Jurnalul ca fundament al operei
Opera scriitorilor Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu este creată din perspectiva totalității, a unui summum care înglobează, într-un exercițiu intertextual toate scrierile de la jurnal până la roman. Cazul lui Radu Petrescu este definitoriu (dar nu singular) pentru ceea ce înseamnă construcția unei opere care se naște printr-o jalonare conștientă a autorului, în cele mai mici detalii, a devenirii acesteia. Volumele (romane sau decupaje ale jurnalului) sunt scrise, apoi rescrise şi recompuse în ideea de a alcătui un singur text, care să poată fi citit în diversitatea unificatoare a unei singure cărţi (definitoriu pentru viziunea şi evoluţia ulterioară a operei este volumul Proze, apărut în anul 1971 şi care include Didactica nova, Sinuciderea din Grădina Botanică şi fragmente de jurnal). O astfel de formulă iniţială, tipar pentru compunerea operei proiectate poate fi observată şi la Mircea Horia Simionescu (tetralogia Ingeniosul bine temperat) şi la Costache Olăreanu (Confesiuni paralele, Ucenic la clasici, Ficţiune şi infanterie).
Textele acestor scriitori tind către ștergerea graniţelor dintre biografie şi ficţiune, prin inovarea unor formule epice, care par inexplicabile pentru timpul în care au apărut, și care privite astăzi retrospectiv, cu instrumentarul paradigmatic contemporan, pot fi considerate ca aparținând postmodernismului. Aceste noi formule epice au, la fiecare dintre cei menţionaţi, locuri comune şi elemente care le diferenţiază. Sunt însă de remarcat elementele eterogene care vizează interferenţa romanescului cu biograficul. În acest sens, traseul operei târgoviștenilor are ca punct de plecare jurnalul și ca punct terminus romanul sau (cum este cazul lui Radu Petrescu) o fundamentare teoretică a literaturii (Meteorologia lecturii) sau un exercițiu postmodern de literatură aşa cum reuşeşte Mircea Horia Simionescu în Dicționar onomastic. Radu Petrescu pare de departe cel mai consecvent cu ţinerea jurnalului, cu rescrierea şi multiplicarea acestuia într-o gamă variată a speciilor ficţionalului. Nu doar formulele epice şi viziunea integratoare a operei îi apropie pe scriitorii târgovişteni. Se pot observa teme comune biografiei şi ficţiunii, care se regăsesc în textele lor; mai mult, referinţele din jurnal sau din romanele autobiografice se fac la prieteni comuni, întâmplări comune, autorul de jurnal devenind personaj în jurnalul prietenului şi invers; referinţele în textele ficţionale se fac la numele reale, care pot fi recunoscute cu uşurinţă din jurnalul propriu sau al prietenilor. Temele comune vizează iubirea, scrisul, lectura, transcrierea realului, dar şi elemente ale imaginarului unei sensibile meteorologii interioare (forma norilor, culoarea cerului, chipurile celor pe care-i întâlnesc, cursurile la care asistă).
Scriitorii târgovișteni transcriu pasaje din jurnalul prietenilor în propriile cărți, pasaje recognoscibile, care pot oferi perspective diferite asupra unei întâmplări, unui gest sau care conturează din unghiuri diferite personalitatea acestora. Prietenia, ca element tematic comun al jurnalelor târgoviştenilor, devine un punct ferm de referinţă pe tot parcursul desfăşurării textuale. În Trei oglinzi (transcrierea notaţiilor zilnice a jurnalului anului 1946), Mircea Horia Simionescu îi face un portret lui Radu Petrescu: „Trebuie să fii foarte atent, urechea ciulită şi privirea aproape de gest, furişată spre latura luminoasă a profilului pentru a-ţi putea da seama de valoarea spuselor lui Radu. El spune uneori lucruri cărora nu le afli gravitatea decât dacă i-ai urmărit îndeaproape fraza dinainte sau şirul dinaintea înaintelui”[1]. Într-o notaţie datată 5 mai 1975, Radu Petrescu notează că Mircea Horia Simionescu îi telefonează pentru a-l anunţa că a terminat de scris Dicţionarul: „Am anunţat-o întâi pe mama, care mi-a făcut mâna şi apoi pe tine, căruia îi datorez faptul că sunt scriitor”[2]. Atent, jurnalistul notează pentru eternitate şi ora aproximativă la care prietenul său a încheiat manuscrisul „înseamnă că a încheiat cartea aproximativ, în seara asta, la ora 8”, declarându-se copleşit şi socotind cu modestie că nu merită aceste cuvinte, bănuind că este vorba probabil, de o pedagogie prietenească menită să fortifice în el voinţa de a lucra şi continuă: „De altminteri, dacă nu aş fi avut fericirea să ne împrietenim la Târgovişte, cum aş fi arătat astăzi? Cu cine aş fi putut comunica acolo întru poezie, cine mi-ar fi ţinut viu sentimentul limitelor şi al aspiraţiilor mele prin prezenţa, prin scrisul său? Un om singur pe câmp este totdeauna gata să-şi piardă conturul, să devină câmp. Un alt om lângă el şi iată-l delimitat, forţat să aibă conştiinţa delimitării sale, a unicităţii sale”[3].
În Ucenic la clasici, Costache Olăreanu citează dintr-un fals jurnal al lui Radu Petrescu, veritabile exerciţii de imaginaţie, perfect adaptate stilistic, dar şi profilului literar al prietenului: „Din Jurnalul imaginar al lui Radu: Remarc o muscă aşezată pe tabloul lui Van Gogh, exact în mijlocul pieţei muiată în galben. Imobilitatea muştei contrastează violent cu trepidaţia materiei din jur. Continuu lectura din Dominique de Fromentin în patul răvăşit, sub plapuma care se trage mereu spre podea. Îmi aşez mai bine perna sub cap. Dar arunc volumul curând pentru că va trebui să fiu la o întâlnire înainte de ora 12. Mângâi în trecere creasta bătrânului ceas deşteptător C.F.R., mă spăl, mă îmbrac, mănânc ceva. […]. În mijlocul pieţii a aterizat forţat un avion I.A.R. atins, probabil, în luptele aeriene de deasupra oraşului. Cei câţiva curioşi stau în jurul lui, pun mâna, îşi trec degetele prin găurile făcute de gloanţe. Piaţa are în câteva locuri pavajul scos. Un copac s-a dezbrăcat de frunze. Pentru că bate puţin vânt, se aude cum o aripă clănţăne din încheieturi”.[4]
Portretul lui Mircea Horia Simionescu este, prin opoziţie cu imaginea candidă a amicului Radu, realizat în tuşe groase, prietenul este acuzat că-şi etalează deliberat-ostentativ jurnalul pentru a-i face astfel reproşuri şi a-l avertiza astfel. Este o stare consemnată ca atare, fără legătură cu ceea ce înseamnă prietenia lor: „Relaţii nu prea bune cu Ţoncu. E prea tabietos, prea cu program, prea ipohondru. Delicateţea lui e destul de veninoasă. N-o să uit cum îşi lăsa la vedere caietul de jurnal în care scria multe din nemulțumirile lui la adresa mea, pentru ca eu să le citesc şi să iau aminte. Seara, Radu şi Adela se ţineau de mână”[5]. Pe de altă parte, același Ţoncu este surprins într-o notaţie peste câteva pagini, cu un gest care răstoarnă afirmaţiile anterioare: „Criză de lumbago. Abia mă mişc. […] Azi împlinesc 20 de ani. Ţoncu îmi aduce bomboane. Cu greu mă dau jos din pat. La staţia C. A. Rosetti leşin. Sunt cărat pe braţe în cofetăria Scala”.[6]. În Cvintetul melancoliei, pe care autorul îl subintitulează roman, Mircea Horia Simionescu este prezentat sub semnul şi mijloacele destul de transparente ale ficţiunii: „Dar să-ţi spun şi alte lucruri despre el. A rămas acelaşi prozator ingenios pe care îl ştii (de altfel, tetralogia din care i-au apărut deja două volume se şi numeşte Ingeniosul bine temperat). E un scriitor pe care-l invidiez pentru originalitatea lui. Are darul de povestitor al lui Ghica, stilul Odobescului, imaginația unui Urmuz. Şi ce prieten! Tu înţelegi mai bine decât oricine când spun că este un prieten modelator. Ca şi Radu, de altfel. Am învăţat de la ei mai multă artă literară decât dacă aş fi citit sute de cărţi!”[7].
În 1946, Mircea Horia Simionescu notează în jurnalul său: „Duminică, 6 Mi-e dor de Costache, pierdut în acel oraş trist, cu oameni blegi de oboseală şi case căzute pe spate unde se simte ca un Ovidiu în cetatea Tomis cum îmi scria deunăzi”.[8] Şi iată (şi) o referinţă în Jurnalul lui Radu Petrescu la scena leşinului lui Costache Olăreanu, datată, recuperată astfel „istoric”, în strânsă legătură cu propriile întâmplări de deunăzi: „2 iulieIeri n-am notat despre leşinul lui Costache, despre senzaţia groaznică cu care m-am despărţit de Adela, după drumul obişnuit la Herăstrău, nimic despre vizita lui P. C. Aşteptând-o astăzi, la 12, să o conduc la mătuşa ei din blocul Colţea, şi învârtindu-mă prin jurul cinematografului Aro, doream din tot sufletul să nu mai vie. Azi-noapte m-am despărţit de ea ameţit de durere, o durere fără motiv. Dar toate se mistuie la un surâs uman al ei […]”[9]. În mare parte, ca temă a jurnalului, iubirea este o expresie a unei stări pe care autorul de jurnal o consemnează în seria întâmplărilor comune la început, apoi resimțite din ce în ce mai acut. La Radu Petrescu sentimentul iubirii este transcris în desfăşurare, ca un amestec de spaţii, vis şi realitate, gesturi şi ipostaze ale femeii iubite. Personajul Adela din Jurnal consolidează o poveste de dragoste împlinită în cel mai înalt sens al expresiei. Chipul femeii iubite este o constantă care traversează jurnalul şi volumele decupate din jurnal (transcrieri/rescrieri ale jurnalului) în Ocheanul întors, Părul Berenicei, A treia dimensiune. La aceasta se adaugă gesturile, întâmplările, bucuriile trăite în preajma copiilor Iorguţu şi Ruxandra, adevărate personaje ale jurnalului. Tatăl consemnează atent toate gesturile pline de grația şi geniul copilăriei, se preocupă de conservarea desenelor micuţilor pe care le cataloghează sau le înrămează. Jurnalul este, din această perspectivă, un text despre vârstele copiilor, pe care îi observă crescând şi cărora încearcă să le fie un tată cât mai bun. În acest sens jurnalul îşi conţine propria didactică a unei paternităţi care se analizează pe măsură ce se produce. Toate gesturile tatălui alcătuiesc un breviar al unei didactici a paternităţii, scris în simultaneitate, unic în literatura română. Cuvintele, desenele, povestirile, fragmentele de cuvinte (atunci când învaţă să vorbească) sunt adunate în mici fotograme textuale care desfăşurate dau coerenţa unei pelicule despre întâmplările primei copilării, scriitorul este un tată care transferă în text cu maximă atenţie mişcările a două fiinţe ce gravitează în preajma şi în fiinţa celui care scrie.
Ileana, personaj în Didactica nova, este o prezenţă cât se poate de reală într-o notă a Jurnalului din 1949: „Îi spun că la 10 ani am iubit-o în secret şi, după ce o întreb ce face la Târgovişte, fiindcă mi se plânsese că se plictiseşte acolo, i-am propus să împartă cu mine camera pe care o voi avea-o peste, să zicem, o lună. Spun asta pe jumătate serios, pe jumătate râzând, însă ea (şi notez aceste lucruri pentru că Ileana este cea mai veche cunoştinţă a mea, aveam când am cunoscut-o nu mai mult de 4-5 ani şi ea 3-4) îmi răspunde, cu un calm care m-a făcut să cad pe spate de mirare, fiindcă întrebarea mea fusese, e adevărat, pe jumătate serioasă, dar numai în ton, şi nu şi în intenţie, că e gata să mă urmeze”. Îndrăgostitul-copil de altădată este uimit acum să constate cât de uşor se poate împlini un vis. Şi finalul acestei poveşti adevărate de dragoste este consemnat în aceeaşi notaţie de jurnal, cu rafinamentul stilistic specific radupetrescian: „[…] şedeam în faţa ei, aşezat pe podea pe un teanc de cărţi şi ea pe marginea patului şi, stăpânindu-mi emoţia şi dorindu-mi să ştiu pentru acest caiet până unde am înţeles bine întâmplarea şi vorbele ei, am întrebat-o ce va spune familia ei. Mi-a răspuns că nu va fi nicio dificultate, că se va aranja. Aici, foarte liniștit, am schimbat vorba şi am condus-o până la tramvai (încă mai ploua) fără să mai fac vreo aluzie la mica scenă, care astfel a rămas suspendată şi absurdă, ca o încrucişare bruscă de pumnale şi o despărţire la fel, însă dându-mi şi acel sentiment (la fel de absurd) de euforie pe care-l ai două clipe după ce un automobil în viteză te-a atins cu aripile, lăsându-te înfiorat de moartea atât de apropiată, dar şi nebun de mulţumire că ai scăpat”[10]. În Didactica nova, aceeaşi Ileana este o fiinţă eterică, o iubită perpetuă şi cea care se proiectează în prezent în tot ceea ce face, o fiinţă de mitologie care seamănă în datele ei esenţiale cu Dora din romanul Matei Iliescu: „În 1946, la colegul meu R., am privit mult timp pe Ileana dansând într-o mare mulţime. Eram într-un colţ al încăperii din stânga vestibulului, alături de nu ştiu cine, afară ningea grozav şi-mi ziceam iată cea mai veche cunoştinţă a mea, o persoană de mitologie, cu siguranţă, oare ce-i aparţine în mine? Pe fiinţa ei de atunci, din Mihai Bravu, în chip firesc şi fără să-mi dau seama s-au creat complicaţii pe care se sprijină acum prezentul meu, amprenta ei impalpabilă trebuie să existe în tot ce fac, în fiecare gest. Astfel, îmi ziceam, şi ea, continuai, este într-un fel una dintre forţele care m-au produs şi mă produc în perpetuitate”[11]. O explicaţie pentru atitudinea din jurnal o găsim în acelaşi paragraf, metaforică expresie a intangibilului lumii ideilor: „Dar ea nu ştie! adăugai apoi râzând. Toate acestea sunt adevărate nu pentru aici, unde se dansează, ci pentru aerul în care dansează Ideile, făpturi mari de lumină frunzoasă, pe care nimeni niciodată nu le poate lua în brațe, din fericire”[12].
Jurnalele sau volumele rezultate din transcrierea jurnalului stau sub semnul prieteniei ca efuziune creatoare şi sunt pline de referinţe la întâlniri, discuţii, cărţi, viaţa dimpreună sub semnul unei existenţe împărtăşite, a unei permanente descoperiri a lumii şi a celuilalt sub revelaţia cărţilor şi a culturii: „8 mai La 9,30 ajung la Ţoncu, ce-mi dă un jurnal al lui dintre 23 februarie şi 19 aprilie, interesant ca tot ce face el. Adorm către 1:30 noaptea. Ar fi atât de interesant, îmi spuneam în timp ce mă chinuia insomnia, repetând o afirmaţie mai veche a mea, să nu mă gândesc decât la un singur lucru pe zi”[13]. Jurnalul este deschis, prietenii şi-l împrumută, este o modalitate de a-l cunoaşte pe celălalt, de a-l lumina diferit, din perspectiva îmbogăţită a scrisului şi a creaţiei. Scriind jurnal autorii lui sunt conștienți că într-un fel sau altul construiesc o operă. Conştiinţa scrisului şi conştiinciozitatea notaţiilor zilnice sunt elemente care exprimă la aceşti scriitori raportul care se stabileşte între disciplina consemnării zilnice şi puterea de a edifica o operă.
Structura de imagini a jurnalului reprezintă un teren fertil pentru imaginarul ficţionalului (structuri imagistice transpar în romane, unificând astfel latura biografică şi ficţională). Puterea de sugestie a imaginii devine un fundal pentru consideraţii de profunzime metafizică: „2 iunie […] Aurul tare al soarelui, printre copacii acum de un verde adânc, mugitor de seve pompate cu vigoare neîntreruptă din pământul apăsător şi dulce; o mică femeie în șorț care strângea pe apa lucie-violetă, umflată ca un sân, pânzele bărcii; o tânără în maillot, cu zgârieturi pe coapsele roz, care aleargă cu nişte vâsle, şi în fine, perechile care, pe nisip roşu, între arbori, joacă tenis, cu destinderi elegante ale corpului… Moartea ar fi ceva oribil dacă viaţa s-ar face numai din asemenea clipe de paradis. Din fericire…”[14]. Temele existenţiale traversează jurnalul, rezultând de cele mai multe ori firesc din întâmplările vieţii, din peisajele pe care le observă, prelungiri în scris ale unor stări revelatorii, constatări ale unui parcurs ideatic pe care însuşi textul jurnalului îl compune. Imaginea cheamă de cele mai multe ori ideea, textul rămânând impregnat de semnificațiile prezentului scrisului, loc al revelaţiei pentru mai târziu şi posibilitate de recuperare a trăitului. A nu scrie jurnal înseamnă o povară pentru cel obişnuit să scrie. Nu e vorba doar de exerciţiu aici, ci şi de forţa pe care o au cuvintele notate sistematic, temeinic, în jurnal şi rupte astfel din furia uitării, deci a morții. Costache Olăreanu exprimă acest fapt într-o notaţie din 1950: „Reiau jurnalul după o lungă întrerupere. În cele câteva luni de nejurnal, ceva nu a mers, parcă aş fi fost părăsit de toţi, n-am mai ştiut ce şi cum să văd. Când scriu câteva lucruri în caiet am falsa senzaţie că reuşesc să cunosc mai bine nişte lucruri. Un fapt mărunt este pus la microscop ca un purice şi atunci am în faţă un animal ciudat. Spălat cămaşa e o propoziţie cifrată. Aş putea scrie cel puţin patru pagini despre acest spălat cămaşa”[15]. Pentru Mircea Horia Simionescu scrierea jurnalului anului 1946 a fost un exerciţiu de autodisciplină creatoare: „Sâmbătă, 28 Nici grijile, nici suferinţa, nici iubirile nu mai au acum vreo importanţă. Dacă mi-aş lua un interviu (nu înţeleg de ce nu s-ar putea face aşa ceva, de vreme ce întrebările sunt cam aceleaşi pentru toţi), aş spune că anul ce se încheie a fost extraordinar pentru că mi-am putut ţine pariul cu mine însumi – de-a însemna zi de zi ce mi s-a întâmplat”.[16] Formula însemnărilor zilnice, care fusese sintetizată de Radu Petrescu în formula catalogul mişcărilor zilnice este, înţelegem, o metodă de lucru pentru cel care scrie jurnal, reluată cu alte efecte în romanele sau textele ficţionale. În Dicţionar onomastic, la litera R, este citat un fragment din O povestire de Radu Petrescu şi anul scrierii ei, 1976. Textul a fost publicat în revista Viaţa românească[17], ceea ce demonstrează intertextualitatea specifică scriitorilor târgovişteni. Citatul exemplifică de altfel magistral stilul impecabil al prietenului Radu Petrescu, un virtuos al cuvântului, recunoscut ca atare, fără rezerve. Concentrarea epică a pasajului este impecabilă, imaginile predispun la înţelegerea deplină a sensurilor. O minge de tenis plasată greşit de două ori de o tânără prinsă în „masca hieratică a desfăşurării jocului” e de ajuns să dezvăluie urâtul ascuns în spatele Frumuseţii, observat de băiatul care i-a dat mingea înapoi: „Mingea nimerise din nou departe, în iarbă, şi jucătoarea îşi scoase de pe faţă masca Frumuseţii şi, cu chipul ei de dedesubt, meschin, acru, banal, rău, aştepta ca el să alerge din nou după minge, să le-o arunce. Un fier de călcat, încins, îi trecu peste nervi. Se ridică de pe bancă, se duse până la minge, o privi în cuibul ei de iarbă întrebându-se ce să facă, şi o trimise spre terenul de tenis cu o lovitură de picior, după care plecă spre casă”[18].
Se constată astfel că la Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu, temele jurnalului şi detaliile biografice devin teme majore ale operei, reflectări ale existenţei biografice care luminează diferit ficţionalul, concretizări literare ale vieţii, ceea ce demonstrează că jurnalul este, pentru fiecare scriitor în parte şi pentru toţi laolaltă, elementul esențial, sintetizator și catalizator, al împlinirii artistice.
Bibliografie
Olăreanu, Costache, Cvintetul melancoliei, Editura Cartea Românească, 1984.
Olăreanu, Costache, Ucenic la clasici, Editura Allfa, 1997.
Olăreanu, Costache, Avionul de hârtie, Editura Cartea Românească, 1983.
Petrescu, Radu, Didactica nova, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.
Petrescu, Radu, „O povestire”, în Viaţa românească, nr. 7, 1975.
Petrescu, Radu, Jurnal, Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2014.
Simionescu, Mircea Horia, Trei oglinzi, Editura Cartea Românească, 1987.
Simionescu, Mircea Horia, Dicţionar onomastic, Editura Humanitas, 2008.
[O variantă a acestui articol a apărut în volumul Conferinței Internaționale Debates on Globalization. Approaching National Identity through Intercultural Dialogue, Tîrgu Mureș, 2015]
[1] Simionescu, Mircea Horia, Trei oglinzi, Editura Cartea românească, 1987, p. 199.
[2] Petrescu, Radu, Jurnal, Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2014, p. 879.
[3] Idem.
[4] Olăreanu, Costache, Ucenic la clasici, Editura Allfa, 1997, p. 50.
[5] Olăreanu, Costache, Ucenic la clasici, Editura Allfa, 1997, p. 51.
[6] Olăreanu, Costache, Ucenic la clasici, Editura Allfa, 1997, p. 54.
[7] Olăreanu, Costache, Cvintetul melancoliei, Editura Cartea românească, 1984, p. 221.
[8] Simionescu, Mircea Horia, Trei oglinzi, Editura Cartea românească, 1987, p. 13.
[9] Petrescu, Radu, Jurnal, Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2014, p. 81.
[10] Petrescu, Radu, Jurnal, Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2014, p.81.
[11] Petrescu, Radu, Didactica nova, Editura Eminescu, 1971, p. 110.
[12] Petrescu, Radu, op. cit., p. 111.
[13] Petrescu, Radu, Jurnal, Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2014, p.81.
[14] Petrescu, Radu, Jurnal, Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2014, p. 297.
[15] Olăreanu, Costache, Ucenic la clasici, Editura Allfa, 1997, p. 90.
[16] Simionescu, Mircea Horia, Trei oglinzi, Editura Cartea românească, 1987, p. 346.
[17] Petrescu, Radu, „O povestire”, în Viaţa românească, nr. 7, 1975.
[18] Simionescu, Mircea Horia, Dicţionar onomastic, Editura Humanitas, 2008, p. 614.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Jurnalul ca fundament al operei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 