Misterul iubirii și urii
Cei care iubesc urăsc (în spaniolă Los que aman, odian) de Silvina Ocampo și Adolfo Bioy Casares este un roman de mici dimensiuni, scris în maniera și cu resursele romanului polițist. Dincolo de accentele detectivistice, proeminentă este figura personajului narator, medicul filolog Humberto Huberman. Pentru acesta, o vacanță care se anunța liniștită, într-un hotel dintr-o stațiune de la malul mării (Bosque del Mar) se transformă în povestea unui asasinat, care constă într-o investigație aparent ușor de rezolvat. Acțiunea se precipită, după ce timpul pare încremenit în căldura sufocantă a stațiunii marine. Două surori, Mary și Emilia, se ceartă într-o seară la cină. Emilia fuge, iar cei prezenți devin neliniștiți în momentul în care constată absența îndelungată a fetei. O bătrână dactilografă (pe care doctorul o poreclește Muscarius pentru că vânează muștele prin hotel) are premoniția că ceva rău stă să se întâmple. Bărbații hotărăsc să plece în căutarea Emiliei, deși afară este o furtună de nisip. În treacăt, când iese pe ușă, doctorul Huberman o observă în penumbră pe Mary care se săruta cu iubitul surorii ei. Căutarea nu dă niciun rezultat, dar la întoarcere doctorul află că Mary a murit. E momentul în care încep supozițiile. Doctorul Huberman își dă seama că fata a murit otrăvită. Atmosfera este înăbușitoare, așteptarea autorităților este cu atât mai grea cu cât furtuna de nisip se intensifică. Medicul legist și comisarul confirmă cauza morții, dar ancheta înaintează greu, pentru că datele se complică sau sunt complicate de iubitul Emiliei care se dovedește a fi la rândul lui detectiv. Metamorfoza lui Atuel în Atwell, de la ipostaza de iubit al fetelor în detectiv, îl nedumerește pe doctor. De altfel, Huberman intră la rândul lui în cercul suspecților, din care este scos de mai multe ori. Îi este percheziționată camera, apoi trusa medicală din care are grijă să ia sticluța cu pilule de arsenic pe care și le administra în fiecare dimineață. În cele din urmă, Huberman face parte din echipa de investigatori. Hotelul are, prin atmosfera sufocantă, ceva din sanatoriul din Muntele vrăjit. De altfel, romanul lui Thomas Mann este amintit frecvent în lungile discuții pe care doctorul Huberman le poartă cu Raimundo Aubry, comisarul-investigator foarte pasionat de romanele lui Victor Hugo.
Atuel încearcă să-i creeze un alibi Emiliei pe care o bănuiește că și-ar fi ucis sora. Emilia crede, la rândul ei că iubitul ei a ucis-o pe Mary. Cei doi nu au curajul să-și mărturisească unul altuia supozițiile. O foaie dintr-o traducere a lui Mary, rătăcită „întâmplător” de Atuel pe masa ei de lucru, este folosită de acesta ca bilet de adio, pentru a crea impresia sinuciderii. Atuel are grijă să caute romanul care conține fragmentul și să-l ascundă. Când romanul este găsit în camera de hotel unde locuia, toate firele acuzării (care se învârt în jurul tuturor personajelor) conduc către Atuel (Atwell).
Când toți cred că au găsit în sfârșit criminalul, o scrisoare a lui Miguel, un copil de 12 ani crescut de patronii hotelului, adresată unui spițer local, este lămuritoare. Băiatul mărturisește că a ucis-o pe Mary pentru că o iubea, pentru că îl respingea când voia să o sărute, și pentru că o văzuse sărutându-se cu Atwell. De asemenea, i s-a părut că aceasta ar fi râs de el atunci când i-a surprins, șoptindu-i lui Atwell că-i va povesti mai târziu „ce i s-a întâmplat cu băiatul”. Miguel recunoaște în scrisoare că i-a turnat stricnină (pe care o folosea la împăierea animalelor și păsărilor) în cafeaua cu lapte de pe noptieră. În finalul scrisorii, Miguel spune că va merge pe corabia unde obișnuia să se joace și „va aștepta să o ia apa”. Huberman (care avea suspiciuni serioase că băiatul este vinovat, comunicate în repetate rânduri comisarului) privește de la fereastra hotelului și nu mai vede corabia…
Misterul este rezolvat, medicul pasionat de filologie se poate întoarce la Satyriconul lui Petronius, abandonat din cauza întâmplării nefericite. În finalul romanului, naratorul adaugă informația că Emilia și Atwell s-au căsătorit și se întreabă sardonic: „cum va arăta intimitatea acestor doi îndrăgostiți, care de atâtea ori s-au privit crezându-se criminali, dar care n-au încetat niciodată să se iubească” (p. 141). Această frază reorganizează sensurile romanului către o meditație asupra complicatelor și misterioaselor mecanisme sufletești declanșate de iubire. În acest sens, subiectul cu intrigă polițistă devine doar un pretext pentru a contura o atmosferă inubliabilă, de margine a vieții, un fundal pe care se proiectează grandios umbrele eterogenelor sentimente umane. Astfel, titlul orientează semnificațiile romanului către ideea că iubirea închide în sine, paradoxal, ura.
Ceea ce face unică această carte a lui Adolfo Bioy Casares, singura scrisă împreună cu soția lui, Silvina Ocampo, este, dincolo de acest aspect, forța stilistică a textului, care pare construit cu o mână sigură de maestru, dintr-o singură mișcare.
Bibliografie: Silvina Ocampo, Adolfo Bioy Casares, Cei care iubesc urăsc, Editura RAO, 2019.
[O variantă a acestui articol a apărut în numărul 11/2021 al Revistei „Argeș”]
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Misterul iubirii și urii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 