Eminescu. Nașterea mitului românesc modern
Mihai Eminescu a devenit încă din timpul vieții un mit, biografia sa impunând construirea unei personalități care, în viziunea contemporanilor, depășea cu mult prezența în spațiul public a poetului. Așa se face că, începând din anul fatidic 1883, timp de șase ani, Eminescu intră într-un proces de mitologizare, în urma căruia ființa de carne și sânge a poetului începuse să stingherească oarecum mitul despre poet. Se poate spune că, mitul devine mai prezent decât omul, înghițindu-l. Este o perioadă a vieții lui Eminescu care poartă în sine elementele specifice mitologizării. Efigia poetului damnat, nefericit, suferind din dragoste, bolnav incurabil, devine terenul propice al unei configurări, deocamdată incipiente, a mitului despre Eminescu. De remarcat că, în toată această perioadă, poetul devine cumva un locuitor, un pensionar al propriului mit despre sine, la cheremul binevoitorilor care vor sau se oferă să-l ajute pe Eminescu. Astfel de campanii de strângeri de fonduri pentru poet sunt destul de frecvente în epocă, supralicitând implicit nu valoarea poetului, cât aspectele intime ale biografiei acestuia. Vorbind despre această perioadă a vieții lui Eminescu, Iulian Costache observa că: „Imaginea autorului dobândește astfel o independență sporită în raport cu persoana acestuia, creatorul nemaiputându-și exercita controlul asupra imaginii sale publice”[1].
Lucian Boia identifică două ingrediente care au declanșat procesul mitologic eminescian. Primul ar fi poezia eminesciană din ultima etapă a creației poetului, care impune imaginea unui poet valoros. Al doilea ingredient al mitului despre Eminescu este reprezentat de „accidentul biografic” (termen împrumutat de la Iulian Costache) eveniment așezat imediat sub semnul nebuniei, în accepția largă și vagă a termenului din epocă, fiind mai degrabă, în viziunea lui Boia „o brutală prăbușire fizică și psihică”.
Pentru Iulian Costache, ziarele vremii au contribuit în mod decisiv la edificarea unei anumite imagini a poetului, care constă în primul rând într-o alternare/suprapunere prin opoziție a unui poet strălucit cu biografia nefericită a acestuia. Rezultatul nu poate fi decât unul asemănător axiologiei speciilor literare la vechii greci, în care tragedia este asociată catharsisului, iar comedia este prin excelență apanajul vulgului și considerată trivială. Așa se face că poetului Eminescu i se atașează din ce în ce mai pregnant o aură a nefericirii care însoțește de cele mai multe ori exegeza dedicată operei sale. G. Călinescu în masivul studiu dedicat operei poetului îl consideră pe Eminescu un „poet sigilat de destin”. Viața și opera se îmbină atât de mult încât toate sistemele critice de mai târziu nu vor putea să ignore această îngemănare.
Mai ales câteva momente din existența poetului edifică imaginea care se prefigurează a fi premergătoare transformării în mit. Criza poetului din iulie 1883 este reflectată mediatic sub forma unor anunțuri care conturează un fapt cât se poate de cert, deși e clar că sunt doar speculații gazetărești. Astfel, aproape în toate se vorbește despre o „boală grea” care l-a atins pe poetul Eminescu. În „Românul” se scrie că M. Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat cu un deosebit geniu (sic!) a căzut greu bolnav”. Autorul știrii își exprimă în încheiere, condescendent, dorința de a anunța însănătoșirea poetului. „Timpul” anunță sec în data de 2 iulie 1883 faptul că „direcțiunea politică și redacțiunea o luă Mihai Paleologu”, pentru ca în ziua următoare să publice o știre foarte asemănătoare cu cea din „Românul”: „unul din colaboratorii acestei foi, dl. Mihai Eminescu, a încetat a mai lua parte în redacțiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală”. „România liberă” și „Familia” reiau informația, insistând pe geniul poetului și exprimându-și dorința însănătoșirii sale. În subtextul acestor anunțuri de presă se întrevede însă o oarecare empatie cu poetul bolnav, chiar din partea gazetelor care se situaseră până atunci pe poziții ideologice opuse cu poetul. Iulian Costache numește îmbolnăvirea poetului un „accident biografic”, și constată că în urma internării poetului își face apariția în conștiința contemporanilor un alt personaj abstract care devine mai pregnant decât cel real. Un alt eveniment care-l are ca protagonist pe Alexandru Macedonski, introduce în spațiul publicistic al epocii o reacție de apărare împotriva calomniei lansate de acesta prin epigrama pe care o publică în „Literatorul”, imediat după îmbolnăvirea poetului: „Un X…pretins poet, – acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc, / Și nu e azi decât nebun”. Reacția presei este furibundă, sub semnul lui așa nu se cade, Macedonski este desființat. Se merge până la a i se cere lui Macedonski exilul, retragerea completă din viața publică. Este poate prima și cea mai cruntă execuție de presă din spațiul românesc. Iulian Costache, analizând excelent reacția opiniei publice și a presei la epigrama macedonskiană, în subcapitolul Un eveniment de comunicare și impactul său extraliterar: epigrama macedonskiană constată că poate ceea ce a iritat cel mai mult a fost forma de necrolog pe care o îmbracă epigrama, fixând ideea plecării poetului „pe cel mai jalnic drum”, ceea ce în conștiința colectivă a devenit corespondentul „ultimului drum”, identificând prin suprapunere de sensuri, componenta thanatică pe care epigrama o conține. Din acest punct de vedere, Iulian Costache consideră că cei din urmă ani ai poetului dintre 1886-1889 sunt ani ai unei „carantine thanatice”. Impactul pe care l-a avut neinspirata epigramă s-a răsfrânt printr-un ricoșeu și asupra lui Macedonski: „Ca o consecință a siamezității celor două imagini, eminesciana carantină thanatică își răsfrânge reflexele și asupra lui Macedonski, contaminându-l și pe acesta cu virusul unei morți, în acest caz simbolice”[2]. Interesantă în acest sens este afirmația lui G. Panu și Constantin Mille care-l consideră pe Macedonski „un mort care are particularitatea ciudată de a fi în viață”[3].
Drumul către edificarea mitului eminescian se poate spune că este deschis. În intervalul dintre îmbolnăvirea poetului și moartea lui, nu au mai existat detractori notabili, aceștia apărând relativ târziu, cum ar fi cazul lui Alexandru Grama care publică în 1891, Mihail Eminescu. Studiu critic sub protecția anonimatului. Lucian Boia citează un fragment care sintetizează inepțiile moral-patriotarde pe care le conține așa-zisul studiu critic: „Purtat-a bietul român în urma tristelor împrejurări destule juguri…Așa rușinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost niciunul”[4]. Istoricul completează, observând amploarea pe care o căpătase mitul despre Eminescu și care nu putea fi contrabalansată decât pe măsura proporțiilor: „Ajunsă la asemenea cote, contestarea nu face decât să confirme amploarea mitului. Statura lui Eminescu nu mai putea fi combătută decât cu argumente la rândul lor ieșite din comun”[5].
Imaginea omului se reliefează prin contrast cu cea a poetului, în cei șase ani ai recluziunii. Sunt de reținut pentru această perioadă nesfârșitele acțiuni menite să-l ajute pe Eminescu, listele de subscripție publică lansate și care îl aduc la disperare pe poet. La un moment dat chiar cere să se renunțe la această formă pe care nu ezită să o numească, într-o scrisoare adresată lui Vlahuță, cerșetorie: „Nu te pot încredința îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv de a întinde talgerul în public. [..] Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e ultimul la care aș avea vreodată recurs”[6]. Încep să se decanteze ca teme ale dezbaterii publice diverse stereotipii rostogolite în presă despre „sărăcia poetului și indiferența publicului, genialitatea scriitorului și și nerecunoașterea culpabilă a publicului, moartea lentă a creatorului și indiferența eternă a publicului”[7]. Identificăm în aceste stereotipuri propagate în presă, germenii mitului eminescian care începe să se fundamenteze încă din timpul vieții poetului. Se mai adaugă actele de caritate, listele cu binefăcătorii poetului, publicate de ziare în care se regăsesc elevi gimnaziști, seminariști, potentați ai vremii, actori care împart în mod egal cu poetul fondurile provenite din reprezentațiile teatrale.
Ceremonia funerară a poetului, așa cum este descrisă de presa vremii, vine să amplifice imaginea geniului, totul fiind în conformitate cu o scenografie din care nu lipsesc elemente ale imaginarului eminescian: sicriul este decorat cu flori de tei, din care doamna Maiorescu îndrăznește să ia drept amintire o floare, gest urmat de celelalte doamne prezente, un cor interpretează Mai am un singur dor, mormântul se află în imediata vecinătate a unui tei, cei prezenți, unii oameni politici importanți însoțesc cortegiul funerar. Se rostesc discursuri care par a proiecta în realitate versurile din Scrisoarea I. Mitul își găsește, în aceste ultime momente ale prezenței fizice a poetului pe pământ, mijloacele de legitimare și ancorare în realitate. Mai există, în același registru, e drept mai dureros din punctul de vedere al detaliilor naturaliste, descrierile referitoare la geniul poetului care poate fi demonstrat prin… mărimea creierului poetului. Creierul este cântărit și rezultă o greutate apreciată ca fiind corespunzătoare greutății creierului lui Schiller. Tristă comparație anatomică între poeți… Dar informațiile nu se opresc aici. Se publică chiar rezultatele anatomopatologice în urma autopsiei lui Eminescu, alături de informația, destul de bizară, că junimiștii au ținut să vadă creierul și inima poetului. O astfel de privire intim-invazivă nu pare a deranja pe nimeni în epocă. Este probabil, o încercare subconștientă de a explica medical, inexplicabilul genialității eminesciene…
Pe de altă parte, după moartea poetului, devine mai intensă ideea recuperării lui Eminescu prin intermediul operei lui. Odată cu descoperirea operei postume a poetului, Nicolae Iorga avea să afirme: „Un nou Eminescu apăru!”[8]. Această re-naștere simbolică sub semnul redescoperirii operei avea să continue pe tot parcursul secolului XX, adeverind cumva bine-cunoscutele cuvintele ale lui Maiorescu, un fondator indirect al mitului eminescian: „secolul al XX-lea va începe sub auspiciile geniului său”. De altfel, vorbind despre evoluția mitului lui Eminescu, Lucian Boia constată: „nu Maiorescu a creat mitul Eminescu, dar contribuția lui la cristalizarea acestuia nu e deloc neglijabilă”[9]. O interesantă constatare a lui Lucian Boia este legată de faptul că nu Maiorescu este primul exeget al operei lui Eminescu, ci Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel care impregnează poezia eminesciană cu o ideologie care nu-l caracterizează deloc pe poet, cea a socialismului. Poemul Împărat și proletar este utilizat pentru a justifica apartenența lui Eminescu la ideologia socialistă și va fi utilizat mai târziu de către regimul comunist (e drept, cenzurat) pentru a justifica prin vocea vehementă a proletarului dezlănțuit, spiritul revoluționar comunist: „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă/Ce lumea o împarte în mizeri și bogați”. Eminescu, în anul 1887, la data apariției studiului lui Gherea, putea fi așadar un bun transmițător al ideologiei socialiste, cu atât mai mult cu cât, biografia poetului putea cumva legitima această orientare. Lucian Boia constată și despărțirea socialiștilor de Eminescu, atunci când Dobrogeanu-Gherea critică „unele inadvertențe din discursul proletarului eminescian”. Pentru criticul socialist, Eminescu s-ar fi cuvenit să o înfățișeze pe femeie „nu ca simplu subiect al impulsului erotic, ci femeia-tovarășă de năzuințe și de luptă a bărbatului”… iar soluția este lăsată în seama poeților viitorului, care o vor cânta pe această femeie eroică, ideală”[10].
Pentru Lucian Boia „excesele interpretative, dispuse în versiuni contradictorii, se prind însă perfect în logica mitologică, nelăsând subiectul să cadă în banalitate, întreținând disputa și necesara stare de tensiune”[11]. Dar, observă Boia, Eminescu reprezintă pe de altă parte accesul românilor la universalitate, românii ajungând prin el să fie „egalii celor mari” iar mitul Eminescu ar fi „o construcție, într-un fel necesară, izvorâtă din complexele culturii românești”[12].
Ioana Pârvulescu notează modul în care formula luceafărul poeziei românești, utilizată pentru prima dată la trei zile de la moartea poetului, în ziarul „Adevărul” de către gazetarul Stamatin va străbate timpul până în contemporaneitate: „gazetarul de la Adevărul nu are cum să știe că numele lui va dispărea destul de repede, odată cu biografia lui, dar cuvintele sale despre Eminescu vor fi mai cunoscute decât tot ce a scris Maiorescu despre poet, decât tot ce au scris toți prietenii săi junimiști, decât tot ce vor scrie generații de critici la rând”[13].
În lucrarea De ce e România altfel, Lucian Boia încearcă să înțeleagă mecanismele care fac, în conștiința românească, din poetul Eminescu un poet universal. Demitizarea este cât se poate de elocventă: ,,Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, <<poetul național>> şi, mai mult decât atât, marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepășit a spiritualității autohtone. Despre el trebuie vorbit cu multă grijă, fiindcă se atinge o coardă sensibilă. Fapt e că şi Eminescu este un <<occidentalizat>>, având drept sursă de căpetenie poezia şi filozofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde şi nu este de mirare că Eminescu, ca <<produs de export>>, este aproape inexistent”[14]. Mai mult, în aceeași lucrare, Lucian Boia observă că Nicolae Manolescu are un discurs destul de sever și rezervat în Istoria critică a literaturii române la adresa lui Eminescu, dar discursul este presărat cu aprecieri binevoitoare pe care istoricul le pune pe seama faptului că „subiectul nu este cu adevărat liber”. La fel ca în cazul multor alte subiecte mitologizate de altfelul României, valoarea lui Eminescu și rolul lui în cultura românească devin unele dintre tabuurile cele mai mari. O astfel de observație fixează ideea, exprimată și în alte lucrări, că în cazul lui Eminescu cenzura abordării acestui subiect a funcționat și după 1990. Ceea ce este întrucâtva adevărat, dacă ne gândim la reacția pe care a provocat-o în epocă apariția dosarului critic ,,Eminescu” din „Dilema”, 27 februarie-5 martie 1998. Seismul cultural provocat de anumite opinii demitizante publicate în acest număr a fost atât de puternic încât a determinat reacții dintre cele mai diverse, care nu s-au oprit până astăzi, acest număr din Dilema fiind utilizat și astăzi de cei care reclamă „încercarea de compromitere a valorilor naționale”. Eminescu devine un caz și dezbaterile furtunoase din epocă sunt cu atât mai tulburătoare privite retrospectiv, cu cât trecuseră opt ani de la Revoluție. Caiete critice nr. 5-8/1998 lansează imediat o dezbatere în care este apărat mitul poetului și înfierate derapajele celor care își permiseseră să se atingă de mitul Eminescu. Titlul dezbaterii este elocvent în acest sens: Eminescu – un model depăşit? Concluzia dezbaterii este ușor de intuit…
În volumul Istorie și mit în conștiința românească, Lucian Boia observă câteva dintre constantele mitului Eminescu, care au în vedere mai degrabă un fel de a-l recupera/recepta pe Eminescu, mai ales după 1900. Astfel, în viziunea istoricului, Eminescu este creația „valului naționalist” de după 1900, iar direcția naționalistă de asumare a mitului eminescian poate fi observată până astăzi. Trebuie făcută distincția, crede istoricul, între ideologul și poetul Eminescu, și desființarea utilizării discursului eminescian ca legitimare a unui adevăr absolut și imuabil: „Ca ideolog, Eminescu a fost <<descoperit>> de valul naționalist de după 1900. Iar acum este promovat tot de naționaliști. Este o manipulare: aşa a spus poetul național, înseamnă că acesta este adevărul absolut, trebuie să ne închinăm cu toții. Pe de altă parte, este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admirată. Rămâne însă de văzut ce va aduce viitorul. […] În mod paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai bine în timp decât Eminescu-poetul; se vor găsi mereu naționaliști care să-l folosească drept stindard”[15].
Petre Țuțea vedea în Eminescu „o sumă lirică de voievozi”, considerându-l „românul absolut”. Formula este preluată în titlul cărții lui Lucian Boia despre Eminescu, autorul explicând că ea semnifică modul în care Eminescu nu mai este perceput doar ca un mare poet, ci „se înfățișează la cota cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului”[16].
O discuție așezată, rațională, despre locul și rolul lui Eminescu în cultura noastră ar trebui să pornească de la respingerea fermă a locurilor comune care țin de imaginarul colectiv, care tulbură și deturnează orice încercare lucidă de reașezare a lui Eminescu pe fundamente interpretative științifice, atât literare cât și istorice. Și astăzi, atunci când vine vorba despre Eminescu, se cade într-o atitudine cataleptică, de admirație necondiționată a poetului, o întruchipare a ceea ce proclamase vizionar în Scrisoarea I: „S-a-nțeles de mai-nainte/ C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte”. Este probabil efectul mitului despre Eminescu care are deja aproape un secol și jumătate de existență. E nevoie probabil de tot atât timp pentru ca imaginea lui Eminescu să se așeze în lumina simplă a adevărului. Deși, cu cât trece mai mult timp, cum bine știm, mitul tinde să se amplifice…
Bibliografie
Boia, Lucian, Mihai Eminescu, românul absolut, Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015.
Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2012.
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000.
Costache, Iulian, Eminescu. Negocierea unei imagini-construcția unui canon, emergența unui mit, Editura Cartea Românească, București, 2008.
Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2017.
[1] Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, 2008, p. 184.
[2] Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, 2008, p. 208.
[3] Idem, ibidem.
[4] Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015, p. 42.
[5] Idem, ibidem.
[6] Apud Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, 2008, p. 210.
[7] Idem, p. 213.
[8] Apud Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015, p. 48.
[9] Idem, p. 25.
[10] Idem, p. 25.
[11] Idem, p.30.
[12] Idem.
[13] Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2017, p. 248.
[14] Lucian Boia, De ce e România altfel?, Editura Humanitas, București, 2012, p. 22.
[15] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 19-20.
[16] Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015, p. 5.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Eminescu. Nașterea mitului românesc modern” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 