Despre senectute, singurătate și recunoștință
Romanul Recunoștință (în franceză Les Gratitudes) al lui Delphine de Vigan reliefează tematic senectutea, văzută ca o atenuare a ființei până la indistinct, până la estomparea a ceea ce a fost cel care își poartă din ce în ce mai greu povara anilor și iminența sfârșitului. E un roman atipic, pentru că totul pare a fi creat tocmai pentru a aduce în discuție o problematică pe cât de gravă, pe atât de sensibilă: singurătatea vârstnicilor, ființe dezbrăcate de rosturile și sensurile acestei lumi. Ceea ce reușește scriitoarea, dincolo de subiectul romanului, care trece într-un plan secund, este conturarea unui univers al senectuții, al încercărilor la care este supusă ființa aflată la capătul de sus al labirintului vârstelor. Personajul principal, Michèle Seld (Michka), în jurul căreia se concentrează pretextul narativ al cărții, este o ilustrare a împuținării, a poziționării ființei într-un culoar cenușiu cu sens unic.
Romanul e scris dintr-o perspectivă narativă dublă în care sunt alternate vocile a doi naratori (Marie, cea care își asumă rolul de a o îngriji pe Michka și Jérôme, ortofonistul care lucrează în stabilimentul în care aceasta este internată). Romanul nu are un subiect propriu-zis, deși un firav fir narativ secund, care dă și titlul romanului, se conturează (destul de artificial și neverosimil) pe la jumătatea cărții și anume sentimentul de recunoștință nutrit de Michka pentru o familie care a crescut-o timp de trei ani, scăpând-o de la deportarea alături de părinți, într-un lagăr de concentrare. Michka nu-și amintește decât prenumele binefăcătorilor ei, despre care i-a vorbit verișoara mamei, cea care a luat-o acasă după încheierea războiului. Pentru a afla mai multe despre Nicole și Henri, despre care nu-și mai amintește decât că locuiau în mica localitate La Ferté-sous-Jouarre, Michka, ajutată de Marie, dă un anunț în „Le Monde”, rămas fără răspuns. Jérôme se dovedește mai inspirat și, pragmatic, beneficiind de un concediu, se urcă în mașină și merge în respectiva localitate de unde se întoarce cu vești: Nicole are 90 de ani, e internată, la fel ca Michka, într-un stabiliment pentru bătrâni. Henri a murit, bătrâna își amintește de fetița evreică pe care a ascuns-o timp de trei ani în timpul războiului. Își mai amintește cum împreună cu soțul ei, proaspăt căsătoriți, au acceptat să aibă grijă de copilul unei femei pe care nu o văzuseră în viața lor, cum au ars paltonașul cu steaua galbenă (detaliu cam hollywoodian) și cum în timpul unei razii, în 1943, au ascuns-o pe fată sub o prelată în hambar, dar…nu a venit nimeni. Jérôme o întreabă pe Nicole cum a reușit să se descurce în timpul celor trei ani cât a avut grijă de copilă. Aceasta răspunde laconic: „am zis nu la ce era mai rău. Și după aceea nu am mai avut de ales. Nu se cuvine să ne fălim cu lucrurile astea” (p. 176). Impresionată până la lacrimi de cuvintele lui Nicole, Michka vrea să-i scrie pentru a-și exprima recunoștința. Asistată de bonomul Jérôme, reușește să compună o scrisoare. Cumva previzibil, la scurt timp după ce scrisoarea e trimisă, probabil împăcată cu sine, Michka moare.
Pe de altă parte, romanul are un prim plan epic mai dens, cel a relației dintre Marie și Michka. Tânăra femeie care are grijă acum de bătrână, a crescut în casa acesteia, fiind, aflăm din mărturisirile pe care Michka i le face lui Jérôme, neglijată de mamă în copilărie. Vecină de apartament, Michka a găzduit-o pe Marie de nenumărate ori pe când era doar o fetiță. A avut grijă de Marie după ce mama ei a murit într-un accident de mașină, când fata a împlinit 18 ani.
Michka se declară într-o zi incapabilă să se mai descurce singură, refuză să se mute împreună cu Marie pentru „a nu fi o povară” și alege să locuiască într-un stabiliment pentru bătrâni. Părăsirea casei, sentimentul de tristețe care pare a izvorî de peste tot, reprezintă una dintre paginile bine scrise ale romanului. Există de altfel în carte multe astfel de fragmente care alunecă într-o poezie a gesturilor: „Trage după ea ușa apartamentului, această ușă pe care a închis-o de sute de ori, însă azi știe că e ultima oară. Insistă să învârtă ea însăși cheia în yală. Știe că nu se va mai întoarce. Nu va mai face niciodată aceste gesturi pe care le-a repetat de sute de ori: să deschidă televizorul, să întindă cuvertura, să spele aragazul, să coboare jaluzelele din cauza soarelui, să-și agațe capotul în cuierul de la baie, să bată pernele canapelei ca să-și recapete forma de mult pierdută”. Gesturile obișnuite, dintr-o țesătură a existenței cotidiene, care compuneau altădată imaginea liniștită a viețuirii, sunt condamnate definitiv la dispariție. Păstrarea câtorva lucruri nu face decât să consolideze imaginea unui sfârșit cu atât mai dureros, cu cât este conștientizat: „A păstrat câteva cărți, albumele foto, vreo treizeci de scrisori, actele pe care administrația interzice să le arunci. Dar, în realitate, o știe, s-a dezlegat de țărm” (p. 30).
De acum încolo, Michka este urmărită în interiorul așezământului în care este internată. Atât Marie cât și Jérôme își notează sentimentele pe care le au, asistând la spectacolul bătrâneții întruchipat de Michka. Degenerescența, manifestată prin alterarea limbajului, este sugerată, în cazul personajului, prin înlocuirea afazică a unor cuvinte cu altele asemănătoare. Astfel de manifestări clinice sunt notate minuțios în roman dar, dincolo de sugestia degradării limbajului, devin pe alocuri obositoare sau fac textul ilizibil. Alteori au un efect tragicomic, cum ar fi „de acord” înlocuit cu „de avort” sau „merci” înlocuit cu „mierli” (în ediția românească, pentru astfel de cazuri, ar fi fost necesare câteva note explicative ale traducătorului). Se simte o oarecare stângăcie în construirea personajului sub aspectul tulburărilor de limbaj, dar latura conceptuală a romanului rămâne totuși bine reliefată. Iată, de exemplu, cum personajul atins de afazie își autodefinește starea interioară provocată de confuzia cuvintelor: „sfârșitul fără minte când toate cuvintele și-au luat zborul” sau: „cuvintele își fac bagajele” (p. 68). Este cu atât mai dramatică conștientizarea pierderii treptate a limbajului, cu cât Michka a fost corector la un mare magazin cultural.
De asemenea, atmosfera de claustrare a așezământului pentru vârstnici este bine schițată în roman: camera mică în care toate lucrurile par micșorate, programul zilnic calculat matematic sau regulile riguroase care trebuie respectate de locatari. În aceste condiții, deschiderea geamului, ascunderea unei sticle de whisky printre hainele din dulap sau ascunderea pastilelor administrate ca tratament, sunt mici gesturi derivate din nevoia de libertate, care capătă dimensiunea coșmarului în visele lui Michka. Într-o serie de astfel de vise (care ocupă un spațiu considerabil în roman), intransigenta directoare a stabilimentului o ceartă frecvent pentru abateri, amenințând-o că o va da afară. De reținut și faptul că în visele ei, Michka vorbește normal sau dansează grațios, regăsindu-și simbolic în vis, dincolo de granițele realității, tinerețea.
Jérôme, logopedul, pare mai degrabă exterior spațiului în care lucrează, pentru că nu este atins de miopia rutinei zilnice. Face afirmații sentențioase: „aici așteptarea e o ocupație cu normă întreagă” (p. 95) sau își asumă, nu doar profesional, ci și personal rolul de a lupta cu tăcerea provocată de boală: „Trebuie să luptăm în continuare. Pentru fiecare cuvânt. Pas cu pas. Să nu cedăm nimic. Nici o silabă, nici o consoană. Fără limbaj, ce mai rămâne?” (p. 117). Într-una din discuțiile cu Michka îi mărturisește că s-a certat în urmă cu mulți ani cu tatăl lui, fapt pentru care refuză să-i mai vorbească. Pacienta îl întreabă la fiecare întâlnire terapeutică, pe care o deturnează în discuție liberă, dacă a reluat legătura cu tatăl, dar de fiecare dată, Jérôme recunoaște stânjenit că nu. Cu altă ocazie, într-un acces de furie existențială, într-o secvență care se vrea a fi profundă, Jérôme se declară enervat în fața lui Michka de faptul că moartea cunoștințelor sau a celor apropiați nu este anunțată în prealabil: „Ar trebui să fim preveniți. Când oamenii o să moară. Că e sau nu alegerea lor, nu-mi pasă, la urma urmei, e problema lor. Dar ar trebui să primim o scrisoare, un avertisment, un SMS, un mesaj vocal, un e-mail, nu știu ce, ceva foarte clar, fără nici o ambiguitate: atenție domnule Cutare, doamna Cutărița, verișoara dumitale, prietena dumitale, soția dumitale, vecina dumitale, mama dumitale riscă să dispară în viitorul apropiat, adică dintr-o clipă într-alta. La naiba” (p. 183). La capătul acestei perorații, Michka este uimită, iar Jérôme simte nevoia unei explicații suplimentare, la fel de bizare. Totul ar fi mai ușor de acceptat, crede Jérôme, dacă oamenii și-ar spune câteva cuvinte la plecare: „A fost bine”, „Mă bucur că te-am cunoscut”, „Foarte onorat”, „Încântat”, „Drum bun”, „Călătorie frumoasă în necunoscut!” […] Ultima urare este de-a dreptul cinică…
La rândul ei, Marie constată cu amărăciune metamorfoza lui Michka, pe care o găsește aproape la fiecare vizită mai îmbătrânită, mai împuținată, dar crede cu obstinație că vizitele, telefoanele, apropierea ei o țin în viață. De altfel, personajul capătă consistență în măsura în care este martorul ultimei perioade a vieții lui Michka, proiectând asupra acesteia sentimentul recunoștinței. Reflectând la ce este bătrânețea, Marie găsește o soluție pentru atunci când va fi ea însăși bătrână: „o să închid ochii și o să mă proiectez mental în dans, în transă, o să regăsesc, una câte una, mișcările, sincopele, iar corpul meu își va însuși din nou ritmul și măsura cele mai apropiate de pulsul propriu” (p. 104). Pe de altă parte, Marie află că este însărcinată, are o dilemă în privința păstrării copilului (pe care i-o mărturisește lui Michka), dar până la urmă se decide să-l nască. Când o vizitează, după o lungă perioadă în care sarcina i-a fost în pericol, Michka are un vag sentiment de viitoare bunică.
Romanul lasă suspendat, ca o aluzie epică, un posibil (viitor?) roman de dragoste ai cărui protagoniști sunt Marie și Jérôme, apropiați indirect de Michka. Penultimul capitol, intitulat Jérôme 2, conține doar câteva cuvinte ale personajului masculin, scrise ca o mărturisire lirică a unei iubiri născute din rememorările lui Michka despre Marie: „Mi-a plăcut imediat./Am recunoscut-o, da, ăsta-i cuvântul./M-am gândit: surprind totul./Zâmbetul, tristețea, ochii încercănați./Fetița ieșită în parc fără palton. Tânăra cu o burtă mare care-i iese din palton./Copilul, apa de baie, aburul pe oglindă//” (p. 189). În finalul romanului, a doua zi după moartea lui Michka, cei doi se întâlnesc (pentru prima dată) și își vorbesc, folosind tandru-complice, cuvintele alterate de afazie ale dispărutei.
Deși romanul are pe alocuri diluări ale substanței epice, se reține conturarea unei atmosfere specifice bătrâneții ca vârstă a evanescenței. Romanul poate fi considerat o meditație asupra adâncirii treptate a ființei în ceața opacă a sfârșitului, prin încercarea de a înfățișa realitatea vârstei ultime, care pare a interfera cu un spațiu existențial proxim, deopotrivă terifiant și fascinant.
Bibliografie
Delphine de Vigan, Recunoștință, Traducere din limba franceză de Cristina Jinga, Editura Polirom, 2020.
[O variantă a acestui articol a apărut în revista „Argeș”, nr. 1/2021]
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „ Despre senectute, singurătate și recunoștință” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 