ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Laurențiu Pătrașcu

Trei într-o carte (socotindu-l și pe autorul ei)

Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu de Gheorghe Crăciun este, din mai multe motive, un volum aparte atât în opera regretatului autor, cât și în peisajul literaturii noastre.

Cartea este concepută din perspectiva evocării a doi prieteni apropiați, Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, pe care Gheorghe Crăciun i-a cunoscut îndeaproape și cărora le dedică acest original demers de rememorare și consemnare a unor imagini edificatoare din scurta lor existență.

În argumentul volumului, autorul însuși afirmă că „nu e o carte de critică în sensul obișnuit al cuvântului. E mai degrabă o declarație post mortem de prietenie față de doi scriitori pe care i-am cunoscut îndeaproape și la care am ținut enorm de mult” (p. 31). Este o carte de critică literară care nu exclude confesiunea, ci o integrează într-un text care îi adună împreună pe cei trei scriitori, pe autor și pe cei doi mari prieteni dispăruți. Autorul mărturisește încă de la început că, deși a scris despre ei, a fost incomodat „de costumul prea strâmt” pe care îl îmbrăcase.

Nevoia de confesiune este dublată de sentimentul că scriind despre prietenii lui, autorul îi poate reînvia în paginile cărții (Mircea Nedelciu a murit la 49 de ani, Radu Petrescu la 55 de ani). Cartea devine astfel o formă de a le păstra pentru eternitate ființele surprinse în mișcare. Din nefericire, Gheorghe Crăciun întregește acest club select al marilor scriitori morți tineri, dispărând la 57 de ani. De altfel, privită din această perspectivă, cartea publicată în 2003, cu patru ani înainte de moarte, devine un document premonitoriu…  

Autorul mărturisește că a simțit „acut nevoia acestei cărți” după dispariția lui Mircea Nedelciu de care l-a legat o prietenie de peste 30 de ani, față de care a avut o „afecțiune intelectuală și sufletească” care ar putea să justifice și devenirea lui ca scriitor. Pe de altă parte, pe Radu Petrescu, mărturisește scriitorul, „l-am cunoscut târziu – deși într-un fel la vreme! – și n-am apucat să mă bucur la timp de prietenia lui”. Într-un fragment din Argument, autorul rezumă contribuția celor doi prieteni asupra formării sale intelectuale: „ … Mircea a stimulat în mine pofta de a trăi liber și de a dărui în cât mai multe experiențe ale vieții, deschiderea atenției spre cotidian și mobilitatea privirii și a auzului. De la Radu Petrescu am învățat, în schimb, detașarea de lucruri și avantajele interioare ale stărilor contemplative, regulile construcției lucide, fără risipă de cuvinte, și faptul că literatura e un uriaș organism irigat de sânge propriu” (p. 32). De asemenea, autorul consideră că biografia prietenilor evocați a interferat adesea cu propria biografie, chiar și după ce aceștia nu mai existau: „umbrele lor m-au însoțit ca scriitor nu de puține ori, în momentele de grație sau de total abandon” (p. 36). Cartea, ca recompunere a ființelor de aer ale prietenilor dispăruți, este și o incursiune în perioada în care scriitorul însuși era încă „un scriitor fără cărți”.  Iar perioada aceea coincide cu perioada când „a avut șansa” de a-l cunoaște pe Radu Petrescu și care a declanșat aventura scrisului: „știu că apoi m-am trezit prins într-o aventură, nici astăzi încheiată, pornită în căutarea scrisului încet”. Interesantă este ipostaza proustiană cu care autorul cărții se identifică: „lucrând la această construcție, în care eu însumi am devenit un soi de personaj proustian, mi s-a întâmplat să mă întorc în tăcere, cu ochii înfipți orbește în monitorul computerului” […]. Scrisul încet ar defini exercițiile de recompunere a fotografiei unei zile care treptat devin incursiuni în copilărie, atunci când „resimțea lumea ca pe o putere insuportabilă”. Textul scris pe masa unui local din Gara de Nord, la un an după moartea lui Mircea Nedelciu,  este elocvent pentru această modalitate de a consemna prezentul, refăcând textual și fotografia actului creației: „Țin minte că, fără să-mi dau seama prea bine ce fac, am scos agenda din eterna mea geantă neagră de umăr și am scris totul cu mare plăcere, ca pe o eliberare, mai ales că zgomotele și rumoarea acestei hale uriașe care este Gara de Nord din București mă înfășurau în pelicula lor protectoare, ca un text nesfârșit, cu o fonetică ininteligibilă” (p. 37).

Volumul, alcătuit din secvențe introductive evocativ-autobiografice, conține articole pe care Gheorghe Crăciun le-a publicat despre textele prietenilor săi, într-o selecție ideatică, tematică sau subiectivă și considerații care completează uneori articolele. Rezultă o viziune împrospătată, captivantă, omogenă despre textele lui Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, dar și despre oamenii din spatele textelor.

Astfel în Racursiuri cu Radu Petrescu, autorul se declară incapabil să-și amintească circumstanțele în care l-a cunoscut prima dată pe Radu Petrescu și este uimit că nu a consemnat în jurnalele acelei perioade nici măcar o referire la întâlnirile cu marele scriitor. Totuși, o explicație ar fi faptul că „față în față cu Radu Petrescu n-am simțit niciodată, nici măcar o singură clipă, că       m-ar pândi undeva umbra protectoare a maestrului. Acest om de o extraordinară discreție părea întotdeauna mai preocupat să afle și să învețe ceva de la ceilalți, decât să se manifeste el însuși” (p.50).  Cu toate acestea, o simplă notație l-ar fi ajutat să-și reamintească „ziua, starea de spirit, meteorologia momentului în care l-am cunoscut, felul în care ne-am strâns mâinile, primele cuvinte, tulburarea interioară”. Înainte de a-l cunoaște pe Radu Petrescu însă i-a cunoscut casa și camera de lucru, pentru că la prima întâlnire la care fusese invitat a fost întâmpinat de doamna Adela care i-a spus că „plecase în ultima clipă, îl chemase în oraș o chestiune urgentă”. A fost invitat însă înăuntru să lase pe birou creațiile elevilor săi, acesta fiind și scopul vizitei. Autorul realizează o fotografie textuală a laboratorului de creație al scriitorului: „Am văzut biblioteca, tablourile, măsuța pe care scria, teancurile de cărți și reviste răspândite pe jos și pe mese, ferestrele fără perdele prin care pătrundea înăuntru o lumină tare, aspră, cenușie și strălucitoare. Încăperea în care scria și citea Radu Petrescu avea în ziua aceea un aer de o blândă severitate”. Omul Radu Petrescu este portretizat într-un fragment care fixează coordonatele personalității sale complexe, care are ca punct central discreția în jurul căreia gravitează toate celelalte calități: „Discreția lui Radu Petrescu era o dominată a ființei sale, un element conotativ chiar și al celor mai mărunte gesturi sau banale cuvinte, o trăsătură însoțind clipă de clipă perfecta civilitate a amfitrionului, a vorbitorului în public, a omului de condei, un dat structural din nervura căruia se deschideau aripile unui evantai cu toate celelalte calități ale intelectualului rasat, de o copleșitoare amabilitate” (p. 58).  La această dominată a personalității sale, autorul adaugă o anumită gravitate care „nu era o trăsătură exterioară, achiziționată. Era o gravitate care se năștea firesc din deschiderea sa necondiționată către persoana celuilalt. În discuțiile cu Radu Petrescu totul avea importanță. Chiar și nimicurile se puteau dovedi pline de înțelesuri. Omul știa să te audă, să te asculte cu o răbdare și generozitate mereu proaspete. Nimic nu părea să-l obosească” (p. 59). Atunci însă când se confrunta cu vulgaritatea și prostia „ființa încântătoare pe care o aveai în față devenea pe neașteptate umorală și vehementă”. Autorul face o listă a lucrurilor care-l indignau pe Radu Petrescu: „spectacolul fără perdea al personalităților hipertrofice, goana după primatul opiniei, incultura afișată, neglijențele stilistice de orice fel, poleiala stilistică sau, dimpotrivă, mimarea sărăciei orale a fragmentului de viață stradală”. De asemenea, „îl stupefia orice abatere a unui scriitor de la condiția de artist al cuvântului”. 

O altă notație despre omul Radu Petrescu este cea referitoare la faptul că acesta nu vorbea niciodată despre lucrurile comune ale existenței sale, ci doar despre literatură și cultură ca și cum „viața lui n-ar fi cunoscut nimic din solicitările existenței cotidiene, ca și cum micile mizerii ale traiului, pe el nu l-ar fi privit în nici un fel” (p. 67). Radu Petrescu vorbea foarte puțin despre propriile cărți, se pare că nu-i plăceau interviurile din cauza „oralității lor greu controlabile”, iar puținele dialoguri rămase cu el  par „compuse din propoziții definitive”. La fel se întâmplă, observă Gheorghe Crăciun, în cazul scrisorilor: „Stilul său epistolar te captiva prin tonul imperturbabil deși amical, de o febrilitate pur ideatică, deloc eliptică sau grăbită. Radu Petrescu știa să nu se grăbească” (p. 68).  Autorul îi dă dreptate lui Tudor Țopa care compara scrisul lui Radu Petrescu cu o cămașă cu zale prin care nu poate trece altceva decât aerul.

Rememorarea ultimei plimbări împreună cu Radu Petrescu prin Parcul Ioanid, atunci când i-a făcut câteva fotografii, este remarcabilă prin multitudinea detaliilor care însoțesc, într-o cascadă de amintiri luminoase, privilegiul de a-l fi cunoscut și de a-i fi fost prieten. Sunt ultimele clipe ale unor momente de inefabilă apropiere, cu atât mai strălucitoare prin contrastul cu moartea neașteptată a scriitorului. În legătură cu ultima vizită, făcută în februarie 1981, autorul nu-și poate ierta faptul că a participat la discuție „cu nerăbdare și neatenție” pentru că avea bilete la Călăuza lui Tarkovski. La începutul lui februarie 1982, avea să afle de la o fostă elevă a lui Radu Petrescu de la Prundu Bârgăului, că scriitorul murise. În legătură cu vestea nefastă, Gheorghe Crăciun mărturisește:  „Dispariția lui Radu Petrescu a fost pentru mine o întâmplare năucitoare, care m-a lăsat pradă nedumeririi și unui sentiment de deșertăciune” (p. 78).

Autorul plasează plimbarea prin Parcul Ioanid sub semnul „puterii insidioase a premoniției”: „din cele șase-șapte cadre trase atunci, numai unul mi-a reușit, celelalte voalându-se inexplicabil. Mai mult decât atât, într-unul din ele, chiar primul, silueta depărtată a prietenului meu pe o alee a parcului e anulată oblic de o rază de soare. Nu știu ce mă face să cred că acestea au fost și ultimele fotografii cu ființa lui Radu Petrescu” (p. 79). Fragmentele evocatoare ale morții lui Radu Petrescu sunt de o delicată sensibilitate, iar unele pasaje, citite astăzi, sunt de-a dreptul înduioșătoare prin forța premoniției celui care le-a scris. Iată un fragment elocvent în acest sens: „Această complicitate a morții pe care o acceptăm, înscriindu-ne în ceremonie. Moartea care nu sperie, eventual subiectul unei teorii, obiectul unui excurs doct, docil, pe alocuri pedant. Și moartea mea care desigur nu mă sperie, acum când ideea morții a primit un corp, s-a cuibărit în corpul lui firav de om căruia nu-i mai pasă. Nici mie nu-mi mai pasă de mult. Am picioare și merg, am mâini pe care le mișc. Dar atâta neglijență față de sănătatea mea personală. Sunt ca el. Nici el nu s-a cruțat. Și dacă el a murit înseamnă că și eu am murit puțin. Nu știu să-mi apăr viața decât scriind. Asta am învățat de la Radu Petrescu. Nu mi-a spus-o niciodată, dar asta am învățat” (p. 126).

Într-un alt fragment, există o fotografie textuală a ultimelor momente ale lui Radu Petrescu în această lume, care se suprapune peste imaginea camerei, la prima vizită pe care i-o făcuse, când nu-l găsise acasă. Din nou, este înduioșătoare imaginea pe care ochiul scrutător-îndurerat al prietenului o înregistrează pentru eternitate: „A nins toată noaptea de miercuri. Zăpada de reflectă prin ferestrele mari fără perdele. […] El pare mai mic în costumul maro, în cămașa cenușie, fără cravată, el pare mai mic, mai împuținat trupește sub greutatea celor două buchete de cale, care-i strivesc gleznele. Pielea ușor vineție și degetele lui rigide și ca de indigo. O crispare orgolioasă care ne depășește definitiv. Gura zâmbește ironic, buzele subțiate de un ușor sarcasm, gura zâmbește rece și disprețuitor față de restul trupului înghețat. […] Sicriul e lângă bibliotecă, în stânga. Cărțile lui, teancuri mari de reviste, pereții cu aceleași tablouri. […] O redescoperire a locului. O inutilă acum recunoaștere a încăperii. Stereotipiile mele de ființă vie și stupidă” (p.134).

Prima parte a volumului, conține alături de fragmentele evocatoare și fine analize ale volumelor Ce se vede, Meteorologia lecturii, Ocheanul întors, G. Bacovia, Locul revelației, ale părților din jurnal publicate la data când a apărut volumul, Catalogul mișcărilor mele zilnice și Prizonier al provizoratului.

Concluzia acestei părți, cea mai consistentă a volumului, poate fi următoarea: „Dacă viața există pentru a fi scrisă, atunci scrisul este ceva la fel de prețios și de complicat ca și viața însăși. E ceea ce ne spune fiecare propoziție ieșită din mâna lui Radu Petrescu” (p. 145).

În partea a doua, intitulată Fotograme cu Mircea Nedelciu, autorul se concentrează asupra personalității celuilalt scriitor dispărut înainte de vreme, prietenul său de o viață, Mircea Nedelciu. Poate de aceea, planurile se suprapun adeseori, textul devenind pe alocuri pronunțat autobiografic. Astfel, Gheorghe Crăciun recunoaște meritul lui Mircea Nedelciu în a deveni scriitor, trezindu-l la realitate. Autorul care avea orgoliul de antrenor literar pentru copiii de la școala unde preda, este apostrofat într-o scrisoare de prietenul său, astfel: „S-a născut în tine pedagogul perfect care-ți poate prestidigita din orice 50 de elevi douăzeci și cinci de scriitori? Vrei să demonstrezi că literatura e o plantă care crește într-un sol care conține minimum de experiență socială?” (p. 199). Întrebările lui Nedelciu erau legate de ce se va întâmpla cu fetița de 13 ani pe care autorul o considera o promisiune a literaturii române. Și, în acest sens, Gheorghe Crăciun constată o diferență de înțelegere față de literatura copiilor în cazul celor doi prieteni. Radu Petrescu se apleacă cu interes asupra textelor fetei, pe unele chiar le comentează – afirmă autorul – în Părul Berenicei. Totuși, mai târziu, se vede nevoit să recunoască faptul că Mircea Nedelciu avusese dreptate: „Astăzi știu că fetița de 13 ani n-a ajuns poetă și că ceea ce mi se părea mie atunci excepțional era doar o expresie a copilăriei ca vârstă poetică” (p. 200).

Alte fotograme textuale se concentrează asupra amintirilor clipelor petrecute împreună, într-una dintre acestea autorul remarcă ușurința cu care Mircea Nedelciu scria: „în perioada de care aminteam l-am văzut zilnic pe Mircea Nedelciu  cum se așază în fața mașinii de scris și compune în ritm continuu cincisprezece-douăzeci de pagini de text asupra cărora ulterior revine într-o mică măsură” (p. 219).  

Criticul analizează romanul apărut postum Zodia scafandrului, așezându-l în contextul mai larg al operei, alături de Aventuri într-o curte interioară, Zmeura de câmpie și Tratament fabulatoriu. Ultimul capitol al cărții, Formula lui Orlando, reprezintă o evocare a lui Mircea Nedelciu (căruia în studenție i se spunea Orlando), la un an de la moartea acestuia. Capitolul este în egală măsură o privire introspectivă, autobiografică aplicată copilăriei, legată de problema identității și conceptului de om interior: „faptul că eu sunt un om interior e o boală veche pe care o știu din copilărie. Sunt acum un bărbat de vârsta a doua și boala asta încă nu m-a omorât” (p. 241). Totul s-ar reduce, crede autorul, la formula Tot ce e în farfurie trebuie trăit, formulă întâlnită într-o proză scurtă a lui Nedelciu, interpretată în contextul parastasului la care urmează să participe, astfel: „Cu mâncarea nu poți să te lupți, pentru că refuzul mâncării poate fi cel mult un gest conștient de protest. Orice ai face, tu mănânci tot timpul în fața celorlalți, chiar și când ești singur în propria bucătărie. Mai cumplit decât toate e însă faptul că tu ești condamnat să mănânci pentru că mâncarea îți e pusă tot timpul pe masă de față cu toți ceilalți care nu sunt decât niște oameni exteriori” (p. 247).

Volumul lui Gheorghe Crăciun este un text care îmbină critica literară cu elementele autobiografiei, rezultând o evocare memorabilă a două personalități ale literaturii române, alături de care, parafrazând titlul cărții, trebuie să-l adăugăm și pe autorul cărții.

Bibliografie

 Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, Editura Polirom, 2016.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Laurențiu Pătrașcu, „Trei într-o carte (socotindu-l și pe autorul ei)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.