Istoria sub semnul neașteptatului
O carte admirabilă și captivantă este Istoria neașteptată (în engleză Histories of the Unexpected) de Sam Willis și James Daybell. În acest volum, istoria se conturează din lucrurile concrete sau abstracte care ne însoțesc existența și pe care, de cele mai multe ori, suntem tentați să le ignorăm. Meritul autorilor este acela de a învia, într-o narațiune destinsă dar densă, un timp revolut, utilizând elemente care ne leagă de generațiile trecute și care ne-au marcat definitiv evoluția. Iată aceste elemente, care se constituie în capitolele volumului: Mâinile, Mănușile, Parfumul, Bula, Umbrele, Bărbile, Norii, Praful, Ceasurile, Broderia, Mâncărimea, Găurile, Patul, Visele, Părul, Agrafa de hârtie, Scrisorile, Cutiile, Curajul, Munții, Coșurile de fum, Lacrimile, Leii, Gunoiul, Zăpada, Pisicile, Surâsul, Cicatricea, Înclinația, Semnătura. Unele dintre acestea sunt într-adevăr neașteptate, dar cum vom vedea, există o legătură între ele, autorii trecând de la un capitol la altul printr-un artificiu compozițional, capitolul anterior fiind un pretext pentru capitolul următor. Se realizează astfel o narațiune continuă, în care simbolurile se acumulează și se înlănțuie, generând interpretări pe care autorii fie le indică, fie le sugerează cititorilor. De altfel, în Introducere, autorii oferă o imagine a acestei înlănțuiri narativ-istorice: „Veți afla din acest volum cum istoria bărbii se leagă de Războiul Crimeii; cum istoria agrafei de hârtie are treabă cu Stasi; cum istoria bulelor (ca și aceea a pisicilor) are conexiuni profunde cu Revoluția Franceză; cum se împletesc povestea Titanicului, a distrugerii nucleare a Hiroshimei și a Ground Zero și ce legătură au toate trei cu romanul Marile speranțe, al lui Charles Dickens; veți ajunge să înțelegeți de ce istoria cicatricei e atât de importantă; de ce istoria coșurilor de fum e atât de încântătoare; de ce istoria zăpezii e atât de inspiratoare” (pp. 11-12). Autorii propun o abordare diferită față de istoria liniară, o istorie labirintică, care este mai digerabilă și mai provocatoare pentru cititor: „În esență, noi considerăm că să citești despre trecut într-o manieră predictibilă și liniară este o experiență nesatisfăcătoare. Istoria e ca un labirint; ca să înțelegi cât mai mult din istorie trebuie să rătăcești prin labirint, să te pierzi în el – iar apoi să speri că vei găsi drumul înapoi, către început. Prin urmare, exact așa ne-am conceput și noi cartea: fiecare capitol se leagă de următorul, iar ultimul se leagă de primul” (p. 12).
Cartea începe cu un capitol dedicat mâinilor, explorându-se imaginea mâinilor de la picturile rupestre de acum 40000 de ani, rolul gesturilor mâinilor, importanța lor, până la latura senzuală a mâinilor femeilor sau a împreunării mâinilor îndrăgostiților așa cum o consemnează literatura, fiind citat un fragment din Romeo și Julieta: „De pângărește mâna-mi sfânta-ți mână./ Să ierți acestor buze ale mele – / Doi pelerini ce-s rușinați, stăpână, / Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele”. Comentariul versurilor face legătura subtilă cu capitolul următor dedicat mănușilor: „Aici, mâna Julietei, ca sacru feminin e comparată, prin contrast, cu mâna profană și dură a lui Romeo – ceea ce ne conduce la foarte importanta temă a ceea ce se întâmplă când îți acoperi mâna și invită în scenă neașteptata și fascinanta istorie a mănușilor”… (p. 23).
Capitolul următor cuprinde aspecte surprinzătoare ale istoriei mănușilor, descrierea unei mănuși care a aparținut Sfântului Împărat Roman: „mănușile sunt realizate din mătase roșie și sunt decorate cu un număr uluitor de pietre prețioase, de perle, de plăcuțe emailate (sau insigne) și cu fir de aur” (p. 25). Mănușa este, în acest moment istoric, o reprezentare a puterii imperiale. Un subcapitol îi este dedicat lui Shakespeare al cărui tată a fost mănușar. Copilul și tânărul Shakespeare a trăit în atmosfera unui atelier în care se confecționau mănuși, cu tot ceea ce implică aceasta. Așa se explică, cred autorii, referințele la mănuși care apar în piesele marelui dramaturg. Obiceiurile care decurg din purtarea mănușilor sunt dintre cele mai diverse. Bunăoară, dacă o femeie de la curte purta mănuși putea să-i atingă pe ceilalți curteni sau să danseze cu un bărbat. Scoaterea mănușii însă echivala cu un gest erotic (așa cum se întâmplă într-o scenă din piesa The Changeling a contemporanului lui Shakespeare, Thomas Middleton). Sunt analizate și alte aspecte, de la mănușa care simbolizează disprețul sau aprecierea față de supuși a suveranilor, până la istoria mănușii de baseball, a parfumării sau otrăvirii mănușilor, fiecare dintre acestea având un corespondent bine documentat istoric.
În privința parfumului, relația ființei umane cu mirosul este una dintre cele mai importante. De la Proust care considera mirosul baza solidă a amintirilor, până la cercetătorii Richard Axel și Lindei B. Buck, care au obținut premiul Nobel în 2004, demonstrând existența unor celule receptoare din nas care transmit informații către creier, informații asociate cu mirosuri bune sau rele, păstrate pentru amintirea ulterioară, toți înțelegem cât de important este simțul olfactiv. Istoria mirosului, susțin autorii volumului, este în legătură cu „istoria simțurilor – tactil (mâna), gustativ (limba), auditiv (urechile), vizual (ochii) și, desigur, olfactiv (nasul)” (p. 40). Istoria are diverse parfumuri, arome, asociate dorinței oamenilor de a mirosi frumos. Din ingredientele parfumurilor utilizate de-a lungul timpului, reținem ambra cenușie care este „rezultatul unui defect al sistemului digestiv al cașalotului” … „ajunsă în mare, ambra cenușie suferă un nou proces de transformare: este coaptă de soare și plutește semiscufundată în apă sărată, uneori vreme de decenii. Abia după asta devine comoara parfumierului, în acest sens ea reprezentând un obiect istoric profund – este unul dintre foarte puținele lucruri din lume care se produce într-un interval îndelungat și care se îmbunătățește doar cu timpul” (pp. 45-46).
Bula a suscitat de-a lungul timpului o fascinație care provine chiar de la caracterul ei evanescent. O imagine încântătoare a bulei este înfățișată în tabloul Balon de săpun, pictat de artistul francez Jean Siméon Chardin care este „reprezentarea unei clipe de inocență și fericire”. Tabloul, în realitate, nu este „expresia unei bucurii eterice, ci a unei grele tristeți”, fiind pictat „într-o perioadă în care pictorul suferea profund din cauza morții subite a soției și copilului său” (p 53). În istoria artei mai există reprezentări ale baloanelor de săpun, semn că efemeritatea acestora a suscitat atenția artiștilor. De altfel, notează autorii, „folosirea bulei ca metaforă a vieții, se regăsește în istorie, încă de timpuriu”. De exemplu, Marcus Terentius Varro își începe De Re Rustico cu formularea filosofică „omul e o bulă”. Autorii analizează și asocierea baloanelor de săpun în scop publicitar cu ideea de curățenie, baie, igienă personală, începând cu secolul al XIX-lea. Asocierea fascinantelor baloane de săpun se face cu lumea copilăriei și nu numai: „magia și farmecul bulelor invocă o lume a jocurilor de copii, pe care imediat o resimțim ca atemporală, deși ea se extinde și în lumea jocurilor maturilor, căci nu doar copiii sunt fascinați de bule, ci și oamenii de știință și matematicienii” (p. 57).
În mottoul capitolului Umbrele, autorii ne avertizează că „istoria umbrelor are legătură cu…eclipsele, Infernul, pactul cu diavolul și rasul”. De eclipse sunt legate atât comportamente ciudate ale animalelor, cât și asocierile religioase diverse (de la crucificarea lui Isus până la nașterea lui Mahomed). Martin Luther considera eclipsele „semne malefice, asemenea nașterilor monstruoase”. Există superstiții conform cărora magicienii indonezieni susțineau că-l pot îmbolnăvi pe un om „dacă-i înjunghiau umbra sau dacă i-o ciopârțeau cu o sabie”. De asemenea, în secolul al XIX-lea, în Grecia și România exista credința că dacă era îngropată umbra unui om sub fundația unei case, casa era protejată, dar omul căruia i se îngropa umbra, murea. Autorii notează: „credința în acest obicei era atât de răspândită, încât au început să circule povești despre constructori lipsiți de scrupule, care ademeneau oamenii lângă locul de casă, pentru ca acolo, pe nevăzute, să le surprindă umbra și să le-o îngroape” (p. 69). Și tot în România, în aceeași perioadă, se spune că existau „vânzători de umbre” care câștigau bani din comerțul cu acestea…
Între om sau animal și umbra lui exista, credeau vechii greci, o legătură puternică, fiind o metaforă a sufletului (psyche). Sufletul unei persoane care a murit era asociat imaginii unei umbre (așa cum se întâmplă în mitologia greacă). Conceptul de suflet-umbră apare, observă autorii, pe tot parcursul istoriei. Tot de umbre se leagă măsurarea timpului, prin cadranele solare care măsoară umbrele, determinând astfel ora, dar și inventarea ceasurilor solare de buzunar „extraordinar de populare până în secolul al XIX-lea” (p. 72). De umbre se leagă, neașteptat și… barba țepoasă care apare „către sfârșitul zilei pe mandibula acelor bărbați care se rad”. Astfel, un slogan publicitar al unei companii de lame de ras din anul 1973 îi îndemna pe bărbați: „Evită umbra de la ora 5!”.
Este și pretextul pentru următorul capitol, Bărbile. Istoria bărbilor cunoaște momente interesante de-a lungul timpului, acestea fiind acceptate sau respinse din motive de modă, sociale sau religioase. De exemplu, dacă la început în armata britanică barba era interzisă, treptat moda a început să se impună sub influența franceză. La început cavaleria a adoptat noua modă, pentru ca din 1854 armata să decreteze ca toți soldații să nu-și mai radă buza superioară. Rezultatul este consemnat cu umor de autorii cărții: „mergând pe ideea că în acest mod avea să creeze trupe de elită mustăcioase și înfricoșătoare, deși, mai realist, n-a reușit decât să-și îmbătrânească soldații la nivel vizual” (p. 79). După războiul din Crimeea, atunci când lordul Raglan le-a permis soldaților, în timpul asediului Sevastopolului, să-și lase barbă, aceasta a devenit „simbolul masculinității eroice”. Imaginea trupelor bărboase a impresionat-o pe regina Victoria care notează în jurnalul ei: „încarnarea unor adevărați luptători…cu toții aveau bărbi lungi și erau împovărați cu ranițe mari” (p. 79). În Roma antică „ a fi ras reprezenta norma”. Pliniu cel Bătrân scrie că împăratul Augustus „nu neglija niciodată briciul și se rădea în fiecare zi”, aspect care contrasta cu „înfățișarea rustică, nerasă, a țăranilor” (p. 82). Pentru Petru I bărbile erau semn de înapoiere, de aceea a ordonat ca toți bărbații imperiului să se radă. În 1705 a impus celebra taxă pe barbă „în încercarea – cel puțin de fațadă – de a face Rusia mai modernă, mai occidentală, asemenea vecinilor europeni”. Barba este legată și de frică, autorii consemnează câteva din personajele care induc sentimentul de teamă, de la Barbă Albastră, asociat tematic cu „potențialele efecte letale ale curiozității feminine” dar și „atractivității răului”, până la înfricoșătorul pirat Barbă Neagră, personaj malefic care a avut un corespondent în realitate. Principala armă a piratului era frica pe care o inducea prin aspectul său fizic: „își lăsase părul și barba să-i crească lungi, își împletea codițe și, când se arunca în luptă, își lega de meșe artificii de mici dimensiuni. Dacă aveai ghinionul să fii capturat de Barbă Neagră, dar să supraviețuiești, nu-i mai uitai niciodată chipul scăpărător și barba care-i ajungea până la ochi […] așadar, pentru acest pirat, barba era o semnătură, logoul brandului pe care și-l crease, iar pentru alții, un motiv întemeiat de frică” (p. 86).
Norii sunt analizați din perspectiva importanței pe care au avut-o în navigație, în călătoriile de explorare a lumii, așa cum se poate observa din însemnările căpitanului James Cook, care a călătorit de două ori în jurul lumii, fiind ucis în timpul celei de-a treia călătorii. În jurnalele lui, folosește frecvente referințe la nori în descrierea locurilor sau vremii, făcând speculații despre existența unui continent aflat dincolo de Noua Zeelandă. O altă perspectivă este cea a prognozei meteorologice, domeniu în care aspectul norilor a jucat un rol important. Se oferă exemple ale observațiilor populare sau culte referitoare la legătura dintre starea vremii și nori. Dacă Aristotel în lucrarea Meteorologica studiază norii din perspectiva legăturilor care se stabilesc cu diverse evenimente naturale, începând cu secolul al XVII-lea ideile lui au început să fie combătute, iar în primele decade ale secolului al XIX-lea se pun bazele înțelegerii norilor din perspectivă științifică. În anul 1802, Luke Howard este cel care creează primul sistem de clasificare a norilor, fapt apreciat de Goethe care îi dedică o poezie savantului, apreciind că „el a dat formă la ceea ce nu avea formă și un sistem de ordonare într-o lume infinită” (p. 98). O lucrare care a luat naștere mai târziu, în urma acestor cercetări, a fost Atlasul norilor realizată de Hildebrandsson (1890) urmată de Atlasul internațional al norilor (1896) care conținea reproduceri fotografice ale formațiunilor de nori. Celelalte secțiuni conțin referințe la norii…realizați de om, adică gazele utilizate ca arme chimice începând cu Primul Război Mondial, dar și la norii-ciupercă formați după lansarea bombelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki.
Praful este analizat dintr-o perspectivă care conduce către reflecții filosofice, începând de la propoziția cu care se deschide capitolul „Praful este istorie”. Praful este omniprezent, fiind un indiciu al trecerii noastre prin lume: „praful este intim legat de istoria oricărui om, iar relația noastră cu el, exprimată în modurile în care am înțeles praful și am reacționat față de el, s-a schimbat și ea de-a lungul timpului” (p. 106). Teama de praf a fost constantă de-a lungul istoriei, ceea ce a impus măsuri în consecință. A rezultat o adevărată industrie a curățării prafului. Iată o imagine a modului în care se recicla praful „sinonim cu anumite tipuri de gunoi” în epoca victoriană: „Praful era valoros. Era cernut, colectat, trimis la gropi de praf, procesat, stocat. Apoi era reciclat și folosit, printre altele, în producția de cărămizi” (p. 111). Dacă praful adunat timp de câteva săptămâni ne îngrijorează, ce se întâmplă, se întreabă autorii, cu praful acumulat timp de milenii? Ca răspuns la această întrebare este prezentată situația arheologilor care au intrat în mormintele faraonilor și care au murit în condiții ciudate. Una dintre cauze ar fi putut fi reprezentată de praful milenar. Totuși, cercetările în privința acestuia nu au condus la concluzii definitive. Cu toate acestea, pământul poate ascunde „infecții bacteriene și virale … cadavrele celor morți din cauza unor boli pot să adăpostească încă diferiți agenți patogeni”. Concluzia autorilor este următoarea: „teama noastră de un anumit tip de praf – praful istoric – este justificată: trecutul este periculos” (p. 113). De istoria furtunilor de nisip se leagă și experiențele prin care au trecut americanii în primele decenii ale secolului XX. Aspectele dramatice ale confruntării omului cu dezlănțuirea naturii în 1930 sunt reflectate în romanul lui John Steinbeck, Fructele mâniei.
De praf se leagă și munca istoricului care lucrează în arhive, biblioteci, depozite de documente. Rolul istoricului ar fi acela „de a sufla praful de pe aceste relicve literare și de a le insufla o viață nouă” (p. 117). Dar autorii, în calitate de cercetători, constată că în ciuda eforturilor depuse pentru conservarea documentelor, acestea intră într-un proces iremediabil de descompunere: „istoria nu poate să fie scrisă decât în baza dovezilor care supraviețuiesc timpului și nenumărate înregistrări istorice sunt pierdute din pricina descompunerii. Ca atare, o bună parte din istoria prafului se referă la istoria conservării manuscriselor și cărților, precum și la conștientizarea cunoașterii de care s-a ales deja praful” (p. 118).
În privința legăturii noastre organice cu praful, observația autorilor că suntem de fapt făcuți din praf este, pe cât de metaforică, pe atât de adevărată din punct de vedere științific: „trupurile noastre sunt literalmente create din praf de stele. În fiecare dintre corpurile noastre se găsește materie la fel de veche ca universul. În plus, 40000 de tone de praf cosmic cad pe pământ anual și sunt absorbite de trupurile noastre, în timp ce ele se schimbă și îmbătrânesc” (p. 119). Suntem făcuți din praf și în praf ne vom întoarce, afirmație prezentă atât în Biblie cât și în Coran. Concluzia capitolului este următoarea: „prin urmare, praful are mai puțin legătură cu degradarea și mai mult cu circularitatea, cu conceptul de continuum; pe scurt praful înseamnă timpul de neoprit care curge pe lângă noi” (p. 120).
Măsurarea timpului are legătură cu trecerea vieții, problematică asupra căreia se concentrează autorii în capitolul Ceasurile, interesant din perspectiva surprinderii modului în care a evoluat percepția asupra timpului o dată cu apariția și răspândirea acestor instrumente de măsurare a timpului. Ceasul era folosit în fabricile victoriene de bumbac, la începutul anilor 1800: „ceasul de buzunar al maistrului era cel care structura programul zilnic al angajaților, dictând când oamenii aceștia trebuiau să se trezească din somnul lor trudit, când trebuiau să se târască la serviciu, când puteau să mănânce, când trebuiau să lucreze, ba chiar când trebuiau să-și facă necesitățile, și, finalmente, când trebuiau să se culce din nou” (p. 122). Ceasul devine în timp, un obiect valoros care era lăsat moștenire, fapt confirmat de listele de posesiuni ale celor decedați. Oprirea ceasurilor devine, simbolic, echivalentul unui eveniment reținut de memoria colectivă a umanității, cel mai adesea, acestea fiind niște tragedii (scufundarea Titanicului, lansarea bombei atomice de la Hiroshima, atacul din 11 septembrie 2001), dar și mărturii peste timp: „ceasurile acestea oprite sunt o punte între istorie și prezent; ele s-au transformat din instrumente care măsoară timpul, în portaluri pentru adevărate călătorii în timp” (p. 133). În legătură cu dorința încremenirii timpului este citată secvența celebră din romanul Marile speranțe de Charles Dickens, în care domnișoara Havisham oprește toate ceasurile din casă în momentul în care află că logodnicul său a părăsit-o înainte de nuntă…
Și broderia are o istorie la fel de neașteptată. De exemplu, are legătură cu apartheidul în ceea ce s-au numit „năframele memoriei”: Năframa cusută de Ntombi Agnes Mbatha ilustrează secvența tragică a uciderii fiului ei, conținând următoarele cuvinte: „în 1992, soțul meu și cu mine ne duceam în oraș. Fiul nostru, în vârstă de 20 de ani, ne-a rugat să-i cumpărăm o pereche de pantofi. I-am cumpărat încălțările, dar, când ne-am întors acasă, fiul nostru nu era acolo, după care am aflat că fusese împușcat. Am fost atât de triști… (p. 137). Este forma de a înregistra istoria a unei femei căreia îi era interzis să scrie.
În timpul Renașterii și după, femeilor le era recomandat să coasă, din cauza „temerilor masculine” legate de „mințile nestatornice ale femelilor”. În concepția bărbaților epocii „lucrul de mână promova castitatea și le ținea pe femei închise în case”. Cu toate acestea, se temeau că „mințile neocupate puteau să coasă modele nepotrivite, care ar fi contestat ordinea socială masculină și le-ar fi umplut și altor femei mințile cu ceea ce ei considerau idei romantice” (p. 140). Broderiile sunt creații artistice dar și documente istorice incontestabile (de exemplu, Lordul Howard of Effingham i-a comandat artistului olandez Hendrick Corneisz Vroom, 10 tapiserii enorme, cu înălțimea de 4,5 metri și lățimea de 9 metri pentru a celebra victoria asupra armadei spaniole (1588). Un detaliu din finalul capitolului dedicat broderiilor este acela că, mamele care își abandonau copiii lăsau lângă cel mic o bucată de material, „fragmentul de țesătură servind ca instrument de identificare a celui mic […] Forța acestor mostre rezidă nu doar în designul lor estetic, ci și în ceea ce ne transmit despre istoriile acestor copii abandonați” (p. 148).
Mâncărimii îi este dedicată, de asemenea, o secțiune care consemnează confruntarea omului cu o afecțiune aparent banală, dar insuportabilă în formele acute. Din Antichitate până în secolul al XIX-lea, o dată cu apariția dermatologiei, au fost înregistrate nenumărate dovezi ale încercării de a înțelege ce anume provoacă această afecțiune. Într-un tratat grecesc din secolul al V-lea î.e.n. se considera că mâncărimea era produsă „de un dezechilibru al celor patru umori care alcătuiau trupurile bărbaților și femeilor. În cazul mâncărimilor de piele, problema o reprezenta un dezechilibru al flegmei” (p. 151). De-a lungul secolelor, mâncărimea este provocată de vestimentație, de purici sau de… sifilis, ultimul fiind considerat a fi un indiciu al unui comportament imoral. În jurnalul lui Samuel Pepys există un fragment care consemnează faptul că soția lui și-a certat servitoarea pentru că nu i-a verificat patul de purici înainte de culcare… O formă de penitență prin suferință era îmbrăcarea unei cămăși din păr de capră, ciliciul, numită astfel după o regiune din Asia Mică unde se producea un păr de capră „care dădea niște mâncărimi groaznice, astfel că era perfect pentru penitenții care voiau să se mortifice, emulând suferința lui Hristos” (p. 158).
Găurile, avertizează autorii la începutul capitolului, „au legătură cu sexul (dar nu în sensul în care credeți), spionajul și viața privată, pierderea lucrurilor și laserele” (p. 162). Într-adevăr, găurile sunt legate de istoria vieții private, fiind asociate spionajului și voyeurismului. Prin găuri practicate în pereți, oamenii erau urmăriți, denunțați și pedepsiți de Biserică în Evul Mediu. În epocă aceasta era cea mai răspândită formă de spionaj… De asemenea, găurile au fost folosite și ca ascunzători de către preoții catolici după momentul 1570 când papa Pius al V-lea a excomunicat-o pe regina Elisabeta I. Cu ajutorul scanerelor cu laser au fost identificate ascunzători ascunse… în interiorul altor ascunzători. Astfel, prin intermediul tehnologiei moderne, în interiorul unui conac în stil Tudor, o ascunzătoare descoperită în 1850 s-a dovedit a ascunde o alta…
Pe de altă parte, istoria găurilor este legată și de găurile făcute în cărți și documente de șoareci și de insecte: „moliile de cărți care eclozează în lemnul legăturilor pornesc apoi să devoreze paginile, lăsând în urma lor un adevărat dezastru. Șoarecii și umezeala reprezintă o altă problemă în procesul de conservare a documentelor” (p. 173).
În privința patului, autorii observă că acesta „a fost legat de ciclul de viață al familiei – ca pat de naștere, pat de boală și pat de moarte. El a fost portalul de intrare în lume, prin nașterile bebelușilor, dar și portalul de ieșire din lume, prin decesele muribunzilor. Astfel, patul, care în general este perceput ca un element de intimitate – legat de căsătorie, de noaptea nunții și de raporturile private – era, de fapt, un spațiu cvasipublic, colectiv, social” (p. 178). Ilustrativ din punct de vedere istoric pentru ceea ce înseamnă patul de moarte este transferul de putere așa cum poate fi observat într-un tablou cu autor necunoscut, înfățișându-l pe Henric al VIII-lea, în pat. Acesta, înconjurat de sfetnicii lui și de arhiepiscopul de Canterbury îl indică pe succesorul său, devenit regele Eduard al VI-lea, regele-copil care a urcat pe tron la vârsta de 9 ani și a domnit doar șase ani. Autorii prezintă paturile cu baldachin, care indicau statutul social al proprietarului în funcție de cât de luxos era. Un astfel de obiect este „Marele pat din Ware”, celebru în epocă, fiind menționat de Shakespeare în piesa A douăsprezecea noapte. Patul, realizat în 1590, are dimensiuni impresionante: „3,38 metri lungime, 3,26 metri lățime și 2,67 metri înălțime”. În prezent se află în custodia Victoria and Albert Museum. De asemenea, autorii notează: „patul etalează azi și semnele lăsate de cei care au dormit în el înainte să se transforme într-un exponat muzeal: vizitatorii, dornici să-și pună amprenta pe această impresionantă piesă de mobilier și-au scrijelit numele și-au aplicat pecețile personale pe stâlpi și tăblii” (p. 184). Sunt prezentate, ca elemente simbolice ale unei istorii care a dăinuit, paturile de campanie ale lui Napoleon și ducelui de Wellington păstrându-se până astăzi.
În finalul capitolului este invocat din nou Samuel Pepys care nota în jurnal, sâmbătă, 14 decembrie 1661: „Toată dimineața am stat acasă, în pat, cu soția mea, până la ora 11. În iarna asta ne-am obișnuit să stăm mult întinși în pat” (p. 188).
În strânsă legătură cu istoria patului se află istoria viselor. Autorii consideră că „visele sunt o sursă de cunoaștere fabuloasă și neașteptată; sunt inspirate de influențele culturale care vorbesc despre viețile noastre de zi cu zi, despre speranțele, fricile și anxietățile noastre; sunt intime, revelatorii și, cumva, lipsite de orice apărare” (p. 191). Visele au fost consemnate în „carnetele de notițe ale doctorilor”, care observau legătura dintre visele terifiante și tulburările mintale ale femeilor care născuseră. În anul 1618, doctorul Napier nota că pacienta sa, Elizabeth este sănătoasă din punct de vedere fizic, dar este „extrem de tulburată la minte”. Pacienta suferea de fapt de „ceea ce azi am numi depresie postnatală, iar starea ei mentală dezechilibrată se manifesta în lumea viselor” (p. 192). Jurnalele de vise sunt ilustrate cu numele celebre de artiști sau diariști cum ar fi Emanuel Swedenborg, Graham Green, Max Ernst, René Magritte, Salvador Dali. Sunt menționate, de asemenea, preocupările lui Freud în domeniul viselor, pe care le folosește în construirea teoriilor sale, visele ca inspirație divină, visele copiilor sau visele provocate de droguri. În privința drogurilor, nevoia de opiu a fost atât de mare în secolul al XIX-lea, încât a condus la „războaiele opiului”. Consecințele au fost dramatice: „în aceste două războaie au murit zeci de mii de oameni, iar un împărat a fugit ca să-și salveze viața, lăsându-și în urmă străvechile palate, acum incendiate – așadar, în cadrul istoriei viselor, există și o istorie a invaziilor, a morții și a distrugerii unor culturi” (p. 203).
Părul este la rândul lui interesant din perspectiva istoriei neașteptate. Șuvițe de păr ale unor personalități istorice s-au păstrat până astăzi, cum ar fi părul ducelui de Wellington, părul lui Napoleon, Thomas Jefferson, la fel ca relicvele părului unor…criminali în serie. Dăruirea unor șuvițe de păr a fost considerată pentru o lungă perioadă de timp, un simbol al iubirii: „de cele mai multe ori, șuvițele de păr erau trimise în scrisori, în corespondența dintre îndrăgostiți, rude și prieteni – în mare parte ele supraviețuind până în prezent în aceleași plicuri, aflate în diverse arhive ale lumii” (p. 211). Părul copiilor se păstra la naștere, dar exista obiceiul ca după moarte să fie tăiate șuvițe de păr care se păstrau montate în broșe sau alte obiecte cum ar fi cărțile. Părul scriitoarei Jane Austen i-a fost trimis nepoatei sale, aflăm, montat într-o broșă, pe care erau trecute numele scriitoarei și anul morții acesteia. De asemenea, în colecția de scrisori a poetului Percy Bysshe Shelly se află atât o șuviță de păr a acestuia cât și una a soției, Mary Shelley, autoarea romanului Frankenstein. Cele două șuvițe sunt păstrate în căptușeala decorativă a unei cărți.
Un alt aspect interesant al istoriei părului este legat de faptul că părul poate conserva informații despre starea de sănătate a celui dispărut. Un exemplu este celebra expediție a lui John Franklin în Arctica din 1845. Atât Franklin cât și cei 129 de membri ai echipajului au dispărut. În 2014 și 2016 au fost descoperite navele folosite de explorator, perfect conservate pe fundul Oceanului Arctic, ca niște capsule ale timpului: „în cazul mumiilor din corpul expediționar al lui Franklin, analizele de păr au relevat că toate cadavrele îngropate pe insula Beechey erau afectate de saturnism”. Analizele efectuate pe mostre din părul lui Beethoven au arătat că acesta avea un nivel ridicat de plumb în organism.
În cazul părului recuperat de la Auschwitz s-a constat, în urma analizelor, că acesta conținea doze de otravă utilizate în exterminarea prizonierilor. Dar părul descoperit aici (două tone de păr uman) are și alt scop astăzi, fiind expus în muzeul Auschwitz-Birkenau o mărturie a ororilor naziste: „Vizitatorii rămân muți când ajung să privească buclele, codițele împletite, șuvițele ondulate, meșele netede și varietatea de culori care pleacă de la un alb ca neaua și ajung la un roșu-aprins. În acest mod, părul a devenit unul dintre numeroasele elemente prin care se păstrează vie memoria victimelor” (p. 219).
Agrafa de hârtie are o istorie la fel de interesantă, fiind în legătură cu expansiunea birocrației, încă din perioada renascentistă. Autorii fac referire la tabloul lui Holbein, Portretul lui Georg Gisze care „îl înfățișează pe un comerciant hanseatic stabilit în Londra. Subiectul e îmbrăcat într-o tunică din catifea, cu mâneci și o bonetă de mătase, iar în spatele lui se află rafturi de lemn, deasupra capului, iar de jur-împrejur, pe rafturi, sunt catastife legate în piele” (p. 222). Este ceea ce s-ar numi o preistorie a agrafei de hârtie, absolut necesară ordonării munților de documente. Autorii constată că istoria depinde foarte mult „de ceea ce se păstrează, se îndosariază și ce se aruncă, influențând masiv tipurile de istorie și poveștile pe care putem să le scriem” (p. 223). Agrafa de hârtie a căpătat un rol istoric după 1945 când americanii au furnizat noi identități oamenilor de știință germani care au fost relocați, împreună cu familiile lor în SUA. Programul guvernamental s-a numit chiar „Operațiunea agrafa de hârtie”. Denumirea venea „de la agrafele de hârtie cu care erau atașate noile identități ale oamenilor de știință” (p. 227). Interesante sunt și referințele la poliția secretă STASI care urmărea și întocmea dosare unui număr imens de cetățeni est-germani. După căderea Zidului Berlinului, angajații STASI au eliminat agrafele de hârtie și au tocat documentele. Au rezultat „15000 de saci care conțineau, conform estimărilor, 600 de milioane de documente” (p. 225). Având în vedere importanța acestor documente, au fost angajate de către autorități 1800 de femei pentru a recompune manual documentele distruse, acestea fiind cunoscute ca „femeile puzzle”. Acestea – afirmă autorii – continuă și astăzi munca de restaurare, fiind utilizate tehnologii moderne.
Istoria scrisorilor este milenară, fiind atestate încă din Egiptul antic. Scrisorile sunt interesante nu doar prin ceea ce transmit ci și prin faptul că: „reflectă cultura din care provin, sunt oglinda sufletului epocii în care au fost concepute” (p. 234). Scrisoarea de dragoste e considerată „cea mai intimă formă de scrisoare”. O celebră corespondență de dragoste este cea dintre Abelard și Héloïse, relația acestora nefiind acceptată de familia femeii. După pedepsirea celor doi îndrăgostiți (Héloïse este trimisă la mănăstire, Abelard este castrat și intră și el la mănăstire) începe corespondența lor. Scrisorile acestora „reprezentau niște exerciții intelectuale scrise în latină, în care era dezbătut idealul iubirii, așa cum era el perceput în contextul unic și în postura în care se găseau acești doi îndrăgostiți: ele se constituie într-un anume tip de scrisoare de dragoste care nu putea să fie scris decât într-un anume loc și într-un anume timp” (p. 236).
Un alt exemplu, printre multe altele, este cel al unei femei măritate din epoca Tudorilor. Autorii citează amuzându-se, curajul Mariei Thynne (1578-1611) care îi înfruntă în scris atât pe soțul cât și pe soacra ei: „pe parcursul întregii ei corespondențe, Maria depășește granița a ceea ce se aștepta din partea unei soții din epoca Tudorilor, marșând, în mod subversiv, pe ideea de nevastă obedientă, ascultătoare și iubitoare”. După ce i se adresează soțului cu apelativul „dulcele meu Thomken”, Maria disimulează un ton îndrăgostit, de fapt îl ceartă pentru că o neglijează, scrisoarea încheindu-se neașteptat, cu următoarea dorință: „sper ca în semn de răsplată, câinii își vor elimina excrementele, fără să fie deranjați, în cea mai bună încăpere din casă (adică în patul tău), ca nu cumva hrana îndestulătoare să le dea dureri de burtă” (p. 239). Sunt prezentate și istoriile scrisorilor secrete, ale scrisorilor furate sau ale sigiliilor.
Cutiile au legătură cu faptul că sunt o modalitate de a stoca documente, acte importante ale familiei, scrisori. De asemenea, cutii sunt și sicriele, autorii urmărind felul în care s-au utilizat acestea, inclusiv în anul Marii Ciume, 1665. Săpăturile recente au relevat că au fost înhumate peste 100000 de persoane, toate în sicrie de lemn: „Sicriele erau din lemn subțire, ceea ce demonstrează presiunea care a fost pusă pe constructorii de asemenea cutii și graba în care ele au fost realizate; însă ceea ce i-a uimit pe istorici a fost prezența respectivelor sicrie, într-un moment în care moartea secera oamenii într-un ritm accelerat” (p. 256). Tot de sicrie se leagă și o spaimă a oamenilor de a nu fi îngropați de vii. De aici o întreagă industrie care propunea modele dintre cele mai bizare: sicriele cu geam sau dotate cu clopot sau alte sisteme de avertizare sonoră sau dotate cu chei. Se pare că această teamă nu era neîntemeiată. William Tebb înregistra, într-o carte despre înhumarea prematură, apărută în 1905, următoarele date: „219 cazuri de persoane aproape îngropate de vii, 149 de oameni îngropați de vii, 10 cazuri de disecții pe subiecți de fapt vii și 2 cazuri de treziri din morți în cursul îmbălsămării” (p. 258).
Istoria curajului – ne avertizează autorii cărții – „oferă satisfacții enorme, totuși trebuie avut grijă cu ea – căci e foarte alunecoasă. Azi, curajul îmbracă diverse forme, așa cum și în trecut a îmbrăcat diverse forme; are legătură cu forța personală fizică și mentală, cu onoarea și moralitatea, dar în egală măsură curajul poate fi învățat și dobândit” (p.260). Tipurile de curaj sunt ilustrate cu istorii ale războiului cum ar fi o șarjă de cavalerie din Al Doilea Război Mondial, eveniment povestit de Churchill, cu istorii ale moralității ilustrate de sufrageta Emily Davidson care s-a aruncat în fața cailor care galopau pe circuitul de curse de la Epsom, jertfindu-se în numele acordării dreptului la vot femeilor sau ideile formulate de Virginia Woolf pentru acordarea drepturilor egale femeilor. Se vorbește și de curajul artificial care rezultă în urma ingerării de alcool, numit „curaj olandez”, comandanții oferindu-le soldaților, înaintea bătăliilor, importante cantități de alcool tocmai pentru a avea curaj în luptă. Medaliile sunt modalități de răsplătire a curajului, fiind prezente fie în sisteme mai mult sau mai puțin democratice, fie în sisteme politice cu consecințe oribile pentru umanitate, cum ar fi „Crucea de fier”, decorație instituită de Hitler pentru recompensarea curajului sau loialității naziștilor.
Explorarea munților este o activitate care presupune curaj, pretext pentru autori de a observa influența munților asupra istoriei umanității. Vorbind despre personajul din celebrul roman al lui Mary Shelly, pasionat de munți, autorii remarcă: „călătoria în Alpi a lui Frankenstein redă natura contradictorie a munților, care întotdeauna a influențat istoria umanității: în același timp, munții te fascinează, prin frumusețea și dimensiunile lor uriașe, dar te și înfricoșează și-ți induc sentimentul că sunt periculoși. Au atât capacitatea de a-ți însenina sufletul și de a-ți inspira măreție, dar și capacitatea de a te face conștient de propria insignifianță” (p. 280). Istoricii au apreciat întotdeauna importanța munților, deoarece „munții au funcționat ca o barieră fizică, politică, socială și culturală”. Munții au fost asociați de-a lungul istoriei cu libertatea, dar și cu posibilitate păstrării nealterate a unor culturi (cum este cazul comunităților montane de pe glob). O istorie celebră a „îmblânzirii munților” este celebra expediție a lui Hannibal care traversează Alpii în 219 î.e.n.. Ceea ce conferă acestei istorii un statut aparte este faptul că Hannibal a folosit 37 de elefanți. La următoarea traversare a Apeninilor, doar un elefant a mai fost folosit, ceilalți nu au supraviețuit din cauza lipsei hranei…
Și istoria coșurilor de fum este interesantă prin asocierile neașteptate. Bunăoară, pe lângă mărturia istorică vie a coșurilor din Marea Britanie, autorii se întreabă care ar fi legătura asocierii lui Moș Crăciun cu hornurile. O scrisoare descoperită recent într-un coș de fum are următorul conținut: „vreau o păpușă-bebeluș și o haină de ploaie cu glugă și o pereche de mănuși și un măr în caramel și un penny de aur și un sixpence de argint și o caramelă mare”. Este, notează autorii cărții, scrisoarea lui Hannah Howard, scrisă în octombrie 1911. Se pare că un curent de aer a făcut ca scrisoarea să fie „depozitată în siguranță pe o mică buză a hornului unei case din Dublin” (p. 298). Răspunsul la asocierile care se fac între Moș Crăciun, hornuri, șemineuri ar fi următorul: „multe dintre caracteristicile Moș Crăciunului modern provin din poezia de 56 de versuri, scrisă de Clement C. Moore, care poartă titlul ‘Twas the Night Before Christmas […] publicată pentru prima oară, anonim în ziarul „Sentinel”, din Troy, New York, pe 23 decembrie 1823, cu titlul A Visit from Saint Nicholas (p. 299). O față întunecată a istoriei coșurilor de fum este reprezentată de copiii angajați în secolul al XVIII-lea pentru a fi coșari. O mare parte dintre aceștia sufereau arsuri, deformări ale coloanei, fiind obligați să care saci de funingine sau rămâneau blocați în hornuri, fapt care de cele mai multe ori se încheia tragic…
Lacrimile se asociază cu bocitul, emoțiile resimțite în fața galeriilor de artă și cu lacrimile copiilor. Emoțiile artistice erau reflectate, aflăm, în lacrimile pe care oamenii le vărsau în fața operelor de artă. Mai mult, unii chiar leșinau, așa cum se manifestă așa-numitul „sindrom Stendhal”. Numele provine de la episodul descris de scriitorul francez. Acesta a leșinat în Bazilica Santa Croce din Florența „când a văzut întâia dată magnificele fresce realizate de Giotto, artistul florentin din secolul al XIII-lea” (p. 310). În modernitate, sub influența diversității tehnologiilor care „ne-au anesteziat în raport cu puterea artei de a ne emoționa”, fenomenul plânsului în fața unei opere de artă, a devenit necunoscut. Mecanismele plânsului sunt explicate din punct de vedere științific, astfel: „lacrimile sunt generate în clipa în care se stabilește o legătură neuronală între glanda lacrimală – canalul lacrimonazal – și acele zone din creier care au legătură cu emoțiile și durerea” (p. 312). Un subiect delicat este cel al „plânsului strategic” utilizat de diverși politicieni din toate timpurile. Și sunt amintite plânsetele celebre ale lui Bob Dole sau Hillary Clinton. Aceasta remarca, referitor la plânsul femeilor, următoarele: „dacă devii prea sensibilă, te subminezi. Un bărbat poate să plângă – dar în cazul unei femei dinamica e complet diferită” (p. 313). Un alt caz celebru este cel al lui Oliver Cromwell care, conform mărturiilor contemporanilor putea să plângă atunci când voia „lacrimile îi izvorau când poftea și, fără îndoială, a fost cel mai mincinos om de pe pământ” (p. 313). În privința raportului dintre plânsul feminin și cel masculin biochimistul William H. Frey arată că „în medie, femeile plâng de 5,3 ori pe lună, în vreme ce bărbații doar de 1,3 ori în același interval de timp” (p. 318). Ca o istorie a toleranței față de plânsul bărbaților, de-a lungul secolelor, se remarcă doar câteva tipuri de acceptare. În general, erau acceptate lacrimile „vărsate în cantități moderate, din compasiune sau din suferința generată de pierderea cuiva apropiat”. Cele mai „bune” însă erau lacrimile spirituale, episcopii medievali plângeau des ca „manifestare a devoțiunii lor”. În mai toate culturile însă, lacrimile sunt „antiteza masculinității”.
Un simbol animalier cultivat frecvent de-a lungul istoriei este leul care reprezenta „o opțiune evidentă pentru orice monarh cu propensiuni militare […]. În Asia, Africa și Europa, leul, ca rege al animalelor a fost vreme îndelungată asociat cu ideea de regalitate și de putere, simbolizând forța statală, curajul, tăria, ferocitate și vitejia” (p. 321). Termenul de „leu” a fost asociat numelor regilor, subliniind ca un titlu de noblețe, puterea sau vitejia acestora. În domeniul heraldicii, figura leului este mai răspândită decât cea a vulturului care este un simbol imperial. Leul a fost asociat mai mult ca simbol cavalerismului. Apare un nou model de heraldică, leul ucis de o săgeată care apare pe blazonul familiei Howard, așa cum se întâmplă în urma bătăliei de la Flodden (1513), atunci când englezii, conduși de Thomas Howard, i-au învins pe scoțieni. În prezent, leii apar pe stemele mai multor state.
Se observă însă că nu doar politicienii își doreau asocierea cu leii: „De la Leon I cel Mare, din 440 e.n., 13 papi și-au luat numele ecleziastic de Leon și mai mulți sfinți creștini timpurii au adoptat același nume” (p. 325). Un exemplu a ceea ce se numește alegoric „leul cel fricos”, reprezentat de personajul din Vrăjitorul din Oz, carte scrisă de L. Frank Baum la sfârșitul anilor 1890. Interesantă este „decodarea” acestui personaj făcută în anul 1964 de către Henry M. Littlefild. Este vorba despre politica americană, și anume despre „modul în care Statele Unite ar fi trebuit să-și creeze și să-și pună în circulație moneda”. Persoanele aflate în fruntea mișcării populiste contestau alegerile prezidențiale din anul 1896, când republicanul William McKinley îl învinsese pe democratul William Jennings Bryan. Acesta din urmă candidase de trei ori la președinție și tot de atâtea ori pierduse. Bryan era descris ca un orator strălucit: „atrăgea atenția ca un leu, o solicita imperios, atât prin rezonanța vocii, cât și prin cuvintele magice pe care le folosea ca să-și țeasă discursurile” (p. 327). Bryan era susținătorul monedei de argint în opoziție susținătorii monedei de aur. Descrierea lui Bryan ca „leu fricos” are legătură cu „eșecul său din campania prezidențială din 1900, când Bryan nu a mai susținut vederile populiste cu aceeași ferocitate. Asta după ce Bryan refuzase să sprijine America în scurtul, dar durerosul Război Hispano-American […]. Pentru mulți dintre foștii săi susținători, atitudinea aceasta nu putea fi caracterizată decât lașă” (p. 328). Descifrarea alegoriei, din punctul de vedere al susținerii de către Bryan a monedei de argint este următoarea: În povestea originală, pantofii lui Dorothy erau din argint, nu din rubine. Fetița e încălțată cu ei când pășește pe drumul din cărămidă galbenă și, în sfârșit, realizează că soluția pentru toate problemele ei o reprezintă tocmai pantofiorii de argint […]. Așadar, pantofiorii de argint rezolvă toate problemele economice ale lui Dorothy și ale Americii!” (p. 329). Acesta este doar un exemplu din complexa alegorie politică pe care o construiește Baum în cartea sa.
O istorie deopotrivă neașteptată și surprinzătoare este și cea a… gunoiului. Autorii atrag atenția asupra importanței gunoaielor în recuperarea istoriei: „unul dintre motivele pentru care știm atât de multe despre civilizațiile preliterate și antice este că am descoperit gunoaiele rezultate din existența lor de zi cu zi și din acele gunoaie am recompus o mare parte din cultura acelor societăți” (p. 336). Gunoiul se asociază și cu amintirile, nostalgiile legate de alte vremuri sau de copilărie. Un exemplu în acest sens este The Victoria and Albert Museum of Childhood unde se păstrează obiecte care au aparținut copiilor din toate timpurile, care altfel erau destinate gunoiului.
Pentru istorici, zăpada este importantă pentru că datorită ei sunt conservate „ca într-o uriașă arhivă, informații despre civilizații trecute”. Așa se întâmplă în cazul civilizației sciților, a căror cultură a fost conservată de zăpadă: „arme, bijuterii, obiecte casnice, chiar și alimente – plus trupuri propriu-zise de sciți au supraviețuit intacte, protejate vreme de milenii de temperaturile natural extrem de scăzute” (p. 352). Tot de zăpadă sunt legate perioade mai lungi de frig intens cum ar fi „mica glaciațiune dintre secolele al XVI-lea și al XVIII-lea” care „a generat o adevărată explozie creativă în domeniul artelor” cum se observă în picturile lui Pieter Bruegel cel Bătrân.
Istoria pisicilor este legată, în primul rând de cruzime, deoarece timp de secole aceste animale „au fost tratate prost și chinuite. Erau trase de blană ca să miaune, erau arse și torturate, iar uneori chiar arse ritualic” (p. 369). Pisicile au fost domesticite mult mai târziu decât câinii. Față de rolul de apărare pe care-l îndeplineau câinii, pisicile și-au dovedit utilitatea o dată ce recoltele au început să fie stocate. În Egiptul antic pisicile erau considerate sacre, cei care erau găsiți vinovați de moartea unei pisici erau condamnați la moarte. O perioadă fastă au trăit pisicile și în epoca romană: „pisicile erau simbolul libertății, iar arta romană timpurie înfățișează pisici domesticite – aici fiind vorba inclusiv despre o gravură din Aquitania, din secolul I sau al II-lea, reprezentând o fetiță cu o pisică în brațe” (p. 371). Pisicile de pe corăbii erau considerate aducătoare de noroc, pe lângă latura pragmatică, aceea că prindeau șoareci, istoria consemnează povești despre pisici care au scăpat naufragiilor, cum ar fi „Unsinkable Sam, pisica de pe crucișătorul Bismarck, care a supraviețuit naufragiului navei petrecut în mai 1941, când peste 2100 dintre membrii echipajului de 2200 de persoane au murit” (p. 374). Pisicile se mai asociază cu credința din trecut că acestea erau ființe malefice sau întruchipări ale vrăjitoarelor, tratamentele la care au fost supuse fiind îngrozitoare: „pisicilor li se tăiau cozile și urechile, le erau zdrobite membrele, iar blana le era smulsă sau arsă. Totul din cauza presupunerii că aceste gesturi violente aveau să le anuleze puterea malefică” (p. 377). În aceste circumstanțe, autorii se întreabă cum ne mai suportă azi pisicile…
Surâsul este legat de evoluția percepției zâmbetului pe parcursul istoriei. Astfel, un surâs prea larg poate fi un semn al nebuniei așa cum este reprezentat în câteva picturi celebre cum ar fi cea a lui Franz Halls, Malle Babbe. De asemenea, surâsul are legătură cu stomatologia dar și cu apariția în secolul al XVIII-lea a specialiștilor chirurgi-dentiști. În anul 1728 se publică prima enciclopedie de medicină dentară: „dantura de un alb sclipitor a devenit un țel estetic realist, el fiind susținut de o gamă largă de inovații având legătură cu dinții: periuța de dinți, scobitorile, apa de gură” (p. 388). Un alt tip de zâmbet este cel curajos de pe eșafod în timpul terorii iacobine. Acesta a fost „suprema formă de sfidare tăcută a regimului revoluționar, însă reprezentanții acestuia s-au asigurat că au avut ultimul cuvânt: în cazul multora dintre nefericiții ghilotinați, surâsul de pe buze le-a fost șters literalmente, întrucât capetele tăiate le-au fost expuse public, nu înainte ca gurile să le fie umplute cu paie” (p. 389).
Cicatricile sunt asociate cu „ororile comise de regimuri barbare și injuste”. Dar – afirmă autorii – „niciunele dintre ele nu sunt însă probabil mai înfiorătoare decât cicatricile sclavilor negri din Statele Unite ale Americii, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Sclavul era considerat un bun, o posesiune, care putea să fie cumpărată și vândută, supusă unor legi stricte și unor pedepse severe” (p. 400). O mărturie a cruzimii cu care erau tratați sclavii este fotografia lui Gordon sau „Peter Biciuitul” fotografie în care se observă clar cicatricile teribile de pe spatele bărbatului care fusese biciuit în repetate rânduri” (p. 401). Alte forme de cicatrici înregistrate de istorie sunt cele rezultate în urma duelurilor sau cicatricile ca ritual tribal. De asemenea, sunt consemnate și cicatricile lăsate de variolă, boală de care a suferit și regina Elisabeta I.
Înclinația este analizată atât din perspectiva arhitecturală, prezentându-se câteva clădiri sau străzi înclinate, cât și din perspectiva asupra poziției corpului înclinat, poziție ajustată fie de bastonul de mers, fie considerată, în anumite perioade cool, așa cum reiese din poziția corpului actorilor Marlon Brando sau James Dean: „postura lor era complet diferită de cea a soldaților în poziție de drepți sau a puștilor care-și pierdeau vremea prin country-cluburile de pe întinsul Statelor Unite. Înclinația aceasta masculină se deosebea, în egală măsură, și de postura cu spatele drept recomandată domnișoarelor de manualele de conduită” (p. 423).
Semnătura este, de asemenea, interesantă din perspectiva istoriei neașteptate deoarece se confundă cu personalitatea celui care o așterne pe hârtie. Un caz interesant este cel al amiralului Horatio Nelson căruia i s-a amputat o mână în urma unei împușcături în timpul unei lupte. Nelson, conștient de faptul că brațul nu-i mai poate fi salvat le-a spus camarazilor să cheme doctorul: „știu că trebuie să-mi pierd brațul, deci cu cât mai repede mi-l taie, cu atât mai bine” (p. 431). După doar câteva zile amiralul a început să scrie scrisori cu mâna stângă. Autorii notează că „semnătura este neîndemânatică, totuși aspectul ei continuă să fie impresionant”. Sub semnătură, amiralul a adăugat următoarele: „te rog să-mi scuzi scrisul mâzgălit, dat fiind că e prima mea încercare”. Autorii îl consideră pe Nelson „un exemplu potrivit pentru istoria semnăturii fiindcă era obsedat de identitatea lui și, pe măsură ce faima lui creștea, iar curțile regale ale Europei îi acordau din ce în ce mai multe titluri și onoruri ca urmare a victoriilor navale repurtate, chiar și numele i s-a schimbat, ceea ce l-a determinat să-și modifice din nou semnătura” (p. 432). Pe de altă parte, semnătura este și o formă de identificare, ea fiind folosită de istorici ca modalitate de a explora gradul de alfabetizare al oamenilor din diverse straturi sociale: „testamentele, cererile de ajutor, adresate de nevoiași parohiilor, registrele de stare civilă și registrele judecătorești, conținând semnăturile litiganților, le permit istoricilor să exploreze toate păturile societății, astfel încât să evalueze gradul de alfabetizare atât al bărbaților, cât și al femeilor” (p. 437).
Autoritatea regală se exercita inclusiv prin semnătură, fapt vizibil în cazul lui Henric al VIII-lea: „semnătura lui era un instrument-cheie din sistemul de guvernare – fără semnătura lui, nimic nu putea să se realizeze în acea epocă sălbatică și turbulentă […]. Dată fiind natura facționalizată a scenei politice din acea vreme, luptele pentru putere dintre miniștri și grupurile rivale implicau adesea confruntări având ca miză controlul asupra semnăturii regale, deci controlul puterii” (p. 440). Un alt aspect interesant al istoriei semnăturii îl constituie poziția pe care semnătura o ocupa în pagină ceea ce era un indiciu al statutului celui care semna. Ca element inedit, autorii citează un document din 1627, prin care echipajul unei corăbii își exprima nemulțumirile față de superiori, acesta fiind semnat ingenios, în cerc: „Soluția găsită de mateloți a fost aceea de a redacta petiția, însă, la final, semnăturile să nu fie înșiruite – ca o listă de pe care primul nume ar fi căpătat automat o responsabilitate sporită, putând chiar să identifice instigatorul la crearea acelui document prin care era contestată autoritatea superiorilor –, ci să fie scrise în cerc” (p. 442). Semnăturile trimit simbolic la mâinile celor care au semnat și, prin aceasta, simetric, la prima temă a volumului. Este și motivul pentru care, în final, autorii îi îndeamnă pe cititori să se întoarcă la capitolul 1.
Cititorii sunt invitați să propună ei înșiși subiecte pentru Istoria neașteptată pe care să le trimită la adresele pe care le menționează și care pot fi abordate de autori în podcasturile viitoare… Volumul conține, ca anexă, o bibliografie consistentă de lecturi suplimentare. pentru fiecare capitol.
Istoria neașteptată de Sam Willis și James Daybell nu este doar o carte despre istorie, ci și un tratat despre cum poate fi interpretată, într-o infinitate de perspective, istoria.
Bibliografie
Sam Willis, James Daybell, Istoria neașteptată, Traducere din limba engleză de Ines Hristea, Editura Baroque Books & Arts, 2019.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Istoria sub semnul neașteptatului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 