Conștiința ratării
Ratarea, o stare de care se tem atât de mulți oameni, este percepută de fiecare în felul său: pentru unii să fii ratat înseamnă să nu ai o familie, pentru alții să nu ai locul de muncă dorit, să rămâi în anonimat (să nu realizezi nimic deosebit), să nu-ți împlinești un vis din copilărie (de a avea o anumită meserie, de a-ți dezvolta anumite talente artistice) etc; poți să simți că ai eșuat pe un plan ori pe mai multe, iar sentimentele își pierd din intensitate ori, dimpotrivă, se amplifică după o simplă întâmplare. De multe ori pari că ești fericit, dar un mic gest sau o vorbă scot la iveală cele mai ascunse sentimente (furie, frustrare, neputință, durere profundă).
Propria ratare poate fi ignorată, acceptată cu resemnare, văzută ca o situație provizorie care, prin luptă și ambiție, poate fi depășită, ori aproape un dezastru care duce la anxietate. Există mulți oameni care nu au dorințe mari, care se complac în mediocritatea lor, care nu doresc sub nicio formă să-și depășească propria condiție, oameni pentru care o viață împlinită se rezumă la împlinirea nevoilor primare. Deși aceștia par niște ratați în ochii altora, ei nu se văd deloc așa, ba din contră, tocmai lipsa ambițiilor și a viselor îi face nu numai împăcați cu condiția lor, ba chiar fericiți și mulțumiți cu viața pe care o au.
Oamenii cu adevărat nefericiți sunt aceia conștienți de propria lor ratare, aceia care își dau seama că nu se află în locul pentru care s-au pregătit intens, în care ar avea posibilitatea de a face mult mai mult și mai bine, dar care, din diverse motive, adesea independente de voința lor, nu au posibilitatea de a-și depăși condiția. Astfel, nimic nu este mai cumplit decât să îți dai seama de propriul tău eșec; undeva în sinea ta să știi că nu vei ajunge niciodată acolo unde îți dorești. De multe ori te întrebi: „Cum am ajuns așa? Din cauza altora ori din cauza mea?” Căci e foarte simplu să-ți dai seama că ai ratat, că nu ai reușit să te desprinzi de mulțime și mediocritate, că nu ești nimic și că vei fi uitat imediat, că ți-ai irosit viața făcând lucruri sub posibilitățile tale și nu ai lăsat nimic notabil în urmă. Nimic nu este mai dureros decât să îți dai seama că ești nefericit, indiferent de plan, dar în același timp să fii conștient că nu (mai) poți schimba nimic, din diverse motive: atitudinea și acțiunile celor din jur, propria neputință, teama de a încerca din nou să te ridici și să nu reușești iarăși, incapacitatea de a o lua de la zero într-un domeniu diferit. Și în acest moment mulți se resemnează și nu mai luptă pentru că au obosit. Au obosit să aștepte, să spere, să se zbată, să încerce mereu fără izbândă. Nu mai luptă pentru visul lor pentru că nu mai au puteri și nu mai au puteri tocmai pentru că nu și-au îndeplinit visul, prin urmare, nu pot ieși din acest cerc vicios.
Cum poți depăși ratarea, cum te poți elibera de o viață care îți aduce numai chin în fiecare zi? Adesea, pentru a putea face față realității, acești oameni se refugiază într-un vis, singurul lucru care le-a rămas după ce au pierdut orice speranță și numai visul, care se repetă iar și iar, la nesfârșit, este singurul care îi menține pe linia de plutire. Însă, cu cât visează mai mult, cu atât mai dureroasă este trezirea, căci în loc să-și trăiască viața, ei trăiesc o iluzie și adesea se întreabă în sinea lor: „Eu voi trăi vreodată cu adevărat?” Nimic nu îi bucură în prezent pentru că văd toate lucrurile din jur ca pe niște obstacole în calea a ceea ce-și doresc cu adevărat. Întrucât fiecare om reacționează în felul lui, pe aceștia un eșec îi pune la pământ, fără a izbuti să se mai ridice și se zbat într-o depresie fără leac, iar la finalul fiecărei zilei se întreabă cu amărăciune: „Eu de ce pierd mereu?”
Fiecare om are obiceiul de a critica și de multe ori ajungem să-i etichetăm pe cei din jur, pe bună dreptate sau nu, și să fim, la rândul nostru, evaluați de alții. Numeroși oameni au nevoie de recunoaștere din partea celorlalți, iar faptul că ei sunt văzuți ca niște ratați capătă în mintea și în sufletul lor dimensiuni gigantice, totul în jur devenind traumatizant. Dar, pe de altă parte, important este și cum se simte fiecare în raport cu el însuși, cum se vede în locul în care se află, deoarece se poate întâmpla ca cei din jur să considere pe cineva împlinit, ba chiar să îl admire ori să îl invidieze, dar, dacă el se simte ca un ratat, nu se poate bucura sub nicio formă de aprecierea celor din jur.
Alții, dimpotrivă, de câte ori au căzut, de atâtea ori s-au ridicat pentru că visul lor a fost mai presus de orice. Și-au dorit cu patimă ceva și, deși totul era considerat a fi pierdut, iar ei păreau a fi pe zi ce trece tot mai departe de realizarea acelui lucru, nădejdea nu i-a părăsit, și-au învins frustrările și au luptat până ce și-au revenit și s-au apropiat de vis ori chiar l-au realizat.
Certitudinea ratării se poate întâlni nu doar pe plan profesional, ci și personal, atunci când simți că nu te-ai împlinit, și de multe ori intervin alte sentimente, precum dorul, ori regretele, care amplifică și mai mult durerea deja resimțită.
„Ratarea”, „ratat” – de multe ori folosim aceste cuvinte cu referire la probleme minore, cum ar fi atunci când avem o zi proastă sau ne certăm cu cineva, atunci când greșim din cauza grabei sau a emoțiilor, dar consecințele nu sunt, nicidecum, notabile. Atunci vorbim despre „o zi ratată”, dar poate ar fi mai bine dacă am face diferența între a avea o zi mai proastă, pe care oricum o vom uita în cel mai scurt timp, și o viață eșuată în care adesea ne distrugem și pe noi și pe cei din jur.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Conștiința ratării” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 