind în egală măsură mirarea și ura iudeilor, care au hotărât să-l ucidă. Ajutat de creștini să fugă, a plecat în Arabia, apoi la Ierusalim, după aceea în Cezareea Palestinei și la Tars, mai târziu în Antiohia, apoi, însoțit de diverși ucenici, a întreprins trei călătorii misionare, i-a cunoscut pe apostolii Petru și Iacov, peste tot propovăduind cuvântul lui Dumnezeu și convertind la creștinism numeroși oameni. Din prigonitor a devenit el însuși prigonit și, după mai multe încarcerări, a fost condamnat la moarte și decapitat la 29 iunie 67.

În epistolele pe care le-a scris, Sfântul Pavel s-a străduit să răspândească și să întărească adevărata credință în sufletele oamenilor, să-i facă pe aceștia să se ferească de erezii și de profeți mincinoși, vorbindu-le despre legătura dintre har și Lege, despre Vechiul vs. Noul Testament, despre învierea întru Hristos, văzut ca Împărat, Preot, Cap al Bisericii și Miel, despre relațiile dintre oameni. Apostolul a mărturisit că nu era demn să primească harul, dar totuși a fost salvat nu pentru meritele sale, ci din mila lui Dumnezeu: Mai întâi am fost hulitor și persecutor și ticălos, dar am primit milă (1 Timotei, 1, 13). Astfel, el s-a transformat în interior și a ajuns de la cel de sub Lege la cel sub har (cf. Romani 6, 14-15), de la cel ce a murit în Hristos pentru a viețui cu el (cf. Romani 6, 8), de la cel care a fost de față la martirajul Apostolului Ștefan și l-a încuviințat (vide Faptele 22, 20) la acel vas ales, care a purtat numele Domnului înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel (Faptele 9, 15).

 Bibliografie:

  • Isidor de Sevilla, Etimologii.
  • Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalități din Vechiul și Noul Testament, Editura Diecezană Caransebeș, 2005.
  • Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
  • Leland Ryken, James C. Wilhoit și Tremper Longman III (editori), Dicționar de imagini și simboluri biblice, Editura Casa Cărții, Oradea, 2022.

Sitografie:

[1] Pentru mai multe detalii și alte posibile interpretări vide https://biblehub.com/commentaries/genesis/49-27.htm (08.03.2025).

[2] Vide Cele două nume ale Sfântului Apostol Pavel: https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/cele-doua-nume-ale-sfantului-apostol-pavel-154975.html (09.03.2025).

[3] Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalități din Vechiul și Noul Testament, Editura Diecezană Caransebeș, 2005, p. 494.

[4] Paulus < paulus „mic”.

[5] Isidor de Sevilla, Etimologii, 7, 9, 7-9.

INDICAȚII DE CITARE:

Diana Baraboi „De la lup răpitor la Apostolul neamurilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.

CUPRINS
ACASĂ