Fuziunea cititului cu trăitul
Alberto Manguel, celebrul scriitor despre cărți, biblioteci și lectură, este autorul unui interesant Jurnal de lectură, intitulat A Reading Diary: A Passionate Reader’s Reflections on a Year of Book, volum tradus în limba română cu titlul Jurnal de lectură. Un Don Juan al cărților, apărut la Editura Baroque Books & Arts, în anul 2012.
Jurnalul de lectură, scris în perioada iunie 2002 – mai 2003, consemnează evenimentele înregistrate de memoria subiectivă a autorului, experiențele pe care acesta le trăiește în orașele prin care trece (ceea ce face din text și un veritabil jurnal de călătorie), totul privit din perspectiva unei cărți citite pe parcursul unei luni. Citatele din cartea lunii respective, notate sub o anumită zi a săptămânii, consfințesc o idee sau o stare de spirit a clipei, fiind legate într-o rețea inepuizabilă cu alte cărți sau cu alți autori. O anumită notație care descrie o întâmplare a istoriei recente sau personale este punctată cu un fragment semnificativ, demonstrând că viața și cărțile se află în complementaritate. De multe ori, viața autorului de jurnal pare a o lua pe făgașul deschis de lectura acelei perioade. Se poate spune că unele corespondențe dintre trăit și citit stau atât sub semnul unor miraculoase coincidențe, cât și sub semnul unei predispoziții a scriitorului de a-și organiza viața în funcție de lumea cărților.
Astfel, romanul Invenția lui Morel de Adolfo Bioy Casares este recitit în avion cu ocazia întoarcerii în Argentina, țara natală a lui Manguel, atinsă de o criză economică fără precedent. Scriitorul notează că, în ciuda tuturor lipsurilor, viața merge înainte, trăind sentimentul de turist în Buenos Aires, orașul altădată al lui. Prima frază din romanul lui Morel se potrivește cu ceea ce este Argentina: „Astăzi pe această insulă s-a petrecut o minune”. În Argentina, notează autorul, „miracolele sunt un fenomen cotidian” (p. 14) și continuă cu o afirmație a lui Picasso, care considera că „totul e un miracol, e miraculos că nu te dizolvi în apa din baie”. O justificare a ținerii jurnalului, este în romanul lui Casares următoarea: „Ca să dau realitate fanteziei mele sentimentale” (p. 18). Cum romanul lui Morel se încheie cu „o recapitulare nostalgică a ceea ce înseamnă pentru el patria”, Manguel alcătuiește propria listă nostalgică, gândindu-se la copilăria și adolescența petrecute în Buenos Aires. În încheierea însemnărilor despre cartea lui Casares, autorul selectează următorul fragment din jurnalul acestuia: „Am spus întotdeauna că scriu pentru cititor, dar faptul că eu continui să scriu astăzi, când cititorii (cititorii din toată inima cu trup și suflet) au dispărut, dovedește că pur și simplu scriu pentru mine” (p. 33).
Cartea lui H. G. Wells, Insula doctorului Moreau,este recitită în Eurostar în drum spre Londra. Manguel notează că a citit-o prima dată la 12 ani, atunci când îi era frică de „ciudatul doctor Moreau” și că pe la mijlocul cărții a avut o revelație „mult mai groaznică decât închipuirea” continuând lectura „speriat și recunoscător, până la sfârșitul apocaliptic” (p. 36). Insula lui Moreau este asociată cu Londra, lui Wells însuși displăcându-i acest oraș cetate. În acest sens, Manguel notează: „cu sistemul de tranzit dărăpănat și prețurile exorbitante, Londra trebuie să fie unul dintre cele mai neplăcute orașe pentru oamenii fără bani. Prin ce mijloace de reclamă a convins Ministerul britanic al Turismului lumea că nu e așa?” (p. 39). Scriitorul întocmește și o listă a oamenilor de știință nebuni: „Dr. Frankenstein; Rabinul Loew de la Praga; Dr. Moreau; Dr. Caligari; Dr. Jekyll; Căpitanul Nemo; Vrăjitorul din Oz” (p. 42). De asemenea, autorul se întreabă dacă femeile de știință nebune sunt prezente doar în basme și mituri și le enumeră pe Circe, Medeea, Mama vitregă a Albei-ca-Zăpada, Vrăjitoarea lui Hänsel și Gretel, Zâna cea bună a Cenușăresei. Cartea lui Wells este terminată cu neplăcere, pentru că, explică autorul: „Deși nu și-a pierdut nimic din minunata ei oroare, cum am avansat în vârstă, cartea a devenit mult mai dificilă și mai complexă, plină de aluzii literare” (p. 45).
Spre deosebire de cartea lui Wells, cartea lunii august din jurnal, Kim de Rudyard Kipling este, declară Manguel, „una din puținele cărți care mă încântă mereu; cu cât o recitesc mai des, cu atât devine mai prietenoasă” (p. 49). De asemenea, autorul consideră că „Noi citim ce vrem să citim, nu ce a scris autorul” (p. 53), mărturisind că, de exemplu, în Don Quijote nu îl interesează „în mod deosebit lumea cavalerească, ci etica eroului și curioasa lui prietenie cu Sancho”. Astfel, în Kim, ceea ce-l fascinează este „căutarea lui Kim și, respectiv, a lui Lama, ca și descrierea strălucită a unei lumi pe care n-o cunosc”. Ultima zi a jurnalului despre Kim conține notația că în spaniolă cuvântul așteptare, espera, are aceeași rădăcină cu speranță, esperanza și ceea ce Gide spune în Jurnal: „Sala de espera. Ce limbă frumoasă, aceea care asociază așteptarea cu speranța!” Manguel crede că finalul romanului Kim este „despre așteptare, despre descoperirea faptului că ai realizat ceea ce ai dorit aproape fără să știi” (p. 62).
În legătură cu cartea lui François-René de Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormânt, Manguel afirmă că „cele două volume Pléiade sunt copleșitoare”. Ceea ce este surprinzător în Memoriile lui Chateaubriand, în viziunea autorului jurnalului, este atât imaginea „desfășurării subiective a prefacerilor sociale” cât și dezvăluirea „pierderilor mai profunde, prin vârstă, experiență, schimbarea dorinței”. Evenimentul de la 11 septembrie 2001 este evocat în jurnal, iar cartea lui Chateaubriand se deschide la următorul fragment: „crima nu va fi în ochii mei niciodată un motiv de admirație și un argument al libertății; nu cunosc nimic mai servil, mai abominabil, mai laș, mai obtuz decât un terorist” (p. 66). De asemenea, vremurile de restriște îi dau forță memorialistului: „Dacă fericirea m-ar fi prins în brațe, eu m-aș fi sufocat” (p. 74). Finalul memoriilor este marcat de convingerea lui Chateaubriand că nimic nu moare: „pentru mine, nimic nu pleacă în lumea umbrelor; tot ce am cunoscut vreodată trăiește în jurul meu. Doctrina indiană spune că moartea, când ne atinge, nu ne distruge; doar ne face invizibili” (p. 81).
Romanul lui Arthur Conan Doyle, Semnul celor patru, îi oferă ocazia lui Manguel de a alcătui o listă a romanelor sale polițiste preferate și să observe că romanul polițist poate fi citit și ca un roman de dragoste. Afinități elective de Johann Wolfgang Goethe îi pare lui Manguel ca având o intrigă „oarecum de telenovelă, țesută în jurul celor patru personaje principale” (p. 107). Pe de altă parte, crede autorul jurnalului, „astăzi, când ne jucăm cu hipertextul în cutia de nisip a postmodernismului, unde ne facem iluzia că dirijăm narațiunea pe un număr limitat de căi, suntem la fel ca Eduard, Charlotte, Ottilie și Căpitanul; alegem posibilitățile pe care Soarta (ca un părinte autoritar) le-a ales deja pentru noi” (p. 109).
În legătură cu Vântul prin sălcii de Kenneth Grahame, Manguel mărturisește că-i place foarte mult Domnul Bursuc pentru că „pe el nu-l deranjează o oarecare neglijență a manierelor” considerându-le „lucruri care nu contează”. De aceea, se gândește că i-ar folosi o astfel de listă a lucrurilor lipsite de importanță. Broscanul, în schimb îi displace pentru că… îi amintește de un coleg din școală „lăudăros, jalnic, laș și snob”.
Jurnalul anului 2003 începe cu Don Quijote de Miguel de Cervantes despre care Manguel afirmă că, citindu-l „mă captivează lumea recreată de Cervantes și nu sunt prea atent la desfășurarea intrigii. Peisajul în care călătoresc cei doi aventurieri, conflictele lor zilnice, durerea, mizeria, foamea, prietenia au o asemenea forță a realității încât uit că protagoniștii urmează firul narativ și pur și simplu mă bucur de tovărășia lor” (p. 144). În finalul notațiilor dedicate romanului lui Cervantes, autorul afirmă că „probabil marile figuri literare sunt cele puține care vor scăpa întotdeauna înțelegerii noastre depline” (p. 159).
În legătură cu fortul din romanul lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Manguel notează: „într-un loc cum este acesta, tot ce e în tine te îndeamnă să pleci de aici; tot ce e afară te ține aproape” (p. 161). De asemenea, autorul propune, plecând de la acest roman, liste de cărți „pe tema timpului suspendat”, „despre locuri de unde nu poți pleca”, „despre locuri unde nu poți ajunge”.
Scriitoarea japoneză Sei Shonagon face în Cartea pernei, nenumărate liste, autorul fiind avertizat de Silvina Ocampo, care i-a recomandat-o, astfel: „o să-ți placă, pentru că-ți place să faci liste” (p. 174). În această parte a jurnalului, Manguel include o listă sub forma unei „biblioteci sentimentale” compusă din cărți pe care și le-ar dori din motive „pur anecdotice”.
Ieșirea la suprafață de Margaret Atwood este recitită din perspectiva evocării tatălui, care îi apare în vis autorului. Un citat din roman este sugestiv în acest sens: „dar n-a murit nimic, totul este viu, totul așteaptă să prindă viață” (p. 188). În legătură cu finalul simbolic al romanului, Manguel afirmă: „dacă sacrificiul unui zeu este să ia forma omului, sacrificiul unui om este să devină piatră, ramură, noroi. Hrist cel uman se lipește de pomul lui Adam” (p. 200).
Jurnalul se încheie cu Memoriile postume ale lui Brás Cubas de Joaquim Maria Machado de Assis, volum prezentat de Manguel astfel: „un amalgam de capitole foarte scurte, care sunt doar niște note, fragmente de dialog, scene de dragoste trunchiate, schițe de personaj și minieseuri, toate construind autobiografia unui erou fără voie, deprimatul Brás Cubas, care la începutul cărții nici nu mai este în viață” (p. 205). Este o carte care-i place foarte mult autorului jurnalului, care se întreabă de ce este atât de puțin cunoscută: „pentru a povesti despre trecerea iubirii și timpului, curgând din viața de apoi în prezent, Machado de Assis nu face decât să pună în mâna cititorului o carte cu amintiri și observații la întâmplare […] Machado așteaptă de la cititori statornicia prieteniei” (p. 217).
Jurnalul de lectură scris de Alberto Manguel este un jurnal aforistic, în care autorul întocmește liste de cărți, scrie despre cărțile pe care le-a citit și pe care le recitește, despre subiectele/temele preferate, despre orașele care merită vizitate, fiind un text deschis, care cooptează cititorul în fascinanta experiență a lecturii îmbinate cu viața. Uneori, experiențele vieții îi par autorului mai edulcorate decât experiențele pe care le trăiește în mod livresc. Textul este traversat de la un capăt la celălalt de efuziunea celui care trăiește între/prin cărți și care observă permanent legăturile dintre ceea ce trăiește nemijlocit și ceea ce descoperă prin intermediul cărților.
Bibliografie
Alberto Manguel, Jurnal de lectură. Un Don Juan al cărților, Editura Baroque Books & Arts, 2012.
[O variantă a acestui articol a apărut în revista Argeș, numărul 1/2022].
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Fuziunea cititului cu trăitul în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 