Un volum captivant despre corespondență
Livius Ciocârlie, Mari Corespondențe, Editura Cartea Românească, 1981.
Mari corespondențe este o carte esențială în înțelegerea mecanismelor care determină scrierea unei scrisori, dar și a modului în care a fost și este percepută scrisoarea. Livius Ciocârlie investighează în acest volum, cu bine-cunoscutul său rafinament, câteva texte epistolare ale unor personalități ale culturii universale, fără a se lăsa copleșit de rezonanța prestigiului acestora. Dimpotrivă, ceea ce-l interesează este, cu precădere, omul care se mărturisește prin intermediul scrisorii, care devine un teritoriu al confesiunii, un fel de jurnal intim-deschis.
Întrebarea de la care pornește autorul, și în jurul căreia se organizează ideatic întregul volum, este în ce măsură și cum textul unei scrisori depășește granița vecinătății cu literatura și devin literatură. Vorbind despre acest aspect, în primul capitol al cărții, Literatură și corespondență, Livius Ciocârlie afirmă: „În măsura în care este posibil să scrii jurnal cu adevărat intim, fără ca măcar inconștient să-l adresezi unor cititori, în aceeași măsură, probabil, jurnalul nu este literar. Corespondența, în schimb, presupune strategia adresării, adică o regie, un joc de accente, nuanțe, subînțelesuri, treceri sub tăcere, întreg dichisul literar. Numai că, pentru ca scrisoarea să fie cu adevărat literară ea trebuie să nimerească în alte mâini decât cele căutate, trebuie – ca și romanele – să întâlnească dar și să stârnească – un dezinteres pasionat” (pp. 16-17).
Primul subcapitol al primei părți, intitulate Scriitori francezi, îi este dedicat lui Voltaire. Scris într-un ritm alert, este dezvăluită personalitatea filozofului, din perspectiva ultimelor scrisori. Este descrisă, în primul rând, încercarea furibundă a acestuia de a nu muri, de a rămâne în viață prin scris. O imagine plastică a acestui entuziasm de final este cât se poate de elocventă: „Se pregătește până să plece, ca o adolescentă înaintea primului bal. Scrie și rescrie piesă după piesă, le lungește, le scurtează, trimite în goană curieri ca să-i implore pe cei care primiseră manuscrisele primelor variante să le bage pe foc, pentru că altele, îmbunătățite, le vor urma. Se simte atras ca fluturele de lampă de rumoarea îndepărtată a parizienilor, cunoscători și cultivați, ori numai curioși și flușturatici, chiar dacă se cuprind printre ei și invidioșii nerăbdători să râdă de încercările lui bătrânești. I se pare că se aruncă într-un exces de ridicol, însă nu poate rezista. Și pleacă, se năpustește în toiul vieții mondene, e peste tot, lucrează, face vizite, primește ambasadori, inima îl lasă, suferă un atac, își revine, o ia de la cap, dar mai ales trăiește intens, ca debutanții, soarta pieselor sale. Vrea să știe totul, se ocupă de detalii, se interesează de distribuție, de jocul actorilor modifică scenele Între reprezentații, înregistrează ecourile, când mulțumit, când disperat, exclamă, suduie, oftează și abia într-un târziu, când ceasul – pe care puțini l-au așteptat cu mai mediocră plăcere – bate, acceptă să se odihnească” […] (pp. 26-27).
Despre Balzac, sunt memorabile câteva secvențe pe care autorul le reține. De exemplu, este evocată o imagine a unei călătorii în Galiția: „rubicondul Balzac, înfofolit în blănuri, îl are tovarăș întâmplător pe un bătrân ofițer polonez îmbrăcat ca și el”. Balzac îi povestește cu umor acest episod doamnei Hanska: „amândoi am umplut atât de bine poștalionul încât parcă eram două balene într-un borcănaș” (p. 34).
În privința lecturilor autorului Comediei umane, Livius Ciocârlie notează: „lecturile lui Balzac, dacă este să ne luăm scrisori, n-au fost întinse. N-a avut timp pentru cărțile altora, le scria tot timpul pe ale lui. […] (p. 30). Pentru acest „ocnaș al scrisului”, așa cum îl numește autorul, lectura era un „simptom al sterilității”. De asemenea, notează autorul: „nu e de mirare că a murit îndată după ce, la capătul unei scrisori despre speranțele de vindecare, încheia cu următorul post-scriptum: Nu pot nici să citesc, nici să scriu”. Scrisorile pe care i le trimite lui Laure la 20 de ani, se disting de tot ceea ce va scrie mai târziu pentru că, așa cum îi mărturisește acesteia, scrie „ce-i trece prin minte”. Descrierea acestui tânăr Balzac, închis în camera lui din rue de Lesdiguières cu scopul de a începe „operațiunile lente și pregătitoare ale geniului” este impecabilă: „E atâta veselie în el, la vremea aceea, atâta încredere în steaua lui, nimic nu-l sperie, nimic nu-l deprimă, întâmpină privațiunile – mult mai mari decât cele care-l vor obosi mai târziu, cu un râs tineresc, gros și bun. Îi sclipesc dinții, deși îl dor cumplit, și nici nu poate să și-i scoată pentru că – pe onoarea lui! – ar trebui să renunțe la toți. Faptul nu-i strică buna dispoziție; de altfel, nu numai că el suferă fără să ia măsuri căci: ce, parcă lupii au dentiști?” (p. 32).
Tot ceea ce a visat i s-a împlinit lui Balzac, dar totuși în finalul corespondenței sale, se simte „prea bătrân pentru fericire, irecuperabil, naufragiat”. De aceea, autorul se întreabă în finalul capitolului pe care i-l dedică: „Și totuși – oare de ce? – la capătul corespondenței, în pofida celor consemnate de istoriile literare ai, ca la încheierea unor mari romane, sentimentul unui eșec. Asta să fie tot? Să fi fost oare această viață pe măsura unui om atât de vital? Sau, poate, înfrângerea – nu una oarecare: înfrângerea omului – este întotdeauna? Câteodată? – prețul unei mari izbânzi” (p. 49).
Părerea lui Flaubert despre critici și cronicari ce transpare din corespondența lui este pe cât de malițioasă, pe atât de savuroasă: „rostul criticului este să prostească publicul și să-i plictisească pe scriitori. Se agață de critică cine n-a fost în stare să facă artă”… despre cronicari ce să mai vorbim! Ei n-au nici măcar știința de carte cu care șă-și acopere invidia leproasă. Chiar și când te laudă, mai rău te fac de râs. În fond, nici nu le pasă de ce ai scris. Se lăbărțează în fraze, ocupă tot spațiul pentru ei, dau două citate la repezeală, încropesc un elogiu bălos și își pun semnătura dedesubt. Ei, cărăbuși ce rod hârtia, sunt paraziți ai geniului, habar n-au de artă, de formă, de procedee, aruncă praf în ochi cu câteva idei […] Decât să te laude pricepuții ăștia la toate, mai bine să fii fluierat” (p. 51). Cele mai stupide comentarii despre scrisul lui Flaubert, le-a formulat, notează autorul, tot un scriitor, Barbey d`Aurevilly. Acestuia „i-a venit în minte să se întrebe de ce nu se lasă Flaubert de scris. De unde se vede că lupii sunt lupi mai ales între ei” (p. 52). Un amalgam de stări lăuntrice, de la neliniște la paroxism, pot fi observate în scrisorile sale. Cum Flaubert nu a scris niciodată confesiuni, scrisorile lui pot fi considerate ca atare. Livius Ciocârlie consideră că „într-un fel, el n-a existat ca individ” doar așa poate fi înțeleasă afirmația lui: „Artistul trebuie să facă în așa fel încât posteritatea să creadă că n-a existat” sau, ca o completare, mărturisirea: „Cred că dacă l-aș vedea pe Shakespeare în carne și oase aș muri de frică” (p. 56). Temele corespondenței sale sunt dintre cele mai diverse: fascinația pentru nebunie, pentru excentric, atracția singurătății, greutatea de a scrie, fuga de lume. A scrie reprezintă o fugă de lume dar și un mod „de a învinge o scârbă constitutivă”. E drept, uneori se plictisește chiar scriind, atunci când se simte părăsit de inspirație: „Duc o viață aspră, golită de orice bucurie exterioară. Uneori, când sunt gol, când expresia se refuză, când, după ce am zgâriat multe pagini descopăr că n-am reușit nici măcar o frază, cad pe divan și rămân năucit într-un marasm de plictiseală” (p. 71).
Călătoriile nu-l încântă la început, dar pe măsură ce călătorește ar vrea să călătorească și mai mult. Devine nostalgic când trebuie să părăsească Orientul: „Încă o poartă închisă în urma mea. De șase săptămâni am o poftă sălbatică de călătorie tocmai deoarece călătoria se încheie”. Livius Ciocârlie remarcă acest sentiment al conștientizării apropierii propriului sfârșit din perspectiva încheierii călătoriei. Dar paradoxal, atunci când Flaubert se simte plin de viață, când are impresia „că orizontul se luminează”, când resimte din nou avântul de a scrie la Bouvard et Pécuchet, când spune „că-i va veni singur de hac chiar de-ar fi să trudească zece ani” – mai are o lună de trăit -completează autorul.
Pagini dense le sunt dedicate corespondenței dintre scriitorii Alain-Fournier și Jacques Rivière, Roger Martin du Gard și André Gide sau corespondenței lui Marcel Proust. Se remarcă aceeași vervă a analizei, izvorâtă din cunoașterea impecabilă a corespondenței acestora, transpuse în imagini memorabile.
Secțiunea Critici români, care încheie volumul, se concentrează pe corespondența tânărului Titu Maiorescu, corespondența lui Pompiliu Constantinescu, corespondența lui Eugen Lovinescu cu Mihai Dragomirescu și Elena Farago, și corespondența lui G. Călinescu cu Al. Rosetti, și pe ceea ce autorul numește plastic „un roman epistolar”, corespondența dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca. În acest sens, la nivelul întregului volum, sunt remarcabile toate titlurile subcapitolelor care concentrează, în câte o formulă memorabilă, esența acestora.
În privința ultimei părți a volumului, se poate constata faptul că autorul reconstituie, prin intermediul scrisorilor, o întreagă lume, dezvăluind aspecte captivante ale vieții criticilor, care sunt închiși de regulă, în imaginea convențională a sobrietății academice.
Mari corespondențe este o carte de referință în analiza resurselor genului epistolar, Livius Ciocârlie fiind, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți critici ai acestui domeniu, care, cu răbdare și pasiune, a reușit să ofere o imagine expresivă, într-un stil inconfundabil, a universului scrisorilor.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Un volum captivant despre corespondență” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 