Noam Chomsky. Umbrele hegemoniei globale
Renumitul lingvist și filozof al limbajului Noam Chomsky este autorul unei interesante cărți intitulate Cine conduce lumea? (Who Rules the World?), în care analizează cu subtilitate și aplomb problematica vastă a unei preocupări care se regăsește în discursul public și politic contemporan. Întrebarea din titlu este cu atât mai justificată cu cât, mișcările geopolitice din ultimii ani, la prima vedere surprinzătoare, sunt explicabile printr-un lung șir de greșeli deopotrivă diplomatice și politice ale reprezentanților marilor puteri mondiale.
Teritoriul fragil al adevărului istoric este conturat din rememorări ale unor fapte istorice verificabile prin documente, articole de presă, comunicate, declarații, mărturii ale unui timp pe care Chomsky l-a trăit nemijlocit. Cartea capătă astfel și o componentă biografică indirectă, în sensul în care se poate ușor intui că multe dintre faptele la care autorul face trimitere sunt tot atâtea evenimente din viața acestuia, pe care le-a reținut și pe care le consemnează. Adevărul istoric oricât de crud și supărător ar fi trebuie rostit iar autorul nu se abate de la ceea ce, pe parcursul cărții devine o profesiune de credință, fiind convins că: „amnezia istorică este un fenomen periculos nu doar pentru că subminează integritatea intelectuală și morală, ci, mai ales, pentru că pune temelia pentru noi crime” (p. 71). Tocmai de aceea, Chomsky încearcă o anamneză a evenimentelor politice majore care au influențat și continuă să influențeze lumea în care trăim.
Analiza necruțătoare a americanului Chomsky nu iartă nimic, într-o narațiune densă care surprinde în detaliu dedesubturile modului în care se face politica mondială. E vorba despre orgoliul Statelor Unite ale Americii și despre modul în care acestea încearcă, de cele mai multe ori, să impună binele cu forța. De altfel, tocmai o astfel de atitudine disprețuiește Chomsky, atitudine pe care o remarcă la mai toți președinții americani din epoca postbelică și anume clamarea deținerii adevărului binelui absolut și justificarea unor acte sângeroase prin lipsa de nuanțe a dihotomiei bine-rău. Inflexibilitatea ar caracteriza politica administrațiilor care s-au perindat la Casa Albă, într-o epocă a modernității în care s-ar presupune că dimpotrivă, deschiderea și diplomația ar trebui să primeze, după marea lecție reprezentată de Al Doilea Război Mondial. De altfel, autorul constată că după puterea imensă pe care o aveau după război, SUA înregistrează un continuu declin. Susținerea internațională a devenit paradoxal din ce în ce mai scăzută după colapsul Uniunii Sovietice, în condițiile în care în politica externă a lui Bill Clinton se vorbea la vremea respectivă despre „prima dată în istorie când o națiune va fi dedicată altruismului și unor principii și valori” (p. 96). Chomsky consideră exaltat un astfel de discurs construit în jurul ideii edificării unei „noi lumi idealiste orientate spre oprirea inumanității”. Dreptul la intervențiile SUA în numele umanitarismului au de acum încolo cale liberă. Iar declinul pe plan internațional este direct proporțional cu astfel de intervenții, atât în perioada administrației lui George W. Bush cât și în cea a lui Barack Obama. Costul total al războaielor purtate de Obama și Bush sunt estimate la 4,4 trilioane de dolari, ceea ce „reprezintă o victorie uriașă pentru Osama bin Laden al cărui scop declarat fusese acela de a falimenta America, atrăgând-o într-o capcană”. În ciuda faptului că opinia publică susține diminuarea cheltuielilor militare, în favoarea cheltuielilor cu educația și combaterii poluării, administrația și Congresul se pronunță pentru creșterea acestora. O informație care dă de gândit este faptul că în 2011, bugetul militar al SUA era egal cu bugetele combinate ale celorlalte țări ale lumii, fiind cel mai mare de după Al Doilea Război Mondial. Declinul Americii ar fi legat în viziunea lui Chomsky, nu de ideea colapsului celui mai puternic stat al lumii, ci de faptul că, în condițiile politice date, o mică parte a societății, situată la extrema superioară, pe care o numește plutonomie, acumulează din ce în ce mai multe privilegii și se îmbogățește excesiv, în timp ce pentru marea majoritate viitorul este nesigur, „confruntându-se chiar cu probleme de supraviețuire într-o țară cu avantaje de neegalat” (p. 107).
Criza rachetelor din Cuba este considerată un moment important în istoria umanității, atunci când planeta a fost la un pas de un cataclism nuclear. Autorul consideră că ziua de 27 octombrie 1962 reprezintă „un candidat la titlul cel mai periculos moment” sau conform lui Sheldon Stern, fost istoric la Biblioteca Prezidențială John F. Kennedy, ea oferă „imaginea unei lumi care a încetat să se învârtă” (p.160). Documente declasificate din acea perioadă conțin informația că pe 26 octombrie, sosise o scrisoare a lui Hrușciov adresată președintelui Kennedy potrivit căreia URSS-ul își va retrage rachetele din Cuba dacă Statele Unite nu o vor invada, urmată de un nou mesaj, primit la ora 10 dimineața care formula o nouă propunere: retragerea rachetelor sovietice din Cuba dacă americanii își vor retrage la rândul lor rachetele din Turcia. SUA au promis retragerea rachetelor, dar nu public, pentru că era important, notează Chomsky, ca „Hrușciov să fie văzut capitulând”. După acest eveniment, SUA anunță că renunță la ideea invaziei Cubei, doar în condițiile în care Cuba renunță la „politica subversivă”, o temă frecventă în abordarea problemei cubaneze de către președinții americani care i-au succedat lui Kennedy până la Reagan. După încheierea crizei cubaneze pe 28 octombrie, pe 8 noiembrie, conform lui Raymond Garthoff, o echipă de sabotaj deplasată în Cuba a reușit să arunce în aer o uzină cubaneză, ucigând 400 de muncitori… Obiectivitatea în istorie se decantează uneori o dată cu trecerea timpului. Așa se poate citi astăzi afirmația lui Montague Kern referitoare la criza rachetelor cubaneze, din Political Science Quaterly, citată de Chomsky, considerată a fi „una dintre acele crize pe deplin fabricate…în care un inamic ideologic (Uniunea Sovietică) a fost perceput universal ca fiind un agresor, ducând la un efect centripet care a însemnat un ajutor uriaș pentru președinte […]” (p. 173).
Pe de altă parte, privită din perspectiva trecutului recent, autorul salută într-un capitol către sfârșitul cărții, Mișcarea istorică a lui Obama, stabilirea relațiilor diplomatice cu Cuba, în timpul administrației Obama. Și cu toate acestea, în interiorul aceluiași capitol, Chomsky nu poate să nu observe metoda americană de impunere într-o anumită zonă rebelă, pe care o compară cu o intervenție epidemiologică: „nu te poți ocupa de un virus decât ucigându-l și vaccinând orice potențială victimă” (p. 317). Și, constată autorul, zona a fost „vaccinată” prin intermediul unor dictaturi îngrozitoare, impuse și susținute de SUA, cum ar fi cazul regimului de teroare din Brazilia. Cu toate acestea, astfel de acțiuni sunt considerate eșecuri. E greu de înțeles mentalitatea imperială, constată autorul în finalul capitolului.
Chomsky realizează o paralelă a impactului pe care anumite atacuri teroriste l-au avut, și, așa cum o face pe parcursul cărții, dezvăluie dubla măsură în prezentarea / interpretarea / difuzarea acestora. De exemplu, atacul asupra redacției revistei Charlie Hebdo, care a generat cunoscuta mișcare Je suis Charlie, și atacul forțelor NATO asupra sediului televiziunii sârbe de stat (RTS), în urma căruia au fost uciși 16 jurnaliști. În acest sens, autorul observă: „N-au existat atunci demonstrații sau strigăte de indignare, nici cântece Eu sunt RTS, n-au existat studii asupra rădăcinilor atacului în cultura și istoria creștinismului” (p. 321). Dimpotrivă, notează Chomsky, înaltul diplomat american Richard Holbrooke a descris atacul ca „o evoluție foarte importantă, și cred eu, pozitivă”. De asemenea, în acest context, Chomsky amintește atacul norvegianului islamofob Anders Breivik, care a măcelărit 77 de oameni, majoritatea adolescenți, pe care-l numește „cel mai sinistru eveniment terorist săvârșit de un singur om”, atac care nu a suscitat studii științifice despre cultura și istoria Occidentului, așa cum s-a întâmplat mutatis mutandis în cazul atacului de la Charlie Hebdo.
Chomsky ia în discuție și pericolul încălzirii globale, pe care unii dintre conducătorii recenți ai lumii l-au ignorat, mergând până la negarea totală a existenței acestui pericol (așa cum e cazul președintelui Trump), precum și impactul pe care marile exploatări industriale îl au asupra mediului, mai ales în țările sărace. În finalul cărții, problemele lumii i se par autorului legate de succesul din ce în ce mai accentuat al partidelor ultranaționaliste în Europa, subliniind faptul că unii dintre liderii acestor partide s-au grăbit să-l felicite pentru câștigarea alegerilor prezidențiale pe Donald Trump, percepându-l ca pe „unul de-al lor”. De altfel, alegerea lui Trump, pe care-l consideră „imprevizibil” (este vorba despre primul mandat al acestuia n.n.) și escaladarea naționalismului la nivel global sunt considerate periculoase, mai ales că autorul a trăit perioada 1930-1940, el amintindu-și, în acest context, discursurile lui Hitler din vremea copilăriei sale, pe care recunoaște că nu le înțelegea atunci, dar pe care le consideră și astăzi înfricoșătoare prin „tonul și intonația vocii dătătoare de fiori” (p. 404).
Deși redactată într-un registru lucid și sistematic, specific gândirii lui Chomsky, cartea are, la nivelul întregului volum, o supărătoare doză de subiectivitate, prin atribuirea aproape exclusivă a responsabilității pentru dezechilibrele lumii Statelor Unite, în timp ce influențele URSS/Federației Ruse, ale Chinei sau ale altor superputeri par a fi ignorate sau minimalizate.
Cu toată reținerea cu care este privit astăzi Noam Chomsky – pe bună dreptate, mai ales după atitudinea controversată față de războiul din Ucraina – cartea reprezintă o analiză utilă a marilor probleme ale lumii, din perspectiva „umbrelor” hegemoniei globale.
Noam Chomsky, Cine conduce lumea?, Traducere din limba engleză de Doru Căstăian, Editura Litera, București, 2019.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Noam Chomsky. Umbrele hegemoniei globale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 