Istoria istoriilor literaturii române
Apariția unei istorii a literaturii este un eveniment care consacră existența unei literaturi. Cu atât mai mult, apariția unei istorii a istoriilor literaturii reprezintă o consacrare atât a literaturii ca atare cât și a criticii literare din spațiul literaturii respective. Este cazul apariției unei cărți-eveniment pentru literatura și istoria literară românească, Istoriile literaturii române, ediție îngrijită de Irina Petraș, o antologie de texte critice care își propune să realizeze o privire de ansamblu asupra istoriilor literaturii române. Demersul este unul mai mult decât ambițios, având în vedere dimensiunile nebănuit de ample ale domeniului istoriilor literaturii române, un teren cu nisipuri mișcătoare, care scapă oricărei încercări de abordare exhaustivă.
Așa cum mărturisește Irina Petraș în introducerea volumului, cartea reprezintă concretizarea unei idei de simpozion care ar fi trebuit să se desfășoare în cadrul Festivalului Național de Literatură, FestLit Cluj-2020. Cum festivalul a fost anulat din cauza pandemiei, tema simpozionului, Istoriile literaturii române, a devenittema volumuluicolectiv, în care sunt antologate atât comunicările pentru simpozion cât și „reluări revizuite și adăugite ale unor studii, cronici literare, eseuri, apărute în volume ori în revistele literare” (p. 5). În volum semnează articole: Elena Abrudan, Iulian Băicuș, Iulian Boldea, Ștefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Ion Buzași, Al. Cistelecan, Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache, Constantin Cubleșan, Victor Cubleșan, Ioan Pop-Curşeu, Gabriela Gheorghișor, Dan Grădinaru, Săluc Horvat, Laszlo Alexandru, Adrian Lesenciuc, Nicolae Manolescu, Marius Miheț, Andrei Moldovan, Delia Muntean, Eugeniu Nistor, Olimpiu Nușfelean, Nicolae Oprea, Ovidiu Pecican, Gheorghe Perian, Irina Petraș, Ion Pop, Mircea Popa, Ilie Rad, Ion Simuț, Adrian Tudurachi, Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Răzvan Voncu, Magda Wächter. Autoarea antologiei afirmă, în finalul prefeței: „Cred că avem de-a face și cu o premieră – prezentarea (aproape) tuturor istoriilor literaturii române într-o singură carte!” (p. 6). Într-adevăr, articolele din volum sunt structurate în funcție de criteriul istoric sau al importanței istoriilor literaturii române. Se adaugă câteva considerații teoretice absolut necesare referitoare la evoluția conceptelor de istorie literară/istoria literaturii/istoria critică a literaturii.
În centrul volumului stau, în mod firesc, marile istorii canonice ale literaturii române (G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu), fiind prezentate mai multe puncte de vedere critice referitoare la acestea.
În deschiderea volumului este plasată convorbirea lui Daniel Cristea Enache cu Nicolae Manolescu (un decupaj de secvențe din cartea Convorbiri cu Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, București, 2017). Manolescu îl consideră pe Călinescu un prim model și oferă un amănunt biografic surprinzător, acela că a început să citească Istoria literaturii române de la origini până în prezent când avea 12 ani. Iar prima impresie nu a fost una tocmai bună, deoarece marele critic…nu acorda respectul cuvenit marilor scriitori. O astfel de reacție, crede Nicolae Manolescu, este cauzată în mare parte de școală: „un rol nefast al școlii dintotdeauna constă în a ne inculca exclusiv o atitudine cuviincioasă faţă de scriitori, mai degrabă decât un spirit critic. Mulţi dintre noi rămân toată viaţa pătrunşi de un veritabil cult faţă de scriitori, mai ales dacă sunt dintre cei mai mari” (p. 8). Uneori și criticii, constată Nicolae Manolescu, rămân marcați pe viață de o astfel de atitudine (cum e cazul reacțiilor la apariția numărului din Dilema, dedicat lui Eminescu).
Nicolae Manolescu vorbește despre modul în care și-a construit Istoria critică a literaturii. Sunt detalii interesante despre cum a luat naștere ideea unei istorii critice, despre greutățile întâmpinate, dar și despre proiectul (la data convorbirii) ediției revăzute și adăugite a Istoriei care a apărut între timp în 2019. Sunt analizate, de asemenea, asemănările și deosebirile marcante ale criticilor Lovinescu și Călinescu, de la diferențele temperamentale până la cele de viziune critică. Lovinescu, prin faptul că nu a răspuns criticilor formulate de Călinescu ar fi avut o atitudine de „sfinx” în timp ce „limbutul” Călinescu, în pofida rezervelor pe care le-a avut față de E. Lovinescu și portretului „minimalizator şi rău” pe care i l-a făcut în Istorie, a scris după moartea acestuia „un articol pe cât de just critic, pe atât de emoționant. S-ar zice că dispariția de pe scena literară a lui Lovinescu i-ar fi luat o piatră de pe inimă lui Călinescu. Şi totodată că avea cea mai corectă reprezentare, nu doar a valorii, dar a rolului acestuia în literatura modernă” (p. 10). Ambii critici, deși rivali au contribuit decisiv la impunerea unei noi direcții în critica literară românească. Fără ei, crede criticul, literatura română ar fi fost mult mai săracă. Manolescu aduce în discuție raportul lui cu Eugen Simion pe care-l compară, „toutes proportions gardées”, cu polemica Lovinescu-Călinescu: „Lăsând la o parte deosebirile dintre cele două situaţii, între Simion şi mine a fost dintotdeaunao preţuire reciprocă. Vom fi avut şi noi orgolii, dar nu ne-am negat niciodată unulaltuia valoarea”. Mai mult, declară criticul: „Nu mă simt măcinat nici de cel mai mic sentiment de rivalitate. Sunt convins că fără el, ca şi fără mine, dacă mi-e permisă această lipsă de modestie, literatura română ar fi fost, ar fi, mai săracă. À bon entendeur salut! (pp. 10-11).
Manolescu subliniază importanța lui Titu Maiorescu în cultura și literatura română din perspectiva actualității sale în marile momente ale istoriei literaturii. De asemenea, este amintit faptul că Maiorescu a fost contestat atât de generația 1920-1930, cât și de comuniști după 1947. În 1940, E. Lovinescu îi dedică lui Maiorescu o monografie menită să-l readucă în actualitate: „doar prestigiul lui putea fi folosit ca un scut contra derivelor culturale din acei ani. I-a avut în jur pe criticii din a doua generaţie maioresciană, el însuşi aparţinând celei dintâi, mai puţin pe Călinescu, ostil constant lui Maiorescu” (p.11). Pe de altă parte, posteritatea lui Maiorescu este considerată a fi de mai multe feluri, decurgând din personalitatea multiplă a acestuia „critic literar, lingvist, politician conservator, istoric şi orator politic, dascăl, sociolog, filosof al culturii, jurist” (p. 12).
În studiul său Sfârșitul istoriei literare?, Adrian Lesenciuc preconizează că o nouă istorie a literaturii de tipul celei a lui Călinescu sau Manolescu nu mai este posibilă. Mai probabilă ar fi o istorie scrisă de un colectiv științific: „Poate că acest ultim instrument unitar, Istoria critică a literaturii române, ar putea rămâne ghid în organizarea unor lucrări similare și, mai ales, în ceea ce privește primatul esteticului în raport cu ideologiile” (p. 25).
Adrian Tudorachi analizează, în studiul intitulat Ce rămâne din istoria literaturii, modul în care s-a schimbat perceperea literaturii în funcție de criteriul istoric în secoulul XXI. Criticul remarcă faptul că istoria literaturii a avut până la un punct un suport naționalist iar istoria literaturii „s-a prăbușit odată cu suportul ei naționalist”. Deși observă caducitatea conceptului de istorie a literaturii astăzi, autorul pledează totuși în favoarea unei abordării istorice în predarea literaturii: „Putem preda literatura fără istoria literaturii? Fără îndoială. Secole de-a rândul literatura s-a comunicat în absența dimensiunii istorice. Întrebarea însă nu e dacă putem, ci dacă merită să o facem și dacă pierderile nu vor mai mari decât câștigurile. Istoria literaturii a fost dintotdeauna o disciplină eterogenă, reunind elemente de sociologie, de biografism, de sursologie etc. care însă toate aveau vocația să îmbogățească modalitățile de conexiune a literaturii cu realitatea” (p. 30). În „Revoluţia poetică” în istoria lovinesciană a literaturii este prezentată evoluția unor concepte promovate de Eugen Lovinescu și schimbarea perspectivei interpretării de la Critice la Istoria literaturii contemporane printr-o analiză aplicată în trei cazuri: Minulescu, Arghezi, Lucian Blaga.
Dan Grădinaru identifică în Epoca manuscriselor (1780-1812) existența unei întregi generații literare a acestei perioade pe care o clasifică astfel: „poemul (Beldiman), epopeea (Deleanu), epigrama (Iordache Golescu), catrenul (Ion Văcărescu), acrostihul (Ion și Alexandru Văcărescu, Alexandru Beldiman și după ei majoritatea reprezentanților „poeziei numelor), fabula (Ion Cantacuzino traduce din La Fontaine „Greierele și furnica), bahica (Ion Cantacuzino, Deleanu, Alexandru Văcărescu), pastorala/idila (Ion Cantacuzino), poezia funerară (Ion Văcărescu), encomionul (Ion Văcărescu), poezia umoristică (Matei Millo și Ion Cantacuzino), sonetul (Gheorghe Șincai)” (p.38).
Mircea Popa în Etape în descoperirea conștiinței de sine a istoriei literare românești prezintă evoluția istoriilor literaturii în cultura română. Astfel, primul care folosește termenul de „istorie literară” este iluministul transilvănean Vasile Popp în prefaţa Disertaţiei despre tipografiile româneşti din 1838. O a doua mențiune importantă este cea a cărții lui Cipariu Crestomaţia seau analecte literarie dein cărţile mai vechi şi noue româneşti, tipărite şi manuscrise, începându de la sec. XV pînă la al XlX-lea. Lepturariul lui Aron Pumnul este, în viziunea autorului „un început promiţător de istorie literară” (p. 47). Autorul analizează pe larg evoluția istoriilor literaturii române până în contemporaneitate. La rândul lui, Ilie Rad consideră „Lepturariul” lui Aron Pumnul„prima istorie a literaturii române”, autorul articolului dedicându-i o analiză exhaustivă.
Ion Simuț ia în discuție la începutul studiului Istorii ale literaturii române contribuția lui Iustin Popfiu la edificarea istoriei literaturii române. Cărturarul ardelean este evocat ca un deschizător de drumuri în istoria literaturii române, cu toate că era „istoric literar la fel cum era și poet sau autor de predici, tot dintr-o datorie: datoria de profesor care își sistematizează cunoștințele într-un „elaborat” superior, care poate fi o conferință, însoțită de comentarii și fișe lămuritoare și întregitoare” (p. 67). Textul conferinței O privire fugitivă preste literatura română și lipsa unei istorii critice a literaturei române din 1867 este reluat în volumul Poesia și prosa, publicat în 1870. Volumul, scris din necesități didactice, poate fi considerat o primă încercare de istorie a literaturii, cu limitările impuse de momentul în care apare. Din această perspectivă, Ion Simuț îl consideră pe Iustin Popfiu „un istoric literar recuperabil ca o verigă necesară în procesul propriei deveniri a istoriei noastre literare. Are marele merit de a fi pledat prima dată pentru o istorie critică a literaturii române. O fulgurație care nu venea din neant” (p. 70). În același studiu, sunt prezentate, evoluția și accepţiile conceptului de istorie critică, concept care a fost utilizat pentru prima dată tot de Iustin Popfiu. De asemenea, Ion Simuț oferă o lectură critică a istoriilor literaturii scrise de G. Călinescu, Emil Boldan, Ion Rotaru, Dumitru Micu, Alex. Ștefănescu.
În continuare, Ion Simuț analizează ceea ce s-ar putea numi „o posibilă istorie proletcultistă a literaturii române” scrisă de Emil Boldan, apărută în revista Limbă și literatură a Societății de Științe Filologice, în 1961. Criticul consideră că studiul, intitulat Prezentare succintă a istoriei literaturii romîne, este „senzațional prin îndrăzneala sintezei totale”. Boldan este exponentul criticii dogmatice, ideologice, iar studiul său este interesant, deoarece: „Tot ce am putea culege din presa literară a timpului, din manualele şcolare, din producţia editorială a anilor ‘50, din valorizările date de premiile de stat, avem aici într-o singură sursă documentară, extrem de prețioasă tocmai prin fidelitatea faţă de epoca proletcultistă, prin vehicularea clișeelor conjuncturale de istorie literară, prin manipularea ideologică a valorilor literare”. În fine, studiul lui Boldan „ne pune în faţă o oglindă a epocii proletcultiste, în toate reflexele ei ideologice” (p. 93).
Ion Rotaru, autor al unei masive istorii a literaturii române, este considerat un „reprezentant al tradiționalismului în critică”. O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, apărută în 2006 la o editură misterioasă, îmbină edițiile anterior apărute, fiind: „cea mai grea (la propriu, are vreo 5 kg) şi cea mai voluminoasă carte de sau despre literatura română (1336 de pagini, format 24 pe 33 cm)” (p. 95). Lucrarea, plină de inadvertențe, atât formale cât și de conținut, excelează totuși prin capacitatea de cuprindere a fenomenului literar, însă și aceasta devine exasperantă prin „șirurile nesfârșite de nume”. Interesantă este imaginea finală a capitolului dedicat lui Ion Rotaru. Istoria literaturii ar trebui să aibă – în viziunea criticului – ca misiune specifică „administrarea pioasă a unui cimitir cu monumente funerare în degradare şi morminte căzute în anonimat”. Însă, notează Ion Simuț, „puţini devotaţi ştiu şi pot să depăşească tristeţea inerentă oricărei istorii a literaturii” (p. 99).
În privința lui Dumitru Micu, criticul constată un dezechilibru al dozării materialului critic în Scurtă istorie a literaturii române, apărută între 1994-1997: „Este, în principiu, o anomalie ca 45 de ani de literatură aflată sub cenzură să fie tratați în 930 de pagini, iar toată literatura română de la origini şi până la 1944 să fie glosată în numai 650 de pagini” (p. 100). Critica lui Micu, asemănătoare cu cea a lui Al. Piru ar ilustra „vechiul istorism, de tip pozitivist, informativ, universitar”. Concluzia este cât se poate de elocventă: „în cele patru volume ale sintezei lui Dumitru Micu citim o istorie a literaturii, datorată unui critic din generaţia ‘50, cu multe defecte explicabile prin această prismă” (p. 102).
Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, a lui Alex Ștefănescu ar reprezenta „o sinteză în multe privințe semnificativă”. Ion Simuț consideră că este o carte foarte bine scrisă, „o minunată carte-spectacol, un album cu scriitori, la a cărui realizare, desigur, contribuţia esenţială este a textului critic, foarte inspirat”. Ceea ce ar fi de reproșat acestui amplu și dificil demers critic ar fi ignorarea fenomenului postmodernist, ignorarea teoriei literaturii și, nu în ultimul rând, neincluderea unor scriitori importanți în lucrare. Dar, trecând peste aceste aspecte, unele explicabile, lucrarea este considerată: „un eveniment al perioadei postdecembriste, supus, cum e şi normal, controverselor, pentru că este un stimulent al conștiinței critice a valorilor literaturii române contemporane” (p. 113).
Săluc Horvat ia în discuție Istoria literaturii române a lui Gheorghe Adamescu, apărută în 1913. Deși nu depășește statutul de istorie informativă, lucrarea lui Adamescu are meritul de a fi „o sursă de informare necesară pentru o mai bună cunoaștere a literaturii române” (p.116). Autorul reușește să ofere o imagine corectă a evoluției literaturii române. Aspectele pozitive se concentrează în latura pur informativă, deoarece atunci când încearcă să facă analize pe text, acestea sunt cu totul deplasate cum ar fi analiza poemului Luceafărul. În finalul studiului său, criticul concluzionează: „Gheorghe Adamescu nu și-a propus să scrie o istorie critică, ci una informativă, ceea ce a și rezultat, cu plusurile și minusurile sale, care însă, la vremea ei, a reușit să fie o lucrare utilă. Astăzi depășită, rămâne ca o bună intenție atunci când a fost scrisă” (p. 116).
Ion Buzași îl consideră pe Ioan Lăzăriciu „un precursor al istoriilor didactice ale literaturii române”. Cu toate inadvertențele Istoriei literaturei române în usul tinerimei studioase publicată în două ediții (1884;1892), consemnate atent de autorul studiului, lucrarea este importantă deoarece: „deschide șirul istoriilor literare didactice, alcătuite mai târziu cu mai mult talent și cu mai multă aplicație la obiect, de către Petre V. Haneș, dr. Ioan Rațiu, Gheorghe Nedioglu (unul din cele mai bune manuale de istoria literaturii române din perioada interbelică), C-tin Loghin, și până la cel datorat regretatului Gheorghe Crăciun” (p. 119).
Ion Pop aduce în discuție contribuția lui Sextil Pușcariu la istoria literaturii române, constatând faptul că istoricul literar a fost umbrit de covârșitoarea operă a lingvistului. De asemenea, pornind de la contribuția ilustrului savant, Ion Pop încearcă o interesantă delimitare teoretică a conceptelor de istorie literară/istorie a literaturii.
În studiul E. Lovinescu – conceptele de critică și istorie literară, Alexandru Cistelecan se întreabă dacă Eugen Lovinescu a fost și un istoric literar, având în vedere faptul că predominantă în activitatea acestuia a fost critica, chiar dacă a scris și rescris Istoria literaturii române contemporane. Criticul prezintă sintetic eșafodajul teoretic lovinescian referitor la critica/istoria literară. Astfel, Lovinescu afirma că spre deosebire de critica literară, care e „o artă”, istoricul literar „e în măsură de a face știință”. De asemenea, critica literară e pentru Lovinescu „a zecea muză”. El distingea între literatura plebiscitată de generațiile anterioare și literatura care se face. Critica de actualitate se referă la ultima categorie și are drept scop „să îndrume gustul public”. Lovinescu este tranșant atunci când vorbește despre cele două calități pe care trebuie să le aibă un critic: „Mai mult decât competență și talent, criticului i se cere conștiință profesională”. Astfel, critica este „o artă a cărei întreagă valoare vine de la cel care o face. În mâinile unui om de talent și de caracter, ea e o muză, în mâinile unui nemernic, o prostituată” (p. 130). De asemenea, sunt analizate conceptele „vedetă” ale criticii lovinesciene: autonomia esteticului, teoria mutației valorilor și teoria sincronismului.
În Subistorii literare de gen feminin. G. Călinescu, Magda Wächter analizează modul în care literatura feminină a fost receptată critic, cazul Călinescu fiind cel mai elocvent. Deși G. Călinescu s-a declarat nu doar o dată obiectiv în privința receptării acestei literaturi, se poate cu ușurință vedea o oarecare atitudine de desconsiderare față de aceasta. Capitolul „Literatura de femei sau despre femei”, din Istoria literaturii de la origini până în prezent este considerat „o secvență semnificativă în primul rând prin insignifianța sa” (p. 134). În ciuda declarațiilor repetate ale lui Călinescu că nu este misogin, autoarea studiului observă tocmai o astfel de atitudine în textele călinesciene dedicate scriitoarelor. Ilustrative în acest sens ar fi portretele sau cronicile dedicate Anişoarei Odeanu, Matildei Cugler, Henriettei-Yvonne Stahl. Hortensia Papadat-Bengescu este considerată ca având „totuşi structura marii scriitoare şi merită să ocupe un loc de frunte în stima criticei”. Autoarea studiului constată în legătură cu folosirea lui totuși: „Involuntar ironic, criticul îşi revendică la începutul studiului o judecată fără prejudecăţi, perfect obiectivă, pentru a conchide, doar puţin mai jos, că este vorba de o literatură plată, privită cu <prejudecăţi virile>” (p. 135).
Ion Vlad prezintă contribuția a doi critici universitari clujeni la consolidarea istoriei literaturii române. Este vorba despre Ion Breazu, autor al unui curs foarte bine fundamentat din punct de vedere științific despre Generația română de la 1848, susținut la Universitatea din Cluj între1948-1949, considerat a fi „proiectul unei sinteze mai ample” și despre Ioana Em. Petrescu, al cărei sistem critic excepțional este analizat cu referire la volumele Eminescu: Modele cosmologice și viziune poetică (1978), Configurații (1981), Eminescu și mutațiile poeziei românești (1989).
Pe parcursul lucrării numele lui Nicolae Manolescu revine constant (pe bună dreptate) în centrul atenției autorilor studiilor. Despre Istoria critică a literaturii române (2008, 2019), scriu: Ovidiu Pecican, Nicolae Oprea, Marius Miheț, Răzvan Voncu, Irina Petraș, Gabriela Gheorghișor, Iulian Boldea, Lazlo Alexandru, Victor Cubleșan, Ioan Pop-Curșeu, Daniel Cristea-Enache, Constantin Cubleșan, Eugeniu Nistor. Istoria… manolesciană este un exercițiu critic-creator desfășurat pe parcursul a mai bine de un sfert de secol, iar opinia autorilor de mai sus este unanimă în a aprecia că este cea mai importantă realizare a criticii literare românești de la Istoria… lui G. Călinescu. Se remarcă spiritul critic manolescian, rigoarea utilizării conceptelor, sobrietatea și elevația demersului critic, limbajul clar, discursul echilibrat și obiectiv, trăsături îndeobște recunoscute și apreciate la Nicolae Manolescu. La acestea, se adaugă o vitalitate și longevitate critică cu totul excepțională. Criticul nu exclude, nici după a doua ediție, apărută la 11 ani distanță de prima, eventualitatea unei revizuiri…
Și Alex. Ștefănescu beneficiază de o bună reprezentare în volum: Marius Miheț, Elena Abrudan, Olimpiu Nușfelean, Irina Petraș analizează impactul pe care l-a avut la data apariției Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, subliniindu-se elementele care-i conferă valoare și minusurile. În general însă, opinia criticilor mai sus amintiți este una pozitivă, toți fiind de acord că lucrarea a reprezentat un eveniment major al criticii postdecembriste.
Un capitol aparte îl reprezintă cel dedicat de Ştefan Borbély Istoriei literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa. Deși nenumărate reproșuri i se pot aduce acestei „controversate” lucrări (idiosincraziile autorului Istoriei… față de scriitori, atitudinea lui morală deficitară), criticul constată faptul că: „e cea mai integrativă istorie literară românească de care dispunem, fiindcă porneşte de la exigența declarată a unei metodologii interdisciplinare cu substrat socio-politic, nefoiletonistică şi nefăcută prin extrapolarea unor contribuții la periodice” (p. 201).
Cornel Ungureanu vorbește în Lecție de istorie despre mitul Europei Centrale care „se naşte la confluenţa unor necesităţi stringente şi a unor proiecţii în imaginarul utopiilor imperiale” (p. 225). Despre lucrările lui Cornel Ungureanu semnează studii: Gabriel Coșoveanu, Andrei Modovan, Irina Petraș, referitoare la O istorie secretă a literaturii române, 2007; Delia Muntean, referitor la volumul Mitteleuropa periferiilor, 2018; Răzvan Voncu, referitor la volumul Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte, 2016).
Mai sunt prezentate în studii dedicate (subcapitole), lucrările următoarelor personalități: Ion Simuț, Literaturile române postbelice, 2017 (Delia Muntean); Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I-II, 2011, 2017 (Gabriela Gheorghișor); D. H. Mazilu, Recitind literatura română veche, I-III, 1994-1998; Irina Petraș, Literatură română contemporană. O panoramă, 2008 (Răzvan Voncu); Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, 1991 (Nicolae Oprea), Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000, 2014 (Ovidiu Pecican); Răzvan Voncu, Labirintul mărturisirii. Strategii autoreferenţiale în literatura română medievală, 2012; Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană, 2016; Poeți români de azi I, 2015, 2019(Irina Petraș);Radu Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, 2010, Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, 2018(Constantina Raveca Buleu).
Ultimul studiu al volumului, Despre istoriile literaturii române, ieri și azi,semnat de Iulian Băicuș, poate fi considerat o concluzie a volumului. Viziunea autorului despre viitorul istoriei literaturii române este cât se poate de optimistă: „Sunt sigur că și mulți dintre criticii tineri care au azi în jur de 40 și 50 de ani vor prezenta propriile lor versiuni asupra istoriei literaturii române, actuale sau vechi, căci nu este critic sau istoric literar care să nu viseze o asemenea istorie cum nu este român care să nu fi scris în viața lui o poezie, căci așa cum se spune, românul s-a născut poet” (p. 368).
În privința lucrării în ansamblu, având în vedere că este vorba despre o istorie, se simte nevoia unei periodizări. Criteriul istoric este mai degrabă schițat la nivel general, dar este mai pregnant în interiorul studiilor (capitolelor) volumului. Astfel construită, lucrarea apare ca o sumă de microistorii individuale ale literaturii. O viitoare ediție ar trebui să ordoneze mai clar conținutul (destul de eterogen) și să ofere un index, element absolut necesar într-o lucrare de asemenea anvergură. Dincolo de acestea, se reține contribuția decisivă a autorilor volumului la conturarea unei interesante și necesare istorii a istoriilor literaturii române.
Bibliografie
Istoriile literaturii române, Antologie alcătuită de Irina Petraș Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020.
[O variantă a acestui articol a apărut în revista „Argeș” nr. 9/2021 și 11/2021]
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Istoria istoriilor literaturii române” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 