Eminescu. Ipostaze ale depresiei
Analiza unor texte eminesciene precum şi observarea unor detalii ale biografiei poetului pot alcătui o imagine a unei stări, îndeobște denumită ca melancolia poetului, stare pe care medicina modernă o definește ca depresie. Se poate constata astfel faptul că anumite elemente ale unor episoade depresive transpar în opera eminesciană, imaginarul poetic conținând posibile reflectări ale acestora, fiind mai pregnante în ultima parte a creaţiei. Reflecţiile filosofice referitoare la destin, viaţă, fericire, nefericire, precum şi la copilăria luminoasă, iubirea iremediabil pierdută, conștientizarea imposibilității recuperării echilibrului interior traversează textele eminesciene, fie că este vorba despre texte poetice, fragmente epistolare sau însemnări din caiete. Aceste texte pot oferi o imagine asupra stării interioare a poetului sau contura măcar o hartă a predispoziţiilor sufleteşti care-l împing pe Eminescu în zona delicată a depresiei, stare care şi-a găsit, pe parcursul timpului, explicații dintre cele mai diverse din partea biografilor.
Dintr-o scrisoare către Veronica Micle se conturează o anumită stare pe care poetul o numeşte decepţiune, care are toate trăsăturile depresiei: „[Februar 1882] În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune, şi sunt atât de bătrân, atât de obosit, şi degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva – simt că nu mai pot, simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaos ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Crede-mă, mica şi unica mea Veronicuţă, sunt strivit. Nu mă regăsesc şi nu mă mai recunosc. Poate da Dzeu să vie alte vremi, ne poate dărui soarta limanul în care să petrecem amândoi, după o tinereţe zadarnică, într-o modestă şi fericită pace? Eu nu ştiu.”[1] Liniştea – „lungul repaos”, atât de dorit şi pe care nu-l poate avea, invocat şi în textele poetice ale acestei perioade, converge către invocarea morţii ca unică posibilitate. Interesantă în acest sens este şi comparaţia cu „lucrătorii cei de rând din fabrici” şi completarea care stă sub semnul unei imposibile alinări a sentimentului de părăsire şi alienare sufletească: „un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni”. O astfel de mărturisire arată atât dezamăgire (inclusiv în iubire), scrisorile încercând să compenseze absenţa Veronicăi, tonul general al corespondenţei conţinând mai degrabă o conştientizare a îndepărtării, o efuziune sentimentală ce pare întreţinută uneori artificial, ca o (auto)terapeutică pentru depăşirea unor astfel de stări. Stările interioare din expresiile „sunt strivit”, alături de „nu mă regăsesc” şi „nu mă recunosc”, pot fi înscrise în sfera semantică a depresiei eminesciene. Proiectarea într-un viitor liniştit, care stă sub semnul unui liman al destinului, „într-o modestă şi fericită pace” ar fi o recompensă a unei „tinereţi zadarnice”, imagine ideală a recuperării împreună a fericirii care stă doar sub semnul promisiunii. Episoadele de exaltare epistolară alternează cu episoade în care se consideră vinovat pentru starea sufletească a iubitei: „[April 1882] Este că un om greoi, nepractic, lipsit de toate a îndrăznit a iubi o floare drăgălaşă ca tine, făcută pentru a trăi în lumină şi în veselie. Tristeţea caracterului meu se reflectă şi asupra ta şi fără să voi, nenorocesc eu singur pe unica fiinţă care-o iubesc din toată inima şi cu toată sfinţenia. Fii cuminte, Moţi, şi nu te supăra – în curând, în curând punem capăt durerilor noastre”[2]. O scrisoare nedatată conţine toate motivele specifice depresiei: tristeţea acută, sentimentul inutilităţii, sentimentul unei îmbătrâniri a sufletului, neputinţa de a mai crede că poate iubi şi poate fi iubit: „[…] crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e în stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zadar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?”[3] Deşi nedatată, scrisoarea este foarte probabil să fie scrisă în 1878, anul în care apare în „Convorbiri literare” poezia Departe sunt de tine[4]… care conţine, transfigurate poetic, aceleaşi imagini ale suferinței sufletești articulate în jurul motivului vârstei de optzeci de ani, al bătrâneţii şi singurătății: Departe sunt de tine şi singur lângă foc,/ Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc./ Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,/ Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. // […] O! glasul amintirii rămâie pururi mut,/ Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,/ Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…/ Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!//”[5].
O imagine a felului în care starea de singurătate se transformă în melancolie (expresie a depresiei), apoi în poezie, poate fi observată şi în Singurătate, poezie din calupul de patru poezii date spre publicare Convorbirilor: „Ah! de câte ori voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui/ Şi un capăt poeziei/ Şi pustiului să pui;/ Dar atuncea greieri, şoareci,/ Cu uşor-măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers//”[6]. „Privazul negru al vieţii” se preschimbă în lumina deplină a iubirii, imagine care exprimă mai degrabă vecinătatea stării de aşteptare a iubirii, un spaţiu al dorinţei de iubire, modalitate de evadare din sfera tristeţii: „Este Ea. Deşarta casă/ Dintr-odată-mi pare plină,/ În privazul negru-al vieţii-mi/ E-o icoană de lumină”. Într-o variantă a poeziei, Eminescu foloseşte o sintagmă care poate fi considerată expresivă din punctul de vedere al gradării stării depresive. Astfel, „întristarea liniştită” ar putea să însemne tocmai o primă stare de acceptare a tristeţii, care înlesneşte creaţia: „Pe-un volum mâncat de molii,/ Prin unghere părăsite/ Voi veniţi şi sunteţi solii/ Întristării liniştite”[7].
Anul 1882 poate fi considerat ca o acutizare a semnelor depresiei, în acest sens primele două strofe din Şi oare tot n-aţi înţeles…, datată în această perioadă[8], conţin câteva elemente depresive certe: „Şi oare tot n-aţi înţeles/ Cum nu mi-i lumea dragă/ Când cu nimic nu m-am ales/ Din viaţa mea întreagă.// Când al meu suflet mistuit/ De chin şi de părere/ A fost un trist, necontenit/ Prilej pentru durere//”[9]. A doua strofă este modificată în varianta la Şi oare tot n-aţi înţeles…, astfel: „Când al meu cuget mistuit/ De-o stranie părere/ A fost un lung, necontenit/ Prilej pentru durere//”[10]. Interesantă este aici alternanţa suflet-cuget, sufletul este mistuit de chin şi de părere, în relaţie cu durerea sufletească acută, în timp ce cugetul este pus în relaţie cu „strania părere”, expresie a unei virtualităţi a iubirii. De altfel, imaginea conştientizării unei iubiri care este condamnată să rămână doar sub spectrul visului este şi următoarea strofă a variantei: „Şi a păstrat în fundul său/ Ca în cenuşa rece/ Taina părerilor de rău/ După un vis ce trece//”. Iubirea se află sub semnul trecerii, în spaţiul generos al fanării şi morţii: „Câte amoruri se jurau/ Să ţie pe toţi vecii,/ Pe când de flori se scuturau/ Alături liliecii//”. Inflexiunile versurilor prelucrate în Luceafărul sunt în această variantă mai transparente în ceea ce priveşte suferinţa provocată de dragoste: „Dar cine e veţi întreba/ Nebună şi infamă:/ Nici voi să ştiu cărarea sa/ Şi nici chiar cum o cheamă.// Ea sufletul mi-au mistuit/ C-o stranie părere/ Din viaţa mea, necontenit/ Prilej pentru durere//”. Petru Creţia observa în legătură cu aceste ultime două strofe următoarele: „În ce priveşte ultimele două strofe, în ele răbufneşte pe neașteptate, şi cu totul netransfigurat de poezie, resentimentul, dând glas unei aspre mustrări (Nebună şi infamă) şi, ca atare, sunt disonante, cu totul străine de rest, semănând cu partea a doua, nedată spre publicare, din Când amintirile şi cu Pe lângă plopii fără soţ”[11]. Fapt este că depresia devine o sursă a operei poetice, transfigurarea acestei stări în poezie reflectându-se şi în textele din ultima parte a creaţiei, scrise într-un registru grav, starea depresivă fiind descărcată într-un imaginar poetic înrudit cu metafizica şi reflecţia filozofică. Translând această imagine a suferinţei provocate de iubire din registrul poetic în cel epistolar, se poate cita un fragment dintr-o scrisoare datată iunie 1882 pe care Veronica Micle notează laconic cu creionul a plâns scriind-o: „Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururi amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururi zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere”[12]. Modul în care sentimentul geloziei este descris, conturează plastic suferinţa puternică, disperarea de a constata că iubita îi cere să-i vorbească de amor în scrisori, înţelegând propensiunea acesteia pentru chestiuni abstracte, poetice. Cu atât mai lămuritoare sunt cuvintele celui care iubeşte în realitate, nu ale poetului, ci ale omului Eminescu: „Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc deloc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti”.
Lipsa de poezie remarcată de Petru Creţia poate fi un indiciu biografic preţios asupra semnelor unei depresii provocate de dezamăgirea în dragoste cu toate implicaţiile pe care acest sentiment le are totuşi asupra textelor poetice viitoare. Încifrarea poetică, mai complicată, din Odă (în metru antic) bunăoară, conţine acelaşi sentiment al iubirii tulburătoare, al durerii asociate iubirii şi al proiectării într-un viitor luminos al regăsirii de sine, rezolvat prin acceptarea morţii. Citit în cheia depresiei eminesciene, primul vers al Odei „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”reflectă starea de plasare în zona morţii, stare de invocare a liniştii, un teritoriu care se prelungeşte la limita unei lucidităţi atroce. De aceea, nepăsarea tristă invocată în final poate însemna revenirea la starea comună a indiferenţei, într-un registru comun al vieţuirii: „Vino iar în sân, nepăsare tristă/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă//”[13].
Ideea sufletului bolnav, a unei tristeţi care transcende generaţiile şi o durere interioară resimţită acut pot fi observate în versurile: „Ce suflet trist mi-au dăruit / Părinţii din părinţi,/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi?// Ce suflet trist şi făr’ de rost/Şi din ce lut inert,/ Că dup-atâtea amăgiri/ Mai speră în deşert? // Cum nu se simte blestemat/ De-a duce-n veci nevoi?/ O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi!//”[14] Moartea ca izbăvire a durerii interioare apare şi în această invocaţie a mării, simbol al pierderii în abis.
O schiţă dintr-un poem datat 1873 (Îmbătrânit e sufletul din mine[15]) arată predispoziţia la depresie a poetului, oferind în acelaşi timp şi preţioase indicii biografice despre starea interioară din perioada berlineză despre care nu există prea multe informaţii: „Îmbătrânit e sufletul din mine/ Ca un bordei pustiu în iarna grea./ Unde te-ai dus, pe cari căi străine/ O tinereţă, tinereţea mea! […] Ah! toată lumea este fermecată/ De umbra unui dor … şi numai eu/ Mă furişez o umbră şi nu pot/ Să scap de ea…de mine…şi de tot!//”. Furişarea ca o umbră printr-un oraş străin, trăind anonim, cu un sentiment al însingurării şi îndepărtării, se reflectă în imaginea sufletului îmbătrânit, invocând o tinereţe pe care o simte deja pierdută (poetul are totuşi doar 23 de ani). Dar imaginea aceasta este legată mai ales de ideea unei vieţi moarte, imagine a netrăitului, intuiţie a unei potenţialităţi pe care sensibilul suflet eminescian o identifică în neputinţa manifestării sentimentului de durere sufletească: „Oricine-a plâns şi spune că ferice/ În lume nu-i, acela e-un nebun./ Ce ştie el ce sunt dureri când zice/ Că-ntr-al lui suflet armonii răsun –/ Căci armonie-i orice plâns aice,/ E-o împăcare plânsul…e un bun./ Cel ce nu poate plânge, acela ştie / Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?//”
Perioada berlineză (1872-1874) poate fi considerată ca începutul manifestărilor latente ale unor stări ce prefațează depresia cronicizată de mai târziu. Această perioadă cenuşie din viaţa poetului este cu atât mai puternic resimţită interior cu cât vine după perioada vieneză, perioadă fastă şi luminoasă pentru Eminescu[16]. Comparaţia atmosferei calde a Vienei cu atmosfera sobră berlineză a lăsat în mod sigur urme adânci în sufletul lui Eminescu. Vorbind despre această perioadă, Ilina Gregori se întreabă: „A făcut Eminescu o greşeală venind la Berlin? Ar fi fost mai bine pentru el să se întoarcă după primul semestru deja în ţară? Ce îl reţinea în acest scump oraş al Sfântului Imperiu de naţiune germană, cum îl denumea ironic? În Berlin, oraş nou pentru el, Eminescu a fost, altfel decât la Viena, destul de singur, lipsit de anturaj ca cel al numeroşilor studenţi conaționali, care îi animaseră sejurul anterior, în capitala austro-ungară. Izolarea îi agrava desigur iritarea sau deprimarea legată de instabilitatea sănătăţii sale. Încă de la Viena Eminescu se plângea în scrisori de indispoziţii şi suferinţe care-i răsturnau programul de lucru. În primăvara lui 1874, tocmai în lunile în care i se decidea viitorul îl ţine pe loc o paralizie a mâinii drepte. Credea el a recunoaşte în perturbaţiile care nu încetau a-l chinui, dovezile unei nefericite predispoziţii ereditare a Eminovicilor?”[17]. Însă evenimentul esenţial, cu siguranță un prim episod depresiv, îl constituie moartea fratelui Şerban. Eşecul doctoratului este explicat de Ilina Gregori din această perspectivă: „Medic foarte capabil, cu o anumită notorietate în Berlin, dar fire închisă, slabă – cum se plângea Eminescu – , dezechilibrat în fond şi bolnav, de fapt condamnat, Şerban este, după părerea mea, unul dintre protagoniştii secvenţei berlineze, cel puţin ai finalului ei. Şi totuşi, nici unul dintre biografii de până acum nu s-a întrebat ce rol a jucat el în încurcăturile pe care fratele mai tânăr nu le putea mărturisi, nimeni nu a spus clar că îngrijirea lui Şerban la Berlin, înmormântarea lui acolo şi acoperirea datoriilor lui au însemnat pentru familie nu numai cheltuieli imense, ci şi daune morale şi un uz de credit după care Eminescu însuşi nu mai putea aştepta nimic de la sponsorii săi”[18]. Pe lângă acest eveniment dramatic, suferinţa poate să fie cauzată şi de iubirea pentru Veronica Micle pe care o cunoscuse în 1872 la Viena şi asupra căreia se proiectează idealul în iubire. De altfel, o cauză a abandonării inexplicabile a studiilor doctorale ar putea fi şi dorinţa de a fi mai aproape de cea pe care o adoră pe tot parcursul perioadei berlineze. Pe de altă parte, această perioadă poate fi considerată însă ca una fastă pentru proiectarea viitoare a operei (continuă Avatarii faraonului Tlà, scrie primele variante ale Scrisorilor şi Glossei) sau scrie câteva texte rămase postume (Dacă treci râul Selenei, Privesc oraşul furnicar).
Pe de altă parte, revenirea în ţară şi faptul că nu-şi susţine doctoratul este prezentată de George Munteanu astfel: „Maiorescu începu o metodică presiune epistolară asupra poetului, zorindu-l să-şi dea doctoratul pentru a-l putea numi profesor de filozofie la Universitatea din Iaşi. Eminescu rezistă cât rezistă, știind numai el că la doctorat nu se putea prezenta fără diploma de studii liceale […]. Prin mai [1874], când situaţia deveni critică, acceptă de la Maiorescu, în fine ministru, un ajutor special pentru a zori pregătirile şi a-şi da doctoratul – zicea poetul – la Iena. Asta urma să se întâmple în august. Dar când sosi scadenţa, Eminescu plecă la Königsberg pentru cercetări de arhivă cu privire la istoria românilor (de astă dată cu un nou ajutor bănesc de la Creţulescu), iar de acolo, după ce văzu că nu are acces la documente, se îndreptă, prin Polonia pe la Cracovia şi Lemberg, cu opriri prin preajma arhivelor şi monumentelor istorice de aici. Când băgă de seamă că i s-au terminat banii, îşi reluă cu precipitare călătoria şi nu se opri decât la Iaşi”[19]. Imaginea acestei întoarceri neaşteptate în ţară suscită atenţia biografilor care nu reuşesc să înţeleagă de ce renunţă Eminescu la perspectiva unei cariere universitare şi nu-şi susţine doctoratul. O explicaţie pe care acelaşi critic o dă, ar fi aceea că „la doctorat nu se putea prezenta fără diploma de studii liceale, aşa cum nu putuse – şi nici nu încercase, fireşte, să-şi dea vreun examen”. Este un argument, dar e posibil ca nu situaţia şcolară să fie principalul impediment, ci starea psihică interioară marcată de evenimentele familiale (sinuciderea lui Iorgu, moartea lui Şerban), starea sănătății şi nu în ultimul rând situaţia financiară precară, care nu-i permit să-şi încheie studiile doctorale. La aceasta se adăugă şi dorinţa de a fi cât mai aproape de Veronica, pe care o consideră singura în măsură să-i ofere fericirea visată şi o viaţă liniştită. Momentul întoarcerii în ţară coincide cu o estompare pentru un timp a stărilor depresive, Eminescu fiind implicat (ca în tot ceea ce făcea) în funcţia de director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, apoi ca revizor şcolar. Treptat însă, stările depresive existente latent reapar, fiind în special legate de atitudinea Veronicăi, dar şi de presiunea perioadei bucureștene. Dorinţa de linişte, invocată de atâtea ori în scrisori, rămâne un ideal. Dimpotrivă, activitatea epuizantă din redacţia Timpului îi agravează depresia. Acutizarea stărilor depresive culminează cu criza din 28 iunie 1883, pusă de specialiştii medicali ai vremii sub semnul manifestărilor unei grave maladii psihice. Vorbind despre controversa referitoare la ultimele modificări ale Luceafărului asupra cărora pluteşte suspiciunea că i-ar aparţine lui Maiorescu, Petru Creţia afirmă, creionând un portret al poetului din perioada care precede îmbolnăvirea: „Nimeni n-ar putea să susţină că prin mai 1883, Eminescu n-ar fi fost în stare să opereze modificarea pe care a operat-o: să anuleze câteva strofe care i-au apărut până la urmă excedentare şi să reajusteze sfârşitul, de tranziţie, al ultimei strofe. E drept că începuse să aibă destule clipe rele, de grea oboseală, de depresiune, sau, invers, de febrilitate şi de exaltare. Totuşi toate mărturiile concordă în a-l înfăţişa pe Eminescu din acea vreme, ultima a strălucirii lui, având intelectul indemn şi un bun tonus vital”[20]. Referitor la imaginea lui Eminescu în conştiinţa epocii după 1883, Iulian Costache remarcă: „Astfel, despre anul 1883, dat fiind accidentul biografic pe care îl conţine, s-ar putea spune că marchează iniţierea unui proces: cel al despărţirii de Eminescu. Deşi biologic nu dispăruse, creatorul ca atare va fi pus între paranteze. Iar pe măsură ce autorul însuşi dispărea într-o evanescenţă thanatică, avea să devină tot mai pregnant şi prezent, până la a-i înlocui persoana, un substitut identitar al acestuia: imaginea autorului”[21]. Într-adevăr, emoţia publicului este atât de mare încât treptat îl scoate pe omul Eminescu din planul existenţei, integrându-l într-un mit, care nu poate decât să-i dăuneze. Atitudinea excesiv protectoare a contemporanilor are în mod sigur efecte grave asupra stării interioare a poetului, care se vede supus indirect unui oprobriu ascuns în spatele celor mai bune intenții.
Dacă am face un exerciţiu contrafactual, la sfârşitul acestui scurt excurs despre ipostazele depresiei eminesciene, l-am vedea pe tânărul Mihai Eminescu tratat corect din punct de vedere medical după episodul 1883. Din păcate, înțelegerea îngustă, uneori răuvoitoare, a contemporanilor faţă de manifestările complexe ale depresiei în cazul lui Mihai Eminescu a condus la irosirea a şase ani de viaţă şi la dispariţia prematură a poetului.
Bibliografie
Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Polirom, Iaşi, 2000.
Gregori, Ilina, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2009.
Călinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Cartex, 2006.
Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
Eminescu, Mihai, Opere alese I, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
Eminescu, Mihai, Opere alese II, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
Eminescu. Opere, vol. I. Poezii, Academia Română, Univers Enciclopedic, București, 1999.
Costache, Iulian, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, 2008.
Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Editura Humanitas, 1994.
[O variantă a acestui articol a apărut în volumul Conferinței Internaționale Discourse as a Form of Multiculturalism in Literature and Communication, Tîrgu Mureș, 2015]
[1] Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Polirom, Iaşi, 2000, p. 122.
[2] Idem, p. 146.
[3] Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Polirom, Iaşi, 2000, pp. 205-206.
[4] Perpessicius notează în legătură cu acest text poetic: „A patra din coala de versuri ce trimite Convorbirilor, la începutul lui februarie 1878 – Departe sunt de tine… concentrează ca-ntr-o rădăcină adânc înfiptă în trecut toate melancoliile dureroasei despărţiri de iubita de la Iaşi”. În aceeaşi notaţie, criticul avansează anul 1876 ca data a scrierii variantelor poeziei. (Eminescu, Mihai, Opere alese I, p. 310.)
[5] Eminescu, Mihai, Opere alese I, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 112.
[6] Eminescu, Mihai, op. cit., p. 111.
[7] Eminescu, Mihai, op. cit., p. 310.
[8] În ediţia Eminescu. Opere, vol. I. Poezii , Academia Română, Univers Enciclopedic, București, 1999, pp 952-953 se specifică: „ Versurile aparţin epocii bucureştene 1880-1882. Perpessicius aprecia că cele patru poeme [Dacă iubeşti fără să speri, Şi oare tot n-aţi înțeles, Să fie sara-n asfinţit, Un farmec trist şi neînţeles] fac parte din constelaţia Luceafărului, colaterale şi subsecqente marelui poem”
[9] Eminescu, Mihai, Opere alese II, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 475.
[10] Op. cit., p. 476.
[11] Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Editura Humanitas, 1994,p. 80.
[12] Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Polirom, Iaşi, 2000, pp. 157-158.
[13] Eminescu, Mihai, Opere alese I, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 194.
[14] Eminescu, Mihai, Opere alese II, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 423.
[15] Idem, p. 524.
[16] G. Călinescu realizează în magistrala biografie dedicată lui Eminescu o amplă descriere a mediului universitar vienez care l-a influențat şi format spiritual în mod decisiv pe poet.
[17] Gregori, Ilina, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2009, p. 31.
[18] Gregori, Ilina, Op. cit., p. 33.
[19] Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 184.
[20] Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Editura Humanitas, 1994, p. 125.
[21] Costache, Iulian, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, 2008, p. 184.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Eminescu. Ipostaze ale depresiei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 