Așteptarea care distruge
Există mulți oameni a căror întreagă viață se învârte în jurul așteptării, iar aceasta este într-o oarecare măsură normală, căci fiecare om, mânat de propriile ambiții, își dorește un trai din ce în ce mai bun pe toate planurile (așteaptă să-și definitiveze studiile pentru a putea avea un loc de muncă bun, iar acolo așteaptă să adune experiență pentru a avansa; așteaptă să-și întâlnească iubirea cu care să-și întemeieze o familie etc.), totuși, ea devine extrem de apăsătoare atunci când se transformă în unicul scop al existenței lor, atunci când ia locul trăirii propriu-zise. Atunci oamenii nu mai reușesc să trăiască pe deplin în prezent, nu se pot bucura de ceea ce le oferă clipa, ci trăiesc mereu într-o lume imaginară, fie visând la ceva ce au avut și au pierdut, fie la ceva ce și-ar dori, ceva ce consideră că le va aduce fericirea; în orice caz ei așteaptă să (re)dobândească ceva.
Se întâmplă ca unii oameni să-și dorească un lucru atât de mult, astfel încât întreaga lor viață nu devine altceva decât o lungă așteptare în a-l căpăta, tot ceea ce îi înconjoară ajungând în ochii lor fără nicio valoare. Astfel, deși ei sunt înconjurați de diverse bunuri sau se află în poziții care le oferă dacă nu fericire, măcar stabilitate, ei tânjesc după altceva, fie el și un singur lucru. Nefericirea li se citește pe chip, căci nu și-o (mai) pot ascunde, iar la un moment dat nici nu mai fac eforturi, se retrag în ei, și, cu sufletul zdrobit, așteaptă. Așteaptă ce? Așteaptă să le fie bine, să dobândească ceva ce numai ei știu, acel lucru, oricare ar fi el, fără de care simt că nu mai pot trăi. Și se întâmplă des ca ei să stea cu spatele la diverse oportunități, pe care le ignoră, conștient sau nu, uitându-se cu tristețe spre un singur lucru, aflat la depărtare, poate chiar într-un loc unde le este imposibil să ajungă. Din păcate, sunt cel mai adesea neînțeleși și acuzați că nu sunt mulțumiți, li se amintește constant că și alții au probleme și mai ales li se cere să fie recunoscători. Căci, dacă au atâtea lucruri frumoase lângă ei, cum pot tânji după ceva aflat la distanță? Dar ce nu înțeleg mulți oameni este că acel lucru reprezintă centrul existenței celor care așteaptă, în fața căruia orice altceva pălește. Atunci apare așteptarea care îi distruge treptat: oamenii așteaptă și speră că vor dobândi lucrul la care visează, dar așteptând, viața trece pe lângă ei, nu se bucură de nimic, căci nimic nu are farmec, ba chiar totul poate fi văzut ca un obstacol în calea fericirii lor. Uneori așteaptă ceva ce, în sinea lor, știu că nu va veni, dar și atunci refuză să renunțe la visul lor.
Ovidius a așteptat toată viața să se întoarcă acasă, nefiind capabil de a accepta locul în care fusese obligat să trăiască. Lăsând la o parte condițiile de trai, care într-adevăr erau incomparabile cu cele de la Roma, în atâția ani el nu a putut găsi nimic frumos în jurul lui, nici măcar aprecierea locuitorilor din Tomis nu a reprezentat nimic, el așteptând mereu să se întoarcă în locul de unde fusese alungat. Pretutindeni nu vedea decât durere, sălbăticie și o iarnă care părea a fi veșnică. Alungat dintr-un loc și apreciat în celălalt, Ovidius avea o singură dorință, poate greu de înțeles din punct de vedere rațional, și anume să plece de lângă oamenii care îl iubeau și să se întoarcă lângă cei care i-au provocat suferință.
Kriemhild a așteptat ani de zile să se răzbune pe frații săi care i-au adus atâta durere, ani în care nu s-a bucurat de înalta poziție socială pe care o dobândise prin căsătoria cu Attila, amintirea lui Siegfried urmărind-o până în ultimul moment; de fapt însăși căsătoria a fost o mișcare bine calculată, care doar i-a oferit puterea de a ticlui și a-și duce la bun sfârșit planul de răzbunare.
Există, bineînțeles, și așteptări rodnice, cu final fericit, precum cea a Penelopei care, depășind toate obstacolele, în final, își regăsește fericirea alături de Ulise.
Pentru un creștin așteptarea este strâns legată de siguranța că ea nu va fi în zadar, căci el nu se îndoiește că ruga îi este întotdeauna ascultată, iar o așteptare mai lungă nu trebuie să conducă la deznădejde, deoarece Dumnezeu știe când este cel mai bun moment pentru a-i veni în ajutor și, mai ales, în ce măsură să o facă. Creștinul așteaptă cu credință nu numai să-i fie îndeplinită ruga personală, ci și să ajungă în Împărăția Cerurilor cea făgăduită de Dumnezeu; chiar de ar fi în suferință, el așteaptă, căci se încrede în mila Domnului. Și în același timp este sigur că și Dumnezeu îi așteaptă pe oameni să-și recunoască greșelile și să se îndrepte, așa cum a fost în cazul apostolului Pavel care, din prigonitor, a ajuns unul dintre cei mai mari propovăduitori.
Dar așteptarea le aduce durere multor oameni, chiar dacă încearcă să nege acest lucru din dorința de a se proteja. Uneori, în timp ce omul așteaptă, orice lucru pare să îi dea un imbold că merită să continue, că va reuși: citește o carte sau vede un film și se identifică cu personajul sau se agață cu disperare de orice banalitate cotidiană, ajungând să vadă semne acolo unde nu sunt. Dar ce se întâmplă atunci când nu mai are putere să aștepte? Când niciun citat ori film motivațional nu îi mai oferă puteri? Când vede doar că timpul trece și, rațional, înțelege că nu poate ajunge la lucrul după care tânjește, aflat la o distanță prea mare. Atunci se uită în urmă și vede că nici nu s-a bucurat de nimic de lângă el, nici ceea ce a visat nu a avut și, deși rațional înțelege greșeala pe care a făcut-o, sentimentele înving întotdeauna și continuă, întorcându-se din nou cu spatele spre cele concrete, îndreptându-și toată atenția spre acel singur lucru despre care el este convins că îi va aduce bucurie. Ceea ce așteaptă poate fi mai mic, mai puțin important, dar în același timp pentru el este singurul lucru care îl menține în viață, căci este ceea ce își dorește. Într-un final, îl poate dobândi și atunci poate simți fericirea deplină sau, dimpotrivă, brusc farmecul dispare, ca și cum ar fi fost doar o iluzie. Sau poate să-l aștepte întreaga viață fără să-l dobândească, în timp ce el se stinge în tăcere.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Așteptarea care distruge” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 