Mașinăria de scris sonete
Poezia este un joc al hazardului, încărcat de toată frumusețea probabilităților. Ideea scriitorului Raymond Queneau aplicată în volumul O sută de mii de miliarde de poeme, de a-l transforma pe cititor în creator nu este nouă, dacă ne amintim de experimentele avangardiștilor. Ceea ce este însă într-adevăr inovator este modalitatea prin care cartea poate deveni, prin mijloacele simple pe care scriitorul le are la îndemână în epoca sa, o veritabilă mașinărie de produs versuri. Iar această mașinărie poate crea o sută de mii de miliarde de poeme, dacă îl credem pe poetul matematician care a inventat-o (10 sonete interschimbabile, care pot genera 10¹⁴ sonete). Formula de calcul metaforică a titlului, explicată de poet, pare incontestabilă. De asemenea, o carte care poate să dezvolte, prin puterea combinatorie algoritmică, miliarde de poeme, este în sine un poem.
Nu întâmplător, cartea se deschide cu un citat al lui Alan Turing: „doar o mașină poate aprecia un sonet meșteșugit de alta”. Este, am spune, explicația pe care o dă poetul acestui demers care nu poate fi înțeles decât de o mașinărie care poate procesa prin calcule, imensa cantitate de combinații poetice rezultată. Queneau pleacă de la observația că un număr limitat de cuvinte poate determina un număr nelimitat de combinații lingvistice/poetice. Problema este măsura în care această imensă cantitate de informație mai poate să fie percepută ca emoție poetică și ajungem astfel la o altă aserțiune a lui Turing, referitoare la capacitatea unei mașini de a gândi, idee formulată într-un articol publicat în 1950. Așadar, principala temă a volumului de sonete, nu se mai referă la conținutul său ideatic, ci mai degrabă la forma și modul prin care cantitatea copleșitoare de informație provoacă reflecții despre capacitatea ființei umane de a procesa această imensă informație.
Sonetele, care pot fi citite de la prima pagină, au toate versurile decupate și pot fi înlocuite printr-o întoarcere a paginii versului respectiv. Poezia se schimbă și evident, nu mai este aceeași. Este, am spune, o inginerie tehnică cu consecințe poetice. Dar dincolo de invenția în sine, fascinează această posibilitate de a îmbina, combina, uni și dezmembra care se reflectă atât asupra unui singur vers cât și totalității versurilor care alcătuiesc volumul. Algoritmul poetic funcționează, iar cititorul este atras mai ales de posibilitatea de a citi mai multe variante în același timp, cartea se scrie în timp ce este citită, în mai multe feluri și de fiecare dată, într-un mod unic. Actul cititului se confundă cu actul creator, ambele fiind jalonate de spațiul cărții. Evident, există tot atâtea interpretări posibile, câte deschideri ale cărții la o pagină/la mai multe pagini/la un vers. Un critic care și-ar propune să analizeze poemele rezultate din acest joc poetic, ar fi, evident, copleșit. Cu toate acestea, se poate observa perfecta potrivire a versurilor (care rimează), cartea devenind un uriaș puzzle poetic, deși la prima vedere ar poate părea că nu au legătură între ele. De asemenea, unele versuri sunt o poezie în sine, un haiku integrat în structura clasică a sonetului.
Am răsfoit (destul de greu, la propriu) volumul până la „posibilul” sonet 100.000.000.000.000 (nu ne poate contrazice nimeni că nu ar fi ultimul), pe care-l transcriem mai jos, fără alte variante posibile, din motive lesne de intuit: „Când totul este gata când timpu’ intră-n criză/pietrarul când dă lustru scumpului tău cavò/când vagi figuri perfide mai trag o vocaliză/cântată gama toată e de la do la do//Te fac s-ajungi o marfă și ți se dă o viză/și-oricât de contra morții ai fi iată-te pro/sunt molii’ n cufăr nu poți cu ele s-aibi remiză/nu știu decât să roadă și stofă și șevro//Cel brav în van îl face pe cel de Sus cocotă/cel laș se-mpalidează și nu mai scoate-o iotă/să-și facă datoria apoi și cioclii vin//Biet cititor acestea eu știu că te sufocă toți morții tăi un maldăr de cărnuri te dislocă/ci-un capăt tre’ să aibe cu toatele Amin//”.
La capătul acestui inovator exercițiu poetico-matematic, ideea remanentă este cea a morții, a sfârșitului. Pentru că ultimul vers al volumului (dacă-l putem considera așa, ignorând algoritmul construcției) poate deveni un vers ilustrativ pentru limitele ființei umane, supuse trecerii timpului și morții. Din această confruntare cu moartea, mașina va ieși întotdeauna învingătoare… Poemul, scris într-un registru colocvial, cu accente umoristice, e în contradicție cu conținutul. Cititorului, sufocat de adevărul etern al morții i se amintește că toate trebuie să aibă un sfârșit. Inclusiv cele o sută de mii de miliarde de poeme. Rămâne doar frumusețea de a imagina/explora lumi imposibile, lumi pe care umanitatea le-a cucerit fie prin intermediul științei, fie prin literatură. Mai rămâne de rezolvat o singură problemă „sufocantă”, care, cel puțin astăzi, pare insolubilă: cea a morții.
Cartea lui Raymond Queneau, apărută în 1961, anticipează perfect ceea ce cunoaștem azi ca AI, puterea unei mașinării de a produce (de a crea) texte literare, cu toate implicațiile filozofice, estetice și etice ce decurg de aici.
Lăudabilă traducerea rafinată în limba română, a acestui celebru volum, realizată de Șerban Foarță și apariția, în condiții grafice de excepție a cărții, la Editura Art.
Bibliografie
Raymond Queneau, O sută de mii de miliarde de poeme, Adaptate/Adoptate de către Șerban Foarță, Editura Art, 2013.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Mașinăria de scris sonete” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 