O istorie subiectivă a lecturii
Volumul Istoria lecturii (în limba engleză A History of Reading) de Alberto Manguel a fost reeditat în anul 2022 la Editura Nemira. Alberto Manguel analizează lectura ca fenomen al umanității, dintr-o dublă perspectivă istorică și subiectivă. Autorul se mișcă pe scara istoriei culturale, observând cum a evoluat conceptul de lectură de-a lungul timpului. De asemenea, cartea este o istorie subiectivă a lecturii, autorul integrând ample pasaje autobiografice despre propria raportare la lectură, despre felul cum a început să citească, despre oamenii pe care i-a întâlnit pe drumul îndrăgostirii iremediabile de lectură, precum și despre cărțile care l-au marcat și l-au fascinat. Am spune că istoria lecturii este din perspectiva lui Alberto Manguel o istorie personală a lecturii. De departe, cea mai cunoscută carte a lui Manguel, Istoria lecturii poate fi considerată o sinteză a scrierilor autorului despre lectură, în măsura în care o astfel de sinteză este posibilă pentru o temă inepuizabilă. În întreaga sa operă, Alberto Manguel propune perspective de fiecare dată inedite despre lectură, chiar dacă opiniile, amintirile sau convingerile migrează inevitabil de la un volum la altul. Ceea ce e surprinzător la acest scriitor este capacitatea de înnoire a subiectului, de împrospătare și lărgire a temei prin subtilități care decurg din îndelungata și intima experiență pe care o are cu lectura și cărțile. Volumul are, la fel ca toate celelalte cărți ale lui Alberto Manguel, un pronunțat caracter aforistic, aproape la fiecare pagină existând câte un fragment memorabil despre lectură și cărți. Cartea este structurată în patru părți, intitulate sugestiv: Ultima pagină, Moduri de lectură, Puterile cititorului, Paginile albe de la sfârșit.
În Ultima pagină autoul face un excurs biografic în care analizează ce au reprezentat cărțile pentru el. Astfel, mărturisește autorul: „Primele mele experiențe au fost prin intermediul cărților. Mai târziu în viaţă, când dădeam peste un eveniment sau o împrejurare sau un personaj asemănător celor despre care citisem, aveam, de obicei, o senzaţie de déjà vu uşor surprinzătoare şi deopotrivă dezamăgitoare, pentru că îmi imaginam că ceea ce avea loc în acel moment mi se întâmplase deja în cuvinte, fusese deja numit” (p. 23). Așa cum în tradiția iudeo-creștină universul este imaginat ca o „carte scrisă, alcătuită din numere și litere”, pentru Manguel „cărţile erau transcrieri sau glose ale acelei colosale Cărţi”. O altă idee ar fi aceea că toate cărțile sunt de fapt autobiografii a ceea ce urmează să se întâmple: „Dacă admitem despre cărţi că sunt autobiografii, atunci ele sunt ca atare înainte să ţi se întâmple ceva, iar eu am recunoscut întâmplări despre care citisem înainte în opera lui H.G. Wells, în Alice în Ţara Minunilor, în lacrimogenul Cuore al lui Edmondo de Amicis, în aventurile lui Bomba, băiatul din junglă” (p. 24). A fi acasă prin intermediul cărților este un tulburător detaliu biografic consemnat ca atare: „Pentru că tatăl meu era în serviciul diplomatic, am călătorit foarte mult; cărţile mi-au oferit o casă permanentă, una în care puteam locui exact cum voiam, în orice moment, indiferent de cât de ciudată era încăperea în care trebuia să dorm sau de cât de neînţeles erau vocile de dincolo de uşa mea” (p. 26).
O întâlnire fundamentală, cea cu Borges, este redată astfel: „Într-o după-amiază, Jorge Luis Borges a venit la prăvălie însoţit de mama lui de optzeci şi opt de ani. Era celebru, dar eu citisem doar câteva dintre poeziile şi povestirile sale şi nu mă simţisem copleşit de opera lui. Deşi era aproape întru totul orb, refuza să se folosească de baston; îşi trecea mâna peste rafturi de parcă ar fi putut vedea titlurile cu degetele” (p. 32). În istoria personală a lecturii momentul este într-adevăr unul astral, dar consemnat cu simplitate: […] „apoi, când era pe punctul să plece, el m-a întrebat dacă eram ocupat serile, pentru că avea nevoie (a spus-o ca pe o scuză) de cineva care să-i citească, mama lui obosind acum foarte repede. Am acceptat. În următorii doi ani, i-am citit lui Borges cum au făcut mulţi alţi norocoşi sau cunoştinţe întâmplătoare, fie seara, fie dimineaţa, dacă îmi permitea orarul de la şcoală”. Pe traseul lecturilor acasă la Borges, imaginat de Manguel ca o călătorie automobilistică, autorul înțelege în ce constă de fapt esența actului lecturii: Eu eram şoferul, dar peisajul, spaţiul în desfăşurare îi aparţineau celuilalt din automobil, care nu mai avea nicio altă responsabilitate decât aceea de a recunoaște țara de dincolo de ferestre. Borges alegea cartea, Borges mă oprea sau îmi cerea să continui, Borges întrerupea ca să comenteze, Borges permitea cuvintelor să vină la el. Eu eram invizibil. Am învățat repede că cititul e un proces cumulativ şi-şi urmează drumul într-o progresie geometrică: fiecare nouă lectură îşi are baza în lecturile anterioare ale cititorului” (p. 35).
Relația regimurilor totalitariste cu cărțile este sintetizată în următoarea întâmplare relatată de Borges, aceea că „în timpul uneia dintre demonstrațiile populiste organizate de regimul lui Peron în 1950 împotriva intelectualilor de opoziție, demonstranții strigau „Pantofi da, cărţi ba.” Riposta – „Pantofi da, cărţi da” – n-a convins pe nimeni”. Concluzia lui Manguel este următoarea: „regimurile totalitare ne cer să nu gândim şi, drept urmare, interzic, amenință şi cenzurează; ambele, la urma urmelor, ne cer să devenim proști şi să ne acceptăm cu umilință degradarea, încurajând astfel consumul unei literaturi de duzină. În astfel de împrejurări, cei care citesc nu pot fi decât subversivi” (p. 37).
Istoria lecturii, crede autorul, nu poate fi decât una subiectivă, o istorie care integrează, într-un demers unificator toate experiențele personale: „astfel, ambiţios, am trecut de la istoria lecturilor mele la istoria actului lecturii. Sau, mai degrabă, la o istorie a lecturii, de vreme ce orice astfel de istorie – constituită din intuiții proprii și amănunte personale – trebuie să fie una dintre cele multe, oricât de impersonală ar încerca să fie. Până la urmă, probabil, istoria lecturii este istoria fiecăruia dintre cititori” (p. 38).
Partea a doua, Moduri de lectură, conține subcapitolele: Citirea umbrelor, Cititorii tăcuți, Cartea memoriei, A învăța să citești, Prima pagină lipsă, Lectura imaginii, Să ți se citească, Forma cărții, Lectura în intimitate, Metafore ale lecturii. Fiecare subcapitol conține câte un element simbolic care recompune actul complex al lecturii, fie din perspectiva modului în care se citea la început, fie din perspectiva gesturilor sau obiceiurilor legate de lectură. În legătură cu actul lecturii în sine, se constată din punct de vedere științific că „viteza mişcării ochiului pe pagină – dar nu mişcarea însăşi – se amestecă cu percepţia, iar noi citim de fapt doar în timpul scurtei pauze dintre mişcări” (p. 54).
În privința „cititorilor tăcuți” autorul atrage atenția asupra faptului că la început se citea doar cu voce tare. Lectura în tăcere era un fapt cât se poate de neobișnuit: „asemenea modalitate de a citi i s-a părut totuși lui Augustin îndeajuns de ciudată cât să o consemneze în Confesiuni. Tâlcul este că o asemenea metodă de a citi, o astfel de parcurgere silențioasă a paginii, era la vremea respectivă ceva ieșit din comun și că, în mod obișnuit, lectura se făcea cu voce tare” (p. 61). Este vorba despre o secvență în care Ambrozie este prezentat de Sfântul Augustin citind în tăcere și de mărturisirea că el niciodată nu citise astfel, pe care Alberto Manguel o consideră „prima mărturie clară înregistrată de literatura occidentală” despre cititul în tăcere.
În Cartea memoriei, vorbind despre un coleg al Sfântului Augustin care avea o memorie formidabilă, știind toate versurile din toate cărțile lui Vergiliu, autorul remarcă: „rememorând un text, invocând amintirea unei cărți pe care o ținuse cândva în mâini, un astfel de cititor poate deveni el însuși cartea, din care el şi alții pot citi” (p. 77). Este și cazul tatălui unui fost profesor al autorului care știa foarte multe cărți pe de rost și care, în timpul unei perioade petrecute într-un lagăr de concentrare, le citea din memorie „cititorilor lipsiți de cărți”, fapt care-i amintește lui Manguel de romanul lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451.
Ucenicia lecturii este surprinsă în latura didactică a deprinderii cititului: „cititul cu voce tare, cititul în tăcere, capacitatea de-a purta în minte o bibliotecă personală de cuvinte pe care ţi le amintești sunt aptitudini uluitoare, pe care le dobândim prin metode nesigure. Şi totuși, înainte ca aceste aptitudini să poată fi dobândite, un cititor are nevoie să învețe lucrurile de bază, cum ar fi recunoașterea semnelor obișnuite prin care o societate a ales să comunice: cu alte cuvinte, un cititor trebuie să învețe să citească”. (p. 87). A ști să citești reprezintă o inițiere în universul infinit pe care îl reprezintă cărțile: „Copilul care învață să citească capătă acces, pe calea cărților, la memoria colectivă şi, astfel, se familiarizează cu un trecut comun, pe care el sau ea îl înnoiește, într-un grad mai mare sau mai mic, cu fiecare lectură” (p. 91). De asemenea, imaginile pot fi citite, autorul oferind numeroase exemple de ilustrații care pot completa lectura de-a lungul istoriei până în prezent.
În Să ți se citească este analizat fenomenul lecturilor publice care într-o perioadă era determinat de analfabetism determinând apariția instituției lectorului, devenită foarte populară în fabricile din Statele Unite din secolul a XIX-lea. Concluzia lui Manguel este următoarea: „chiar și astăzi, ascultând înregistrarea vocii unui autor care lecturează o carte în timp ce noi conducem pe autostradă – ceremonialul de a asculta pe altcineva citindu-ne ne privează fără îndoială pe noi, ascultătorii, de o parte din libertatea inerentă actului lecturii-alegerea tonului, accentuarea unui element, întoarcerea la pasajul preferat – dar, în același timp conferă textului fluctuant o identitate stabilă, un fel de unitate temporală și o existență spațială, pe care el rareori o capătă în mâinile capricioase ale cititorului solitar” (p. 151). Forma cărții, gesturile lecturii în intimitate sunt de asemenea, analizate din perspective diverse și nuanțate, care dovedesc capacitatea imaginativă și talentul autorului.
Partea a treia este compusă din subcapitolele: Începuturi, Orânduitorii universului, Citirea viitorului, Cititorul simbolic, A citi în interior, Să furi cărți, Autorul ca cititor, Traducătorul ca cititor, Lectura interzisă, Nebunul cu cartea. La fel ca în partea anterioară titlurile sunt alegorii ale relației omului cu cartea de la primele manifestări ale scrisului până la apariția bibliotecilor, în care se încercă … orânduirea universului. Părerea lui Manguel este că: „fiecare bibliotecă tiranizează actul lecturii și forțează cititorul curios, cititorul alert – să salveze cartea de la categoria la care a fost condamnată” (p. 235). Semnificațiile unui text depind în mare măsură de dorințele cititorului, de ce este dispus acesta să găsească în text: „prin intermediul ignoranței, credinței, prin viclenie și istețime, prin vizionarism, cititorul rescrie textul folosindu-se de cuvintele originalului, dar dându-i un alt înțeles, recreându-l, cum se spune, prin chiar actul aducerii lui la viață” (p. 247). Pe de altă parte, o carte citită se răsfrânge asupra cititorului, acesta căpătând o anumită identitate din perspectiva cărții citite: „când văd pe cineva citind, în mintea mea se produce o curioasă metonimie, identitatea cititorului conturându-se în funcție de locul în care aceasta este citită” (p. 260). Dar procesul poate fi și inversat, atunci când a ști cine este cititorul determină opinia despre o carte sau despre un autor (așa cum s-a întâmplat cu cărțile lui Karl May pe care Hitler mărturisea că le citea).
A spune despre o carte că ne aparține include toate elementele pe care le asociem cărții respective, autorul vorbind chiar despre „o relație intimă, fizică” cu cartea. De asemenea, „proprietatea materială devine câteodată sinonimă cu un simț al înțelegerii intelectuale”, ceea ce ne permite să afirmăm că sunt ale noastre „de parcă simpla lor prezență ne umple cu înțelepciunea ce-o conțin, fără să mai trebuiască neapărat să ne luptăm cu conținutul lor” (p. 283). Autorul ca cititor este prezentat din perspectiva lecturilor de autor, un exemplu sugestiv fiind Dickens care își pregătea minuțios turneele de lectură, notându-și reacții, tonalități ale vocii, gesturi pe care să le facă în timpul lecturii. Ceremonialul lecturii se încheia astfel: „după lectură nu primea niciodată aplauzele. Făcea o plecăciune, părăsea scena și își schimba hainele care erau leoarcă de transpirație” (p. 296). Vorbind despre „traducător ca cititor”, Manguel consideră, în finalul subcapitolului, că: „traducerea poate fi o imposibilitate, o trădare, o fraudă, o invenție, o minciună optimistă – dar, în desfășurarea ei face din cititor un ascultător mai bun: mai puțin sigur, mult mai sensibil, seliglicher” (p. 315). În Lectura interzisă sunt analizate abuzurile împotriva libertății de a citi, care au traversat secolele. Din acest punct de vedere, constată autorul, nu toate puterile cititorului sunt binefăcătoare, deoarece: „același act care poate să dea viață unui text, să-i pună în valoare revelațiile, să-i multiplice sensurile, să oglindească în el trecutul, prezentul și posibilitățile viitorului, poate la fel de bine să distrugă sau să încerce să distrugă pagina vie” (pp. 329-329).
Nebunul cu cartea conține o vibrantă încercare de a răspunde la întrebarea De ce citim?, ilustrată cu o fotografie făcută în anul 1940, în timpul bombardamentelor asupra Londrei. În fotografie sunt înfățișați trei bărbați care stau în picioare în mijlocul dărâmăturilor: „unul, parcă ezitând ce carte să aleagă, pare a citi titlurile de pe cotoare; altul purtând ochelari, tocmai se întinde după un volum; al treilea citește, ținând în mâini o carte deschisă”. Interpretarea pe care o dă Manguel acestei imagini este cât se poate de elocventă: „Nu întorc spatele războiului, nu ignoră distrugerile. Nu se preocupă de cărți ca să se sustragă vieții de afară. Ei încearcă să depășească împrejurările vădit potrivnice; își afirmă dreptul firesc de a pune întrebări; încearcă să regăsească – printre ruine, în uimita recunoaștere pe care ne-o aduce, uneori, lectura – un înțeles” (p. 347).
În Paginile albe de la sfârșit, autorul consideră că Istoria lecturii nu are sfârșit. De aceea, lasă la finalul cărții „un număr de pagini albe, astfel încât cititorul să adauge alte idei despre lectură, subiecte care evident, lipsesc, citate potrivite, evenimente și personaje din viitor” (p. 362).
Scrisă în stilul unic care l-a consacrat pe autor, Istoria lecturii de Alberto Manguel este o carte esențială, un studiu de referință despre ceea ce a însemnat și înseamnă lectura pentru ființa umană.
Bibliografie
Alberto Manguel, Istoria lecturii, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Traducere din limba engleză de Alexandru Vlad, Editura Nemira, 2022.
[O variantă a acestui articol a apărut în numărul 2/2023 al Revistei „Argeș”]
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „O istorie subiectivă a lecturii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 