ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Laurențiu Pătrașcu

Metamorfoza lui Kafka

În Metamorfoza sunt câteva elemente simbolice care descriu atitudinea celor din jur față de cel aflat în suferință, descriind alegoric până unde se întinde limita suportabilității. Și, din această perspectivă, se constată un egoism remanent al ființei umane, o formă deformată a caracterului uman care nu poate fi controlată.

Personajul lui Kafka descrie perspectiva celui aflat în suferință, pentru că tot ceea ce nu se mai înscrie în normele obișnuitului devine teritoriul detestabil al anormalului. Iar simbolul anormalului este gândacul uriaș, forma sub care se trezește într-o dimineață obișnuită Gregor Samsa. 

Contrastul puternic dintre obișnuit și neobișnuit declanșează intriga unui text epic care, utilizând uneltele fantasticului, descrie impecabil realitatea condiției umane. Datele ficțiunii se supun unei înțelegeri superioare a lumii, unui simț dereglat al perceperii realității, elemente esențiale ale constituirii universului kafkian. Dar parcă mai mult decât alte texte, Metamorfoza este o demonstrație de măiestrie artistică, scriitorul imaginând o situație pe cât de ieșită din comun, pe atât de sugestivă.  Astfel, textul este construit pe mai multe niveluri care consolidează un parcurs epic pe care cititorul îl intuiește încă de la început. Trezirea corespunde simbolic constatării metamorfozei, urmează descoperirea de către cei apropiați a grozăviei, aparenta acceptare a stării de fapt, pornirea inițială (instinctuală) de ocrotire maternă, intransigența paternă, sentimentele amestecate de milă, înțelegere și scârbă ale surorii, găsirea unor argumente (scuze) pentru iminenta eliminare a intrusului, imaginea fericită a familiei după ce s-a debarasat de bizarul membru.

            Anormalul, simbolizat de gândacul Gregor, este doar unul dintre nivelurile de semnificații ale textului. Pentru că, întruchipând anormalul în imaginea insectei uriașe, autorul reușește să sondeze reacțiile ființei umane față de acesta: frică, repulsie, violență. Și nu întâmplător, metamorfoza se petrece într-o familie, care, se presupune, ar trebui să fie mai indulgentă cu unul de-al lor. Metamorfoza se referă nu doar la transformarea lui Gregor, cât și la transformarea celor apropiați, capabili, în numele readucerii în limitele normalului a realității în care trăiesc, să-l elimine pe cel pe care-l consideră un monstru. E clar, de fapt, cine sunt cu adevărat monștrii în acest text. E nevoie doar de o situație (pe care Kafka o imaginează impecabil) care să demaște alegoric metamorfozarea celor din jur…

            Începutul textului este marcat de alunecarea lentă în fantastic. Personajul se trezește târziu, se întreabă ce s-a întâmplat cu el. Deși constată că fizic s-a schimbat, nu se miră, probabil că acest aspect e cel mai interesant pentru amestecul de realitate și ficțiune pe baza căruia se dezvoltă de acum înainte textul. Prima reacție a lui Gregor este să mai doarmă puțin, gândindu-se că poate „uită de toate nebuniile astea”. Dar, îi e imposibil să mai doarmă pentru că….e obișnuit să doarmă pe partea dreaptă. Încercările de a se întoarce pe o parte sunt dureroase, obositoare și asociate cu istovitoarea meserie de comis voiajor: „O, Doamne! Se gândi, ce meserie istovitoare mi-am mai ales și eu! Zi de zi tot pe drumuri” (p. 84).  Deși constată că e un gândac, se gândește că trebuie să prindă trenul pentru că întârziase, va fi certat de șeful intransigent și își imaginează tot felul de complicații pe care le-ar putea avea, inclusiv cu medicul de la asigurări sociale, care le-ar putea spune părinților lui că au un băiat leneș, în condițiile în care s-ar declara bolnav. Timpul însă este neiertător și vocea suavă a mamei îl anunță că a întârziat… Pentru prima dată, Gregor își aude glasul cu care încerca să-i răspundă mamei: „fără îndoială era glasul lui, așa cum și-l știa, dar în care, venind parcă de undeva din adânc, se amesteca acum un piuit dureros, cu neputință de reprimat, ce le lăsa vorbelor doar în prima clipă limpezimea, pentru ca apoi să le spulbere rezonanța, în așa fel încât nici nu mai știai dacă ai auzit bine sau nu” (pp. 85-86). Deși mama pare mulțumită de răspunsul lui Gregor, ceilalți membri ai familiei se arată intrigați că nu a plecat la serviciu. Tatăl bate cu pumnul într-o ușă laterală întrebându-l ce s-a întâmplat, la cealaltă ușă „se auzea încet și plângător parcă, sora” (p. 86). Gregor nu le deschide ușa, chiar dacă i se cere, cu tonalități diferite, să o deschidă. Și hotărârea lui este acum să se dea jos din pat. Urmează partea cea mai expresivă a contorsionărilor, chinurilor, durerilor provocate de noul trup.  Este, am putea spune, descrierea suferințelor provocate de această transformare, imaginea suprapusă a unui trup îndărătnic de gândac, înzestrat cu conștiință: „întâi vru să coboare din pat cu partea inferioară a corpului, însă această parte de jos, pe care de fapt nici nu și-o văzuse și despre care nu-și putuse face vreo părere despre cum ar fi arătat, se dovedi a fi prea greu de pus în mișcare; treaba mergea încet de tot; și când,  în cele din urmă, aproape scos din fire de furie, se împinse deodată cu toate puterile și fără să mai țină seamă de nimic, constată că și-a ales greșit direcția, căci se lovi cu violență de tăblia de la picioare și durerea ascuțită pe care o simți îi arătă că tocmai partea asta de jos a trupului îi era în momentul de față poate cea mai simțitoare” (p. 87). Mișcările spasmodice ale trupului de gândac continuă, într-o acumulare progresivă marcată de dorința lui Gregor de a se smulge din pat. Nu reușește decât să cadă și să se rănească, declanșând un zgomot puternic care atrage atenția procuristului care tocmai intrase în casă.  Gregor aude dojana procuristului făcută în prezența tatălui, mamei și surorii și se hotărăște să deschidă ușa. Înainte de a se face văzut, Gregor vorbește, atrăgând atenția tuturor, dar mai ales a vigilentului procurist: „Ați înțeles măcar un singur cuvânt? […] doar nu o fi vrând să-și bată joc de noi? […] Ăsta era glas de animal” (p. 93). Cei din jur se agită și el își dă seama că nu-i mai sunt înțelese cuvintele, fapt care, paradoxal, îl liniștește: „Gregor însă era acum mult mai liniștit. Așadar nu i se mai înțelegeau cuvintele, deși lui i se păruseră clar pronunțate, mai clar decât înainte, dar asta poate din cauză că i se obișnuise urechea. Însă începuseră oricum să înțeleagă deja că ceva nu e în ordine cu el și erau gata să-i sară în ajutor” (pp. 93-94). În ciuda așteptărilor lui, ajutorul devine o reacție de repulsie din partea tuturor atunci când îl văd. Procuristul strigă „Aoleu!” mama, către care se îndreaptă fiul, o ia brusc la fugă strigând „Ajutor, pentru numele lui Dumnezeu, ajutor!”, se așază pe masa pe care încă era întins micul dejun și varsă o cană de cafea pe covor. Dinamica gesturilor este înregistrată cu acuratețe, Gregor clămpănește din cafeaua care se revarsă pe covor „cu fălcile lui mari prin aer”.  Îl urmărește pe procurist pentru că ar vrea (încă) să-i explice că va veni la serviciu, dar este întâmpinat de tată care, folosind bastonul procuristului și un ziar reușește să-l împingă înapoi în cameră, Gregor fiind terorizat de iminența unei lovituri fatale, dar și de sunetele pe care le scoate tatăl lui: „plescăind din limbă și șuierând”. La capătul unui drum ce pare nesfârșit, tatăl îl ajută pe Gregor, rămas blocat în deschizătura ușii cu „un brânci cu adevărat salvator”. Gregor este aruncat în mijlocul camerei și „se lăsă în sfârșit tăcerea” (p. 100).

Partea a doua a nuvelei, mai concentrată, urmărește degradarea relațiilor dintre membrii familiei. Grete se dedică îngrijirii fratelui și are curajul de a intra în camera lui. Cu toate acestea, atunci când îl vede stând la geam și privind afară, cocoțat pe un fotoliu, se sperie. Gregor înțelege asta și se ascunde sub un cearceaf ori de câte ori sora lui intră în cameră. Treptat însă, Grete vrea să-i ușureze traiul și se gândește să debaraseze camera de mobilă. Pentru Gregor este un moment destul de dificil, pentru că are lucruri la care ține și prin care se simte încă aparținând umanului. Mama se oferă să o ajute pe fată și intră, pentru prima dată de când s-a metamorfozat, în cameră. Prezența mamei îl face să se simtă bine pe Gregor care totuși devine îngrijorat pentru lucrurile lui. Se hotărăște să-și păstreze cu orice preț un tablou, se urcă pe perete și se lipește de el. Mama îl vede, se sperie și leșină. Din greșeală Grete sparge o sticluță, un ciob îl rănește pe Gregor iar o soluție acidă se varsă pe el. Tatăl, venit acasă, este informat laconic de fată, că Gregor a ieșit din camera lui. Gregor se îndreaptă către camera lui și se așază în dreptul ușii, spre a-i arăta tatălui că nu este ostil. Dar tatăl nu are timp de astfel de subtilități și începe să-l atace, aruncând cu mere în el. Mama, trezită din leșin aleargă către tată pentru a opri bombardamentul declanșat asupra fiului: „în fuga ei, fustele desfăcute din copci îi alunecau una după alta pe podea, și cum, împiedicându-se de ele, se repezi spre el și-l îmbrățișă, contopindu-se parcă cu totul în trupul lui – dar acum Gregor nu mai izbutea să vadă nimic – doar că, împreunându-și mâinile pe ceafa tatălui, ea îl ruga să-i cruțe viața lui Gregor” (p. 118).

În ultima parte, ca urmare a atacului tatălui, o bucată de măr rămâne înfiptă în trupul lui Gregor, ceea ar trebui să le amintească tuturor „chiar și tatălui, că Gregor, în ciuda înfățișării sale actuale, atât de întristătoare și dezgustătoare, era mai departe un membru al familiei, că nu trebuia să fie tratat ca un dușman, ci ca unul față de care familia avea datoria să-și înfrângă repulsia și să-l rabde acolo, nimic altceva decât să-l rabde” (p. 119).  A-l răbda rămâne ultima preocupare a familiei, iar tolerarea acestui membru devenit din ce în ce mai mult un intrus în propria casă și în existența celorlalți se dovedește din ce în ce mai grea. Gregor primește permisiunea de a sta seara împreună cu familia lui, privind-o…din ușa camerei, beneficiind de această îngăduință din cauza rănilor care-i luaseră o mare parte din mobilitate. El se uită la spectacolul casnic, repetat seară de seară: „tatăl adormea curând după cină în fotoliul său; mama și sora căutau să păstreze tăcerea; mama aplecată sub lumina lămpii, cosea lenjerie fină pentru un magazin de mode, sora, care-și luase o slujbă de vânzătoare, învăța seara stenografia și limba franceză în speranța că ar fi ajuns poate, mai târziu, să capete un post mai bun” (p. 119). Lipsită de venitul lui Gregor, această familie „trudită și obosită” nu mai avea timp și pentru el. În ciuda lipsurilor însă, lucrul cel mai greu este faptul că nu pot pleca din casa care devenise prea mare pentru ei și prea greu de întreținut din cauza neputinței de găsi o „soluție” pentru Gregor.

Seara, când tatăl era condus cu greu la culcare, mama îi cerea fetei: „Închide ușa acolo, Grete”. Lui Gregor îi rămân amintirile din trecutul său de tânăr comis voiajor, pe care le rememorează în întunericul din spatele ușii închise, imaginându-și că ar putea să reia de data viitoare când se va deschide ușa „treburile familiei”. Reminiscențe ale vieții sale de dinainte îi revin în minte, pe lângă personajele omniprezente: directorul, procuristul, câțiva colegi. Amintirile plăcute sunt legate de cele câteva femei pe care le cunoscuse: „slujnica din vreun hotel de provincie, o casieriță dintr-o prăvălie cu pălării, căreia îi făcuse odinioară curte cu intenții seriase, dar prea puțin hotărât” (ceea ce amintește de indeciziile autorului notate în Jurnal legate de acest subiect, dar și de bogata lui corespondență). Gregor, din ce în ce mai împuținat, dispare treptat din cauza ignorării din partea celor apropiați. Grete se ocupă din ce în ce mai sumar de curățenie „îi împinge grăbită cu piciorul câte ceva de mâncare în camera lui – pentru ca seara, indiferent dacă mâncarea fusese sau nu atinsă – ceea ce se întâmpla tot mai des – să o scoată din cameră cu o smucitură de mătură” (p. 122).  De altfel, gesturile din ce în ce mai precipitate ale Gretei în legătură cu Gregor, culminează cu momentul în care, supărată că mama făcuse curățenie în camera fiului ei, reacționează astfel: „ […] seara, imediat ce Grete observă schimbările care se produseseră în camera lui Gregor, dădu fuga, rănită la culme, în salon și, în ciuda încercărilor mamei, care o implora ridicându-și mâinile la cer să se liniștească, izbucni într-un plâns cu suspine, la care părinții asistară mai întâi neputincioși și peste măsură de uimiți […]”. 

Autorul pomenește de mai multe ori o anumită „înverșunare romantică” a Gretei care o împinge, înțelegem la asumarea exclusivă a îngrijirii fratelui ei, neacceptând să fie înlocuită, chiar dacă se declară epuizată. Este și o explicație a lui Gregor pentru gesturile excesive ale surorii lui…

Familia angajează o femeie de serviciu care-i ajută cu treburile mai grele. Dar această bătrână văduvă îl gratulează pe Gregor cu formule care în viziunea ei erau prietenoase: „Ia vino-ncoace nițel, măi gândacule” sau „Ia uite la el, bătrânul gândăcel”. Gregor rămâne întotdeauna nemișcat când bătrâna îl vizitează, dar într-o zi s-a enervat: „se îndreptă deodată spre ea, mișcându-se încet de tot și greoi, ca și când ar fi vrut într-adevăr să o atace”.  Servitoarea e cât pe ce să-l lovească cu un scaun, amenințându-l: „Ei, mai departe nu mai vrei?”. Vocea acestei femei este un motiv permanent de iritare pentru Gregor, vorbăria ei este insuportabilă.

Gregor nu mai mănâncă decât foarte puțin: „când trecea din întâmplare pe lângă mâncarea așezată la locul ei, mai lua ca în joacă o îmbucătură, o ținea în gură cu ceasurile pentru ca, apoi, de cele mai multe ori, s-o scuipe nemestecată”. Camera lui ajunge un depozit pentru lucrurile care nu le mai trebuiau celor din casă, aspect cu care se obișnuiește. Sunt aduși în casă trei chiriași și ușa de la camera lui Gregor rămâne închisă. Până în seara fatidică în care, ușa rămâne deschisă, iar chiriașii, vrând să o asculte pe Grete cântând la vioară, îl văd pe Gregor care se  apropiase foarte mult de ea ca să-i atragă atenția și să înțeleagă  că-i place cum cântă. Chiriașii sunt contrariați de gestul tatălui lui Gregor de a-i conduce în camera lor, aceștia amenință cu plecarea, lucrurile se precipită, Grete spune un gând pe care toți îl aveau: „Dragii mei părinți, spuse sora, și lovi o dată drept introducere cu mâna în tăblia mesei, așa nu mai merge. Dacă voi poate nu înțelegeți asta, eu înțeleg foarte bine. Nu vreau să mai pronunț numele fratelui meu în fața acestui monstru și am să spun doar atât: trebuie să scăpăm de el. Am încercat tot ce era omenește cu putință ca să-l îngrijim și să-l răbdăm și cred că nimeni nu poate să ne facă nici cel mai mic reproș în privința aceasta” (p. 130). Gregor, care aude discuțiile tatălui cu Greta, despre faptul că ar trebui să scape de el, despre faptul că este un animal, despre faptul că ar fi putut să înțeleagă și să plece singur, și atunci i-ar fi păstrat o amintire frumoasă, se îndreaptă spre camera lui, după o nouă replică teatrală din partea Gretei care strigă „Uite tată! Uite, iar începe!”, ascunzându-se în spatele tatălui, la fel de teatral. Gesturile-răspuns ale tatălui sunt elocvente: „se ridică și el în picioare și-și înălță pe jumătate brațele, ca și când ar fi vrut să o apere pe fată” (p. 131).  Ajuns în pragul camerei sale, Gregor mai aruncă o ultimă privire către mamă „care adormise cu totul”. Ultimele lui clipe sunt înduioșătoare: „convingerea că trebuia să dispară era chiar mai puternică decât a surorii lui, dacă așa ceva ar fi fost cu putință. Rămase în starea aceasta liniștită, golit de orice gând, până când ceasul din turnul primăriei bătu ora trei dimineața. Mai trăia când pe fereastră se lumină de ziuă. Apoi, fără voia lui, capul îi căzu de tot și din nări, abia simțită, îi ieși ultima suflare”. (p. 132).

A doua zi dimineață e găsit de bătrâna servitoare care, împungându-l cu coada măturii își dădu seama că e mort. După constare, deschide ușa dormitorului conjugal și strigă: „ia uitați-vă, a crăpat, zace aici cât e de lung, mort de-a binelea!” (p. 133).  Tatăl consideră că acum îi pot mulțumi lui Dumnezeu, mama întreabă dacă e mort, sora constată cât de slab era. Grete este chemată în camera părinților, de către doamna Samsa care „surâde trist”.

Ieșind din cameră după ceva timp, domnul Samsa, îmbrăcat în uniformă, flancat de cele două femei, toți „puțin plânși”, li se adresează chiriașilor care căutau micul dejun poruncindu-le să părăsească imediat casa. După plecarea lor, membrii familiei „se întorc cu toții, parcă ușurați, în locuința lor”.  Apoi se așază la masă să compună scrisori de învoire adresate șefilor. Hilară este apariția servitoarei care-i anunță veselă că „în ce privește chestia aia de alături și cum să vă scăpați de ea, nu mai trebuie să vă faceți griji. S-a aranjat totul” (p. 136).

Plecarea familiei în afara orașului la o plimbare, este o imagine simbolică. Gregor este uitat, toți se bucură de avantajele pe care le întrevăd în urma dispariției lui. Chiar slujbele de care se plângeau înainte, li se par acum avantajoase. Mai mult, Grete pare cu totul schimbată (în bine) în urma acestui eveniment tragic: „În timp ce stăteau astfel de vorbă, domnul și doamna Samsa băgară de seamă, aproape simultan, că fata lor, care se însuflețea pe măsură ce vorbea și care în ultima vreme, în ciuda chinurilor prin care trecuse și care o făcuseră atât de palidă la față, înflorise de-a dreptul, era acum o fată frumoasă și cu forme pline. Rămânând tăcuți și înțelegându-se aproape fără să-și dea seama numai din priviri, se gândeau că va veni vremea să-i caute și ei un bărbat cum se cuvine. Și ca o confirmare a acestor noi visuri și calcule bine intenționate, odată ajunși la destinație, fiica se ridică prima de pe scaun, întinzându-și trupul tânăr” (pp. 136-137). 

Nu întâmplător poate, imaginea aceasta încheie nuvela, amintind, prin contrastul trupului tânăr și zvelt al Gretei, de trupul împuținat și uscat al dispărutului Gregor. Fericirea bucolică afișată de familie în finalul nuvelei este ilustrativă pentru metamorfoza acestora. Nu Gregor este monstrul, cei din jurul lui suferă această metamorfoză, pe care geniul kafkian a surprins-o într-o alegorie complexă care continuă să fascineze.

Bibliografie:

Franz Kafka, Metamorfoza. Integrala prozei antume, Traducere din limba germană de Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, 2019.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Laurențiu Pătrașcu, „ Metamorfoza lui Kafka” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.