Literatura bizarului
Povestiri bizare de Olga Tokarczuk este o culegere de texte care relevă o viziune ficțională originală și virtuozitate stilistică. Ceea ce caracterizează cel mai bine modul de a scrie al prozatoarei poloneze este, în primul rând, adaptarea realității la o structură a fantasticului care suferă mutații imprevizibile. Astfel, o atmosferă fantastică învăluie cele mai diverse locuri și timpuri, îmbinând într-o sinteză unică, modernitatea cu revolutul, trecutul cu prezentul. Ceea ce contează în povestirile cuprinse în volum, pare a fi doar miraculosul ca apanaj al omului, care nu încetează să vadă și să se întrevadă în oglinda aburită a irealității pe care o țese povestirea. Un sistem de stări imponderabile, greu de prins în cuvinte, se reliefează în fiecare dintre povestirile cuprinse în volum.
De exemplu, în Pasagerul, un călător evocă o veche spaimă a copilăriei sale: un coșmar în care silueta unui bărbat care fumează se profilează în spațiul dintre un dulap și fereastră. Nimic terifiant nu se întâmplă, doar o stare de rememorare a fricii și de înțelegere a unui adevăr straniu. Cadrul povestirii este dominat de toarcerea motoarelor avionului, într-un lung drum transatlantic. Într-o manieră kafkiană, silueta celui care a terorizat visele copilului se dovedește a fi…chiar el însuși la vârsta maturității. Simbolic, omul este pasagerul prin timp al propriei vieți, și se dovedește că părinții lui au avut dreptate: „Omul pe care îl vezi există nu pentru că te uiți tu la el, ci pentru că se uită el la tine” (p. 9).
Copiii verzi sau istorisirea straniilor întâmplări petrecute în Volînia, relatate de William Davisson, medicul Maiestății Sale Ioan Cazimir, cea mai întinsă povestire a volumului, plasează personaje istorice într-o istorie stranie, care se articulează firesc pe osatura realității. Atmosfera medievală este atent conturată prin mărturisirea scoțianului William Davisson, botanist, aflat în slujba regelui Cazimir al Poloniei, ca medic. Sunt relatate și descrise fapte și locuri care, la prima vedere, au încărcătura unei evocări istorice. Ceea ce schimbă însă complet sensurile povestirii este descoperirea a doi copii verzi, într-una din incursiunile regale la Liov. Țara este pustiită de război și dorința regelui de a o pune sub protecția Maicii Domnului devine pretextul călătoriei. Efectele cumplite ale războiului sunt prilej de meditație pe această temă: „Războiul e un fenomen înspăimântător și teribil: chiar dacă luptele în sine nu năpăstuiesc așezările omenești, războiul oricum împânzește totul, intră sub acoperișul celui sărman, aduce foamete, boală, spaimă atotcuprinzătoare. Inimile se înăspresc, devin nepăsătoare. Gândirea omului se schimbă radical – fiecare se îngrijește numai de sine și caută să supraviețuiască. Nu o dată omul devine nemilos la suferința altuia” (p. 17). Sensurile povestirii devin mai ample prin felul în care contrastează țara atinsă de morbul războiului și ținutul „de dincolo de mlaștină” din care vin cei doi copii prinși de soldații regelui, un băiat și o fată. Un accident suferit de Davisson devine motivul pentru care rămâne în sat pentru mai mult timp. El examinează cu ochiul omului de știință copiii, dar notează și lucrurile ieșite din comun care se întâmplă. Băiatul moare, trupul lui dispare peste noapte, fiind descoperit mai târziu agățat într-un copac. Interesante sunt descrierile fetei (traduse de un slujitor) despre țara de unde vine: „ […] oamenii trăiesc în copaci, dorm în scorburi. Când luna e sus pe cer, se urcă în vârfurile copacilor și îți expun corpurile dezgolite la lumina lunii care le face corpurile de culoare verde” (p. 42). Din descrierea fetei se conturează o imagine utopică: oamenii nu au nevoie de prea multă mâncare, toate activitățile sunt făcute doar din plăcere și din această cauză „nu există nici stăpâni, nici domni, nici țărani, nici preoți”, cei care se iubesc rămân împreună cât doresc, când se naște un copil „toți membrii comunității îi sunt părinți”. Perspectiva asupra lumii noastre este înfiorătoare: „Uneori, când se suie în vârful celui mai înalt copac, văd fumul satelor incendiate și simt duhoarea trupurilor arse. Și atunci se ascund iute între frunze, pentru că nu vor să-și strice ochii cu asemenea priveliști și nici să-și spurce nasul cu asemenea mirosuri. Stridența lumii noastre li se pare respingătoare și îi scârbește. […] Ei cred că noi suntem ireali, că suntem un vis urât”. Întrebată dacă crede în Dumnezeu, fata întreabă la rândul ei „dar ce este Dumnezeu?”, fapt care i se pare povestitorului deopotrivă bizar și fascinant pentru că viața în absența lui Dumnezeu ar putea fi „mai simplă și fără atâtea întrebări chinuitoare pe care omul și le pune mereu: „cum de îngăduie Dumnezeu atâta suferință pe lume, de vreme ce este bun, milostiv și atotputernic?” (p. 43). Sfârșitul povestirii este tragic, toți copiii din Hajdamowicze, așezarea în care a fost găzduit călătorul dispar fără urmă. Povestitorul pleacă din ceea ce consideră a fi periferia și ultimul cerc al lumii, exprimându-și speranța că: „Cititorul mă va ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat atunci acolo și ce mi-e greu mie să înțeleg, căci periferiile lumii ne stigmatizează pentru totdeauna cu nevolnicia lor misterioasă” (p. 47).
În Conserve pentru iarnă surprinde abundența tipurilor de conserve ale unei răposate mame, lăsate tacit moștenire fiului ei. Acesta nu găsește după înmormântare decât niște acte fără importanță, desene din copilărie, aranjate și sortate cu grijă, carnetul de partid al tatălui și mai multe…caiete cu rețete pentru murături. Ideea de a coborî în pivniță se dovedește a fi eficientă. Aici se află un arsenal de conserve pe care treptat, în lipsa altor surse de subzistență, începe să le consume. Fiul de cincizeci de ani, fusese întreținut de mamă, din pensia căreia a trăit… Implorările mamei de a-și căuta un rost, de a pleca odată de acasă sau aluziile mai mult sau mai puțin transparente referitoare la alți tineri care au propria viață rămân fără ecou: băiatul bea bere, se uită la televizor, își cumpără căști ca să nu mai audă bombănelile mamei. După ce mama lui nu mai este, mănâncă compulsiv moștenirea conservată și se bucură în sine de libertatea proaspăt dobândită „de parcă tocmai trecuse bacalaureatul”. Ubicuitatea conservelor este uluitoare: conserve nu sunt doar în pivniță, ele răsar de peste tot: noptiere, dulapuri, subpaturi, de sub chiuvete, de după draperii etc. Combinațiile sunt năstrușnice, dar două rețin categoric atenția: „Șireturi în oțet, 2004” și „Burete de bucătărie în sos de roșii, 2001”. Finalul este tragicomic: fiul moare după ce mănâncă, în timpul unui meci de fotbal, dintr-un borcan care i-a atras atenția, pe care mama lui îl etichetase cu o greșeală ortografică: „Ciumpercuțe marinate, 2005”.
O altă povestire, O istorie adevărată, surprinde prin întorsătura neașteptată a întâmplărilor: un profesor care participă la o conferință într-o metropolă străină intervine în timpul unei plimbări, pentru a ajuta o femeie rănită. Aceasta căzuse de pe scările rulante, la metrou și se lovise cu capul de o statuie. Atmosfera este terifiantă prin lipsa de reacție a unei mulțimi ostile și indiferente. Strigătele de ajutor ale profesorului au efect, dar nu cel scontat. Poliția sosită la fața locului îl consideră vinovat pe loc, din cauza cămășii pline de sânge. Reușește să fugă, dar întoarcerea la hotel se dovedește dificilă. Când în sfârșit ajunge la hotel, portarii îl bat și-l alungă. Profesorul privește din afară banchetul la care ar fi trebuit să participe în acea seară. Imaginea i se pare acum „o aluzie modernă minimalistă la un tablou de Brueghel […] o sărbătoare a superficialității” (p. 103). Imaginea de final este din nou, kafkiană: profesorul se dezbracă și se spală de sânge în fântâna arteziană din fața hotelului. Când este scos de gardieni din fântână este îngenuncheat și lovit chiar de câțiva participanți la banchetul din hotel, care „nu s-au sfiit să tragă câteva șuturi în trupul înfrigurat, nerușinat de gol” (p. 105). Finalul surprinde prin absurditatea soluției pe care cei adunați în jurul lui o găsesc: „S-au sfătuit o clipă ce să facă și, prinzându-l de subsuori, l-au acoperit în locul adecvat”.
Și celelalte povestiri ale volumului sunt la fel de surprinzătoare, prin turnura neașteptată pe care o iau întâmplările (Transfugium), prin analiza delicată și precisă a unor stări patologice (Cusăturile) sau prin combinarea sacrului cu profanul, a științei cu religia, în experimentul de clonare a unor sfinți, realizat de un institut de pe lângă o mănăstire de maici, fapt istorisit de o cercetătoare în psihologie, chemată să aplice teste unor copii care se dovedesc a fi clonele sfinților (Muntele Tuturor Sfinților).
Bizarul, acompaniator al neobișnuitului, face parte din structura infinită de modalități de manifestare a celor mai diverse aspecte ale vieții, pe care scriitoarea știe să le găsească și să le transforme firesc în literatură.
Bibliografie:
Olga Tokarczuk, Povestiri bizare,Traducere din limba polonă de Cristina Godun, Editura Polirom, Iași, 2020.
[O variantă a acestui articol a apărut în numărul 3/2021 al Revistei „Argeș”]
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Literatura bizarului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 