Când bunătatea adoarme
Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am și spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea; împotriva unora ca acestea nu este lege (Galateni 5, 20-23). Prin acest scurt fragment, Sfântul Apostol Pavel dă la iveală două căi diferite pe care oamenii le pot urma[1]: pe de o parte sunt faptele firii pământești care îi îndepărtează pe aceștia de Împărăția Cerurilor și pe de altă parte este roada Duhului Sfânt, care cuprinde cele nouă virtuți.
Bunătatea este dorința de a-i ajuta pe ceilalți, de a le fi alături atunci când au nevoie, este o atitudine blândă care nu rănește și care iartă greșelile celor apropiați, este unul dintre acele veșminte spirituale ale virtuții pe care Apostolul Neamurilor îi îndeamnă pe oameni să le îmbrace: Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare (Coloseni 3, 12).
Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu (Marcu 10, 18 și Luca 18, 19). Acesta a fost răspunsul Mântuitorului atunci când a fost numit bun de către tânărul bogat, subliniind ideea că bunătatea este proprie naturii lui Dumnezeu, iar omul nu o poate dobândi decât atunci când ea vine ca un rod al Duhului Sfânt, ca o reflectare a bunătății divine, însă acest dar trebuie transformat în virtute. Dacă faptele pot fi proprii oamenilor, rodul este un ajutor de la Dumnezeu și o dovadă a prezenței Duhului Sfânt în om.
Slăbiciunea trupului contribuie la căderea în păcat a oamenilor, toți s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut, nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este (Romani 3, 12), însă, indiferent de greșeli, cei care și-au recunoscut vina și s-au căit au fost iertați datorită bogăției bunătății lui Dumnezeu și îndelungii Lui răbdări (cf. Romani 2, 4). Unii Sfinți Părinți[2] aminteau de penitență, pe care o considerau a fi leacul rănii și nădejdea mântuirii, prin care credincioșilor li se iartă păcatele și sunt izbăviți. Scriitorii antici credeau că numele penitenței vine de la pedeapsă: Poenitentia autem nomen sumpsit a poena, qua anima cruciatur et mortificatur caro. Dicta est autem poenitentia quasi punientia, eo quod ipse homo puniendo puniat, quod male admisit[3] („Dar penitența și-a luat numele de la pedeapsă, prin care sufletul este chinuit și carnea este ucisă. Dar penitența a fost numită ca și cum [ar fi] pedepsire, deoarece omul însuși, pedepsindu-se, pedepsește ceea ce a săvârșit în chip rău”); deși este o etimologie populară, ea dă la iveală mentalitatea teologică medievală care punea accent pe legătura semantică dintre termeni. Penitența nu trebuie să fie fără nădejdea de a primi iertare, astfel, regretându-și faptele, credincioșii invocă mila Domnului, Care nu judecă în funcție de perioada de timp de căință, ci de profunzimea durerii și a lacrimilor: Căci Dumnezeu nu respingeo inimă zdrobită și smerită (Psalmul 50, 18). Vechii creștini care săvârșiseră păcate grave și își doreau împăcarea cu Biserica treceau printr-un adevărat proces de curățare: pedepsindu-se, își lăsau să le crească părul și barba pentru a nu ascunde păcatele săvârșite, asociind pletele cu viciile, întrucât fiecare este strâns cu firele de păr ale păcatelor sale (Proverbe 5, 22), purtau ciliciu pentru a simți înțepătura păcatelor și se murdăreau cu cenușă, pentru a-și aminti că nu sunt altceva decât cenușă și țărână. Bunătatea adevărată trezește sentimente de căință în sufletele oamenilor, iar mărturisirea păcatelor trebuie întotdeauna însoțită de regrete atât pentru relele comise, cât și pentru momentele în care s-ar fi putut face fapte bune, întrucât, spune Sfântul Isidor de Sevilla, cine varsă lacrimi neîncetat și totuși nu încetează să păcătuiască, acela are lamentația, dar curățirea nu o are[4]. Chiar dacă viciile pun stăpânire din nou pe oameni, aceștia trebuie să lupte ca ele să nu devină fapte, căci gândurile rele neîmplinite reprezintă mai curând încercări în care își pot arăta bunătatea.
Însă, în timp ce omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, așa și omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele, căci din prisosul inimii grăiește gura lui (Luca 6, 45). Bunătatea a adormit de mult în unii oameni, care manifestă fie o indiferență totală la suferința aproapelui, față de care au devenit imuni, fie, mai rău, o plăcere de a-i vedea pe cei de lângă ei suferind. Nu se simt împliniți sufletește și atunci bucuria lor provine din durerea celorlalți, trufia și iubirea de sine iau locul bunătății, iar invidia le întunecă judecata; ei tânjesc mai ales după roadele altora, al căror succes îi distruge. Unii au conștiința răului, dar nu au și regrete, nu se căiesc de nimic; știu că fac rău, dar nu se opresc din a zdrobi tot ce e frumos în jurul lor, și nici chiar rușinea nu îi împiedică de la faptele lor.
În absența bunătății se nasc în suflet vicii precum invidia, trufia, răutatea și cruzimea față de aproape. Un exemplu elocvent este Haman, care, după ce fusese ridicat de către regele Ahașveroș la rangul de mare dregător, devenind al doilea om în stat, i-a obligat pe toți ceilalți să-și plece genunchii în fața lui. Un singur om a avut curajul să i se împotrivească, Mardoheu, iar Haman, orbit de răutate, a complotat uciderea nu numai a lui, ci a tuturor evreilor din imperiu; într-un final adevărul a ieșit la iveală, minciunile fiind demascate de către regina Estera, iar Haman a fost executat chiar pe spânzurătoarea pe care o pregătise nevinovatului Mardoheu. Deși se bucura de toate onorurile, rezistența unui singur om i-a umbrit toată fericirea, din lipsa bunătății a dorit să se răzbune atât pe acesta, cât și pe toți cei din poporul lui.
Cred că atunci când bunătatea adoarme iese la iveală tot ce este mai rău în om. Ai adormit și ai făcut o nedreptate? Acceptă că ai greșit, ai curajul de a recunoaște public acest lucru și încearcă a alina, măcar parțial, durerea produsă unor nevinovați, în mod gratuit și conștient.
Bibliografie și sitografie:
- Sfântul Isidor de Sevilla, De ecclesiasticiis officiis.
- Sfântul Isidor de Sevilla, Etymologiae.
- Richard R. Losch, Dicționar enciclopedic de personaje biblice, Traducere de Raluca Mirăuță, Editura Casa Cărții, Oradea, 2019.
- https://www.bibliaortodoxa.ro/: 16.07.2026.
- https://fr.wikipedia.org/wiki/Haman_(Bible)#/media/Fichier:Rembrandt_-_Haman_Begging_the_Mercy_of_Esther.jpga: 16.07.2026.
[1] Listele cu vicii și virtuți au fost comune atât scriitorilor păgâni, cât și creștini.
[2] Vide Sfântul Isidor de Sevilla, De ecclesiasticiis officiis, 2, 17.
[3] Sfântul Isidor de Sevilla, Etymologiae, 6, 19, 71. Definiția a fost preluată și de alți autori creștini târzii.
[4] Sfântul Isidor de Sevilla, De ecclesiasticiis officiis, 2, 17.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi, „Când bunătatea adoarme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
