Singura vârstă a literaturii
În ansamblul operei lui Radu Petrescu romanul* O singură vârstă (1975) ocupă un loc special. Romanul păstrează câteva personaje din Sinuciderea din Grădina Botanică pe care le plasează într-un cadru epic larg la fel ca în scrierea menţionată, ceea ce dă senzaţia de ubicuitate, de ocupare a unui spaţiu ce corespunde unei geografii spirituale a umanităţii. Este vorba de spaţiul literaturii, în care personajele se mişcă imitând lumea reală după alte legi decât cele ale fizicii. De aici mişcarea permanentă a personajelor pe mari spaţii geografice, corespunzătoare unei mişcări a ideilor despre literatură, romanul urmărind cu preponderenţă nu epicul, ci eşafodajul ideatic pe care este construit subiectul. O singură vârstă este un roman în măsura în care ideile teoretice conţin şi o naraţiune, romanul fiind din această perspectivă mai mult un pretext romanesc pentru un studiu despre literatură, o teorie a literaturii construită cu mijloacele literaturii.
Deşi scris la persoana I, personajul principal devine treptat Alphonse, căruia naratorul îi construieşte un portret complex, scriitor şi teoretician, un alter ego posibil al autorului. Teoreticianul-personaj Alphonse vorbeşte despre autobiografie şi jurnal, iar scriitorul nu îl contrazice, romanul îmbrăcând forma unei dezbateri despre literatură. De altfel, romanul – pretext se construieşte ca un lung şi discontinuu interviu pe marginea literaturii devenind el însuşi literatură. Personajul (naratorul dar şi Alphonse) se circumscriu într-un discurs narativ care forţează posibilităţile limitate ale epicului. Pe de o parte, romanul (care este unul de dragoste, cel puţin în intenţie) are un fir narativ ce urmăreşte iubirea dintre Alphonse şi Emiliy. Romanul este şi o metaforă a unei prietenii atemporale, care se concretizează în discuţii ce par nesfârşite despre literatură. Peste toate, cartea respiră printr-un complex sistem teoretic care, departe de a fi mecanic sau livresc, urmăreşte atât devenirea ideilor în personaje cât şi pe cea a devenirii personajelor în idei subordonate demersului literar. Ideile teoretice sunt reluarea în spaţiul romanesc a teoriilor expuse de către autor în Meteorologia lecturii, Părul Berenicei sau A treia dimensiune, precum şi în jurnal.
Discontinuitatea narativă a romanului poate fi explicată prin faptul că personajul nu are vârstă, în sensul biografic al cuvântului, singura lui vârstă reală fiind vârsta literaturii. Alphonse îşi povesteşte propria viaţă, este propriul lui biograf, şi îşi dă seama pe măsură ce înaintează în poveste că de fapt biografia lui este pentru el însuşi de neînţeles, în acelaşi timp misterioasă şi neinteresantă. Naratorul în schimb pare foarte interesat de recompunerea biografiei, el este prietenul care consemnează răbdător gesturile vieţii în lungile confesiuni autobiografice precum şi ideile despre scris, scriitură, creaţie ale lui Alphonse. La Radu Petrescu sunt frecvente astfel de momente când fie personajele migrează din spaţiul textului în realitate, fie (cum este cazul şi aici) devin mai mult decât simple personaje, conştiinţe transcendente ale romanului. Ideatica romanului nu este forţată, deşi la o primă privire aşa ar părea. Romanul este o încercare de a transpune idei teoretice despre literatură prin mijloacele ficţiunii la fel cum se întâmpla în Didactica nova sau Sinuciderea din Grădina Botanică, textecare propuneau, primul, o abordare romanescă a autobiografiei şi o încercare de a defini autobiograficul practicându-l, iar al doilea, o autobiografie mascată în pliurile ficţiunii. Aflându-se cu ambele într-o relaţie intertextuală, O singură vârstă impune o viziune narativă ce îmbină ştiinţa literaturii cu ficţiunea. Textul se numeşte roman, dar ar putea să fie la fel de bine un studiu despre roman, despre scrierea lui, o demonstraţie de virtuozitate stilistică în sensul unei conduceri a firului epic în paralel cu demonstraţia teoretică. Textul îşi produce propria poetică, infailibilă, născută firesc din naraţiune cu o forţă a desfăşurării demonstraţiei ce impune ideea, răspândind-o apoi în structura de ansamblu a cărţii. Romanul nu mai are doar un subiect, el devine interesant ca eseu în care pot fi urmărite spectacole ale ideilor pe teme din cele mai diverse: relaţia creatorului cu opera, relaţia dintre artist şi propria biografie, relaţia dintre biografie şi ficţiune.
Relaţia scriitorului cu autobiografia este prezentată printr-o imagine desăvârşită din punct de vedere simbolic. Autoportretul pictorului este conţinut – crede personajul – chiar în pictura lui, artistul se ascunde în propria operă, întorcând spatele lumii, amestecându-se în culorile care compun tabloul. Pictura lui Bruegel Turnul Babel îi produce această revelaţie, portretul artistului fiind conţinut difuz în ceea ce pictează: „Dacă am căuta în opera lui Bruegel un autoportret care să fie în acelaşi timp şi o cheie a întregii lui opere, l-am găsi poate în acea indicibilă lumină de la etajul al doisprezecelea sau al treisprezecelea al Turnului Babel…[…] Încercând să întregim acest tablou cu elementul pe care autorul l-a tăcut (s.a.), ar trebui să înfăţişăm un personaj cu paleta în stânga şi pensula în dreapta, care îşi ascunde faţa de privitor, întorcându-i spatele ca să poată proiecta asupra subiectului, întreagă, radiaţia ochiului său vizionar.”[1] Imaginea picturii care conţine autoportretul celui care pictează poate fi extinsă la nivelul jurnalului şi, la limită, la nivelul literaturii. Autoportretul conţinut implicit în orice jurnal este mai degrabă o încercare de a lumina sensurile existenţei, o metafizică a unei priviri întoarse către sine. „Biografia mea este toată în ce am scris” afirmă Radu Petrescu şi avem toate motivele să-l credem. Indicibila lumină de la etajul al doisprezecelea al Turnului Babel poate fi observată la Radu Petrescu în amestecul de cuvinte şi tăcere pe care-l propune jurnalul şi pe care-l reiau textele ficţionale aflate mai tot timpul în vecinătatea unei zone neexplorate în spaţiul generos al literaturii. Din acest motiv, autoportretul personajului-scriitor, atât al celui care scrie ficţiune cât şi a celui din jurnal, reprezintă un şir concentric de încercări de a surprinde în scris corpul de aer al existenţei, într-o structură geometrică, parte a traseului ce structurează drumul epicului către privirea vizionară a întregului.
O scriere autobiografică este în concepţia personajului teoretician o şarjă de atelier sau o glumă pe care şi-o permite scriitorul iar cititorul se presupune că ştie faptul că scrierile autobiografice sunt mânuite de materialitatea realităţii, intrând integral în ficţiune ca într-un cer nou şi un nou pământ[2]. Exemplul cel mai concludent pe care îl dă Alphonse în susţinerea afirmaţiilor sale este Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă pe care nimeni nu ar putea să-l citească, afirmă naratorul, în latura lui documentară. Scrierile la persoana I se apropie foarte mult de poezie, autorul de biografie este de fapt un poet care îşi asumă „turnura glumei de atelier, a grotescului, a histrionismului: jucând rolul slugii, al naivului sau al nebunului, poetul încearcă să înduplece pe cititor să creadă în adevărul că totul, chiar şi ce pare să se fi întâmplat în afara poeziei, e poezie.”[3] Această remarcă se află în deplin acord cu interdependenţa dintre proză şi poezie pe care o observa Benedetto Croce: „Poezia este limbajul sentimentului: proza, al intelectului; dar întrucât intelectul, în existenţa lui concretă şi în realitatea lui este şi sentiment, orice proză are o latură de poezie. Există poezie fără proză, dar nu există proză fără poezie. Expresia este, într-adevăr, prima afirmare a activităţii umane”[4]. Ar trebui adăugat aici şi orgoliul prozatorului faţă de poezie, ideea că poezia nu e creată în mod necesar de poeţi, ci de cei care se pot poziţiona într-un interval care să nu incomodeze naşterea ei: „Poezia o fac cei care vin din altă parte, din afara ei, neincomodând-o astfel cu proximitatea lor, lăsând între ea şi ei spaţiul de care ea are nevoie pentru a se clădi conform naturii sale.”[5]
Această idee este, evident, susținută şi în ceea ce priveşte literatura: esenţialul nu trebuie neapărat exprimat. Dimpotrivă, crede Radu Petrescu, ceea ce rămâne nespus se proiectează în afară, consolidând şi nu împuţinând sensurile operei în ansamblul ei: „A scoate din operă un element esenţial nu înseamnă a anula acel element, ci a-l proiecta în afară, cum propoziţia eliptică de predicat nu este şi lipsită de predicat, numai că predicatul nu mai e în propoziţiune ci în mintea celui care o citeşte.”[6] Lectura trebuie să fie integrată creaţiei, nu disociată de ea. Scriitorul există şi prin ceea ce tace, nu doar prin ceea ce scrie. Ceea ce nu este exprimat este în mod necesar intuit de către cititor asupra căruia scriitorul proiectează întreaga miză a textului. Se dezvoltă astfel o întreagă teorie despre lectură, despre aventura existenţială pe care o presupune acest act, ca intrare în spaţiul operei şi sincronizare la ritmurile ei, conştientizarea că singura realitate este cea a operei, iar cititorul se creează pe sine o dată cu intrarea în lumea operei: „A citi înseamnă să te închizi între aceste ziduri pe care le ridici cărând piatra cu spinarea, determinând-o să se supună echilibrului, armoniei şi semnificaţiei, […], simţind bucuria construcţiei în desfăşurare, a lucrului care se face, care se manifestă, material şi imaterial totodată, supus tuturor legilor şi instaurându-şi astfel legea propriei lui existenţe.”[7] Cartea îşi conţine astfel propria cheie de lectură, fiind în acelaşi timp ficţiune, studiu teoretic, îndreptar hermeneutic. În Părul Berenicei se regăseşte această tentaţie de a unifica toate segmentele literaturii într-o carte unică (jurnal, jurnal al romanului dar şi auto-interpretare a romanului). Şi jurnalul beneficiază de atenţia dublă a personajului şi naratorului, discuţia lor neocolind această problemă aflată până nu demult în marginea discuţiilor despre literatură. La fel ca naratorul se poate observa că Alphonse crede în unificarea jurnalului cu literatura, jurnalul nu mai este o zonă de tranzit către literatură ci o formă a ei: „Jurnalul pare să marcheze un demers contrar. Prin insistenţa precizării timpului, locului, prin referirile supraabundente la domeniul cel mai de jos al prozaicului, scopul celui care scrie jurnal pare a fi să tenteze pe cititor să creadă în ruptură, în hiat, în golul dintre cele două tărâmuri, al paginii scrise şi al lucrurilor despre care se scrie, vine momentul când imaginile acumulate îşi afirmă brusc, la lectură, structura, autonomia, şi în acea clipă tot ce păruse până atunci să aparţină domeniului (inventat) al celor rămase dincolo se dovedeşte a fi poezie şi cititorul e tras de marginea golului pe teren ferm, înalt. Substanţa jurnalului ca gen literar este, toată, în acest joc de iluzii optice cărora le cazi pradă şi din care te salvezi. Eroul jurnalului este o creaţie ca şi eroul de roman şi cată a fi receptat ca atare”[8].
Teoria despre roman este raportată la Joyce, scriitorul fiind de acord cu ideea acestuia că „nu personajul s-a compromis, ci un fel de a-l face devenit, prin repetiţie, anost”[9]. În acest sens el propune o clasificare a personajului „pe trei etaje concomitente: în punctele de înaltă tensiune stilistică ale istoriei, în devenirea biologică şi în cea biografică a personajului la timpul naraţiunii.”[10] Este, privit cu atenţie, tiparul pe care este construit personajul Matei Iliescu, pentru că ceea ce surprinde este vârsta mitologică a acestuia, transferul lui, prin forţa iubirii în zona de confluenţă a tuturor vârstelor. Prin această modalitate joyceană personajuleste scos din aria propriei sale mărginiri corporale şi înţeles într-o simultaneitate magică, într-un sens mai amplu prin care omul însuşi devine infinit iar universul se umanizează: „Invenţia lui Joyce, ca romancier, constă în a fi pus în lucrare adevărul că insul care ne stă în faţă nu este doar cel cuprins în aria propriei lui mărginiri corporale cu ce ştim despre el, cu ce ştie el despre noi, cu lecturile, cu maladiile, cu grijile clipei, ci şi pe el ca semn al tuturor lucrurilor care-l înconjoară când ne stă în faţă, arbori, ape, ziduri, voci din stradă, titluri în gazeta de pe masa de alături, gunoiul măcinat mai încolo de maşina salubrităţii, norii, stelele. Într-o simultaneitate magică, omul devine, lărgindu-se astfel infinit, univers, şi universul la rându-i se umanizează.”[11]
Romanul este, fie şi la nivel formal, predispus la a nu fi înţeles. Şi nu este vorba aici doar de greşelile de tipar cum lasă a se înţelege scriitorul ci de o definiţie care se potriveşte oricărui text desfigurat prin macularea formală a sensurilor: „Ce este romanul? O lungă scriere epică maculată de greşelile de tipar. Romancierul? Un individ curios care acceptă să iasă în lume cu faţa acoperită astfel, de muşte negre, de care nicio erată nu-l poate izbăvi. De unde, necesitatea pentru el, a unei posterităţi de filologi, restauratori de texte.”[12] Teama de greşelile de tipar pare a-l urmări pe autor încă de la începuturile carierei sale de scriitor. Iată cum rememorează autorul, foarte apropiat de textul citat din roman, debutul său ca poet, în jurnal: „Aşa că nu aş fi renunţat nici atunci (la a scrie poezie, n.n.) dacă nu m-ar fi speriat de moarte şi nu m-ar fi umilit monstruos greşelile de tipar. Ele şedeau pe bietele mele versuri ca nişte stoluri de muşte de cadavru, nişte muşte negre, lipicioase, scârboase – şi am fugit. Am fugit în proză.”[13]
O singură vârstă este şi un studiu ce include problematica receptării literaturii, un studiu despre relaţia dintre scriitor şi public, înţeleasă mai degrabă ca o stare de ascundere a scriitorului, mergând până la abţinerea de la a publica. Această ciudată abstinenţă editorială este explicată de către Radu Petrescu printr-o anulare a reverenţelor obişnuite în faţa virtualului cititor. Scriitorul, extrem de exigent, exclude orice formă de a pactiza cu publicul şi cu atât mai puţin de a face concesii lipsei de gust sau oricăror altor preocupări ale acestuia în afara sferei literaturii. În posteritate – crede Radu Petrescu o dată cu personajul său – rămân nu doar scriitorul şi cartea, ci şi publicul care ar putea să iasă diminuat din confruntarea inegală dintre dezinteresul manifestat şi valoarea operei care i se propune: „Când şi unul şi celălalt există, nu e nimic de spus. Dacă din întâmplare, însă, publicul nu există, adică e obosit sau mult prea acaparat de grave preocupări practice, înţeleg publicul de toate nivelurile, atunci ar fi un act de gentileţă din partea scriitorului să nu îşi pună cititorii în situaţia de a da posterităţii ocazia să le incrimineze şi gustul şi priceperea şi fervoarea”[14]. Există şi o posibilitate de a oferi totuşi publicului un alibi la lipsa de interes pe care o manifestă faţă de o operă valoroasă: publicarea discretă, soluţie prin care scriitorul ar trece aproape nevăzut. Este de la sine înţeles că pariul nu este cu publicul timpului în care ia naştere opera, ţinta scriitorului este mai îndepărtată şi vizează posteritatea. Ideea trimiterii operei în timp nu e însă însoţită de necesitatea (speranţa) aprecierii posterităţii. Opera pare a avea un rol mai degrabă didactic, în sensul conservării unei atitudini faţă de existenţă pe care scriitura o propune şi în egală măsură o distanţare de receptarea nepotrivită: „Nu era, cum s-ar crede, pentru abţinerea de a publica, dat fiind că în lumea modernă posibilitatea păstrării îndelungate a manuscriselor îi apărea îndoielnică, ci pentru publicarea discretă, care să ofere publicului cât mai multe alibiuri: hârtie proastă, multe şi urâte greşeli de tipar, difuzare defectuoasă în librării, dezinformare etc. Acesta ar fi, în cazul nefericit avut în vedere, o foarte bună metodă de a-i feri pe urmaşi de mizantropie şi demoralizare”[15].
Pe parcursul cărţii devine tot mai pregnantă metafora vârstelor. Omul nu are – crede Radu Petrescu o dată cu personajele sale – o vârstă anume. Juvenilitatea vârstei bătrâne luminează sensurile ascunse ale lumii, şi, într-un fel, este o sinteză a tuturor vârstelor. De aici titlul cărţii care exprimă conceptual această viziune a unei singure vârste, care este în ansamblul ei viaţa: „Sunt persoane pe faţa cărora înfloreşte la o vârstă înaintată o misterioasă juvenilitate, aşa cum vârfurile plopilor, etajul de sus al blocurilor luminează deodată, radioase, în unda soarelui coborât sub orizontul vederii noastre şi juvenilitatea aceasta difuză în trăsăturile vârstei bătrâne, îmbrăţişată cu ele, are o semnificaţie în plus. Tot aşa, dimineţile cu nori furtunoşi, prefigurând noaptea, sunt mai bogate”[16]. Singura vârstă cu adevărat importantă este cea a literaturii. Dacă literatura nu are vârstă – pare a postula personajul – nici cel care trăieşte sub semnul ei nu îmbătrâneşte. Iar pentru scriitor, singura vârstă adevărată este cea a literaturii în care se (re)găsesc sublimate anotimpurile fiinţei şi respiraţia metafizică a ideilor.
Bibliografie
Petrescu, Radu, O singură vârstă, Editura Cartea Românească, București,1975.
Petrescu, Radu, Proză (Didactica nova. Sinuciderea din Grădina Botanică. Jurnal. În Efes), Editura Eminescu, București, 1971.
Petrescu, Radu. Corespondență. Sinuciderea din Grădina Botanică, Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000.
Petrescu, Radu, Pentru buna întrebuințare a timpului. Jurnal 1971-1976. Editura Paralela 45, 2009.
Croce, Benedetto. Estetica, Editura Univers, București, 1971, p. 99.
[O variantă a acestui articol a apărut în numărul 7-8/2010 al Revistei „Transilvania”]
* Folosim acest termen deşi, având toate trăsăturile unui veritabil roman, cartea este greu de înscris totuşi într-o categorie.
[1] Radu Petrescu, O singură vârstă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, pp. 70-71.
[2] Cuvintele Sf. Augustin sub semnul cărora se deschide Didactica nova: „Videatur in coelo novo et in terra nova.”
[3] Radu Petrescu, Op. cit, p. 68.
[4] Benedetto Croce, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 99.
[5] Radu Petrescu, Op. cit., p. 21.
[6] Ibidem, p. 70.
[7] Ibidem, p. 11.
[8] Ibidem, p. 69.
[9] Ibidem, p. 21.
[10] Ibidem, p. 26.
[11] Ibidem, p. 59
[12] Ibidem, p. 21
[13] Radu Petrescu, Pentru buna întrebuinţare a timpului, Jurnal 1971-1976, Editura Paralela 45, 2009, p. 123.
[14] Radu Petrescu, O singură vârstă, p. 25
[15] Idem, ibidem.
[16] Ibidem, p. 85.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Singura vârstă a literaturii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 