Bogăția spirituală
Μὴ θησαυρίζετε ὑμῖν θησαυροὺς ἐπὶ τῆς γῆς, ὅπου σὴς καὶ βρῶσις ἀφανίζει, καὶ ὅπου κλέπται διορύσσουσιν καὶ κλέπτουσιν, θησαυρίζετε δὲ ὑμῖν θησαυροὺς ἐν οὐρανῷ, ὅπου οὔτε σὴς οὔτε βρῶσις ἀφανίζει, καὶ ὅπου κλέπται οὐ διορύσσουσιν οὐδὲ κλέπτουσιν, ὅπου γάρ ἐστιν ὁ θησαυρός σου, ἐκεῖ ἔσται καὶ ἡ καρδία σου. „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci strângeți-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nici nu le sapă și nici nu le fură, pentru că unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Matei 6, 19-21).
În versetele de mai sus accentul este pus pe trei termeni, molia și rugina care distrug agoniseala oamenilor (veșminte și obiecte de valoare), precum și hoții care le fură comorile îngropate în pământ (obicei des întâlnit în lumea iudaică)[1]. Sunt puse în antiteză viața de pe pământ, efemeră și nesigură, și viața veșnică, unde nimic nu se strică, nimic nu piere, unde nu există hoți, astfel, lui γῆ („pământ”) i se opune οὐρανός („cer”). Pe lângă ideile expuse, se remarcă și construcția textului, perfecțiunea și paralelismul desăvârșit, realizat, pe lângă antiteza mai sus menționată, și prin folosirea de două ori a verbului θησαυρίζω și de trei ori a substantivului θησαυρός, format pe aceeași rădăcină. Dacă o comoară este formată din lucruri materiale, printre ele va fi și inima omului, dar dacă, dimpotrivă, comoara este în Împărăția Tatălui, tot acolo va fi și inima, căci ea este împreună cu lucrurile pe care le prețuiește cel mai mult.
Același îndemn se poate observa și în Evanghelia după Luca, atunci când Mântuitorul îi sfătuiește pe oameni să își vândă averile și să facă milostenie, adunând astfel în ceruri comori care nu vor pieri, căci acolo unde este comoara, tot acolo va fi și inima lor (cf. Luca 12, 33-34). De aceea, un om bun va scoate cele bune din comoara cea bună a inimii sale, în timp ce unul rău le va scoate din comoara cea rea pe cele rele (cf. Matei 12, 35; Luca 6, 45).
Bogăția și sărăcia reprezintă o temă des tratată în Sfânta Scriptură, sub cele două coordonate ale ei: atât din punct de vedere material, cât și spiritual. În Vechiul Testament bogățiile nu erau văzute neapărat ca pe ceva rău, ci ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu (de pildă, regele Solomon a cerut înțelepciune, dar a primit și bogății drept răsplată), iar în Noul Testament bogăția aducea nenorocire atunci când ea era folosită din rațiuni strict egoiste, atunci când oamenii strângeau comori doar pentru ei, fără a se gândi la Dumnezeu ori la aproape, fără discernământ și bună cuviință. Dorința nemărginită a unor oameni de a strânge bogății materiale nu poate fi decât destructivă, după cum se poate vedea lesne din pilda bogatului nemilostiv (cf. Luca 16, 19-31) sau din pilda omului căruia i-a rodit țarina, dar care a vrut să păstreze toate bogățiile doar pentru sine (cf. Luca 12, 16-21). Atitudinea Bisericii față de bogăție a rămas neschimbată: ea nu este văzută ca ceva rău, dacă este trăită ca dar al lui Dumnezeu: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 16) și nu ca o stare în care omul se închide egoist în sine însuși. Bogăția, ca binecuvântare a lui Dumnezeu, trebuie să îl deschidă pe om către semenul său și nu să fie pricină pentru o auto-suficiență. Precum sărăcia nu poate fi văzută ca o virtute, nici bogăția nu este un păcat, ci doar greșita viețuire în aceste două stări. După cum un sărac cârtitor nu se va mântui, nici bogatul care nu știe să înmulțească darul lui Dumnezeu, dăruindu-l aproapelui, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Iisus era mereu apropiat de cei săraci, asemănându-Se lor. Să ne amintim conversația Lui cu ucenicii, când le spunea că flămând a fost și a primit mâncare, însetat a fost și a primit băutură, gol a fost și a primit veșminte, iar la mirarea acestora, că niciodată nu L-au văzut într-o asemenea situație, Iisus le-a răspuns că, atunci când ei au făcut astfel de lucruri pentru frații Lui mai mici, de fapt Lui I-au făcut (cf. Matei 25, 34-46). Mai mult decât atât Hristos este pelerinul prin excelență, care „nu are nici unde să Își plece capul” (Luca 9, 58).
Unui tânăr bogat care voia să se mântuiască Iisus i-a spus să-și vândă toate averile și să îl urmeze (cf. Matei 19, 16-22; Luca 18, 18-23). Este lăudată jertfa văduvei care a aruncat ultimii doi bănuți pentru săraci (cf. Marcu 12, 42-44), fapta ei valorând mult mai mult decât cea a bogaților care ofereau mult din averea lor, precum și a oamenilor care au crezut și au vândut toate lucrurile pe care le aveau, iar banii obţinuţi i-au pus la picioarele Sfinţilor Apostoli, pentru a fi împărţiţi fiecăruia după cum era nevoie (cf. Faptele 4, 32).
Însă bogăția poate fi înșelătoare și aducătoare de plăceri și pierzanie deopotrivă, cel mai grăitor exemplu fiind cel al trădătorului Iuda, care L-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginți. De asemenea și Simon vrăjitorul, despre care Fericitul Augustin spune că „în Biserică nu era porumbel, ci corb, întrucât căuta cele care sunt ale lui, nu ale lui Iisus Hristos (cf. Filipeni 2, 21), motiv pentru care la creştini iubise mai mult puterea decât dreptatea”[2], văzând că prin punerea mâinilor Sfinţilor Apostoli este dat Duhul Sfânt, le-a oferit acestora bani pentru a primi și el acea putere. Dar nu Apostolii dădeau Duhul Sfânt, ci lor le era dat prin puterea rugăciunii, iar Sfântul Petru l-a refuzat, spunându-i că banii lui îl vor duce la pierzanie, căci a crezut că darul lui Dumnezeu poate fi cumpărat cu bani (cf. Faptele 8, 18-24).
Oamenii trebuie să se îmbogățească întru Dumnezeu, cunoașterea Acestuia fiind cea mai de preț comoară. Adevărata bogăție este cea spirituală, nu lucrurile materiale contează, căci ele au însemnătate doar în această lume efemeră. „Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ”, îndemna Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 3, 2). Același Apostol vedea iubirea de arginți ca fiind „rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6, 10), din pricina căreia mulți oameni s-au abătut de la calea cea dreaptă, ajungând pe drumul pierzaniei. Bogăția din această lume nu trebuie să fie un motiv de trufie, căci ea este trecătoare, spre deosebire de cea nepieritoare din viața de apoi. Hristos, bogat fiind, a sărăcit de dragul oamenilor, pentru ca ei să se îmbogățească prin sărăcia Lui (cf. 2 Corinteni 8, 9). Ceea ce constituie adevărata măsură a desăvârșirii creștinului nu este nici bogăția, nici sărăcia, ci iubirea și cunoașterea lui Dumnezeu: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Bibliografie
Preot Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
J. D. Watson, Un cuvânt pe zi: Cuvinte-cheie din Noul Testament, Traducere de Adriana Ioana Nacu, Editura Casa Cărții, Oradea, 2010.
[1] Acest lucru apare mai explicit la Sfântul Apostol Iacob atunci când îi mustra pe bogați, pentru care, din pricina lăcomiei și a nedreptăților săvârșite împotriva săracilor, a venit vremea plângerilor și a tânguirilor: hainele le-au fost mâncate de molii, aurul și argintul au ruginit.
[2] Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan, 6, 19.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Bogăția spirituală” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 