Cunoașterea ignoranței
Istoria ignoranței de Peter Burke se concentrează asupra unei teme deosebit de interesante, și mai puțin abordate, ignoranța. Cartea este organizată în două mari părți complementare, urmărind aspecte dintre cele mai diverse ale manifestării ignoranței la toate nivelurile culturii, științei și societății. Prima parte, intitulată Ignoranța în societate, reunește capitolele Ce este ignoranța?, Ce spun filozofii despre ignoranță, Ignoranța colectivă, Să studiem ignoranța, Istorisiri despre ignoranță, Ignoranța religiei, Ignoranța în știință și Ignoranța în geografie, evidențiind multiplele forme și surse ale necunoașterii. Cea de-a doua parte, Consecințe ale ignoranței, include capitolele Ignoranța în război, Ignoranța în business, Ignoranța în politică, Surprize și catastrofe, Secrete și minciuni, Viitoruri nesigure și Ignorarea trecutului, analizând efectele pe care lipsa sau refuzul cunoașterii le produce în plan istoric, economic și social.
În prima parte a volumului, autorul arată că ignoranța fost dintotdeauna considerată ca semn al lipsei de educație și inferiorității, însă uneori a fost și apreciată pentru simplitatea și liniștea pe care o oferă celor care o acceptă. Aceasta nu ar însemna doar neștiință, ci o stare complexă a conștiinței.. Din perspectivă psihologică, ignoranța este alimentată de frică, mândrie și rezistență la schimbare, iar sociologic, ea se naște din inegalitățile sociale care limitează accesul la cunoaștere. Există multiple tipuri de ignoranță, inocentă, voluntară, strategică sau colectivă, fiecare cu propriile efecte. Ignoranța se învecinează adesea cu uitarea, indiferența, secretul și tăcerea, fenomene care, împreună, conturează granițele necunoașterii.
Filozofia a privit ignoranța fie ca obstacol, fie ca punct de plecare al cunoașterii, iar epistemologia socială modernă arată că necunoașterea este, de fapt, un produs al relațiilor de putere și al structurilor culturale care decid ce se poate ști.
Ignoranța colectivă se manifestă în instituții, unde informația este ascunsă pentru a proteja imaginea publică, dar și între clase sociale, care se neglijează reciproc din neînțelegere. Ea apare și în chestiunile rasiale, unde negarea istoriei și a suferinței celorlalți devine o formă de ignoranță sistemică. Femeile au fost mult timp marginalizate în domeniul cunoașterii, în timp ce bărbații au ignorat adesea realitățile și perspectivele feminine.
Studierea ignoranței devine o provocare pentru științe precum antropologia și arheologia, care dezvăluie caracterul fragmentar al cunoașterii despre trecut. Explorarea ignoranței a fost mereu motorul descoperirilor, motiv pentru care autorul pledează pentru o abordare multidisciplinară, care să unească umanioarele și științele exacte.
De-a lungul timpului, ignoranța s-a manifestat prin excluderea femeilor și a grupurilor marginalizate din spațiul cunoașterii, prin menținerea intenționată a anumitor restricții culturale și prin tăcerile suspecte ascunse în documentele trecutului. Astfel se conturează o veritabilă istorie socială a ignoranței, care vorbește despre putere, uitare și selecție culturală.
Religia a fost un teren fertil al ignoranței: clerul a controlat informația pentru a menține autoritatea, iar laicii au practicat o credință simplă, lipsită de înțelegere teologică. Misionarii au proiectat propriile prejudecăți asupra altor popoare, iar în epoca modernă ignoranța religioasă se manifestă prin superficialitate spirituală și intoleranță față de alte credințe. Uneori, oamenii își disimulează ignoranța pentru a păstra statutul sau credința, iar agnosticismul devine o formă sinceră de acceptare a necunoscutului. În prezent, religia și ignoranța coexistă într-un peisaj global dominat de informație și confuzie.
În domeniul științei, ignoranța nu reprezintă un eșec, ci o sursă de inovație, deoarece tocmai necunoscutul devine punctul de plecare al descoperirilor. Acceptarea limitelor cunoașterii stimulează progresul, dar erodarea informației, uitarea și rezistența la ideile noi au frânat adesea evoluția. Medicina a fost, în mod special, afectată de ignoranța științifică, iar distanța tot mai mare dintre experți și public a condus la neîncredere și confuzie. Peter Burke subliniază tendința paradoxală a societății moderne, în care acumularea accelerată de informații merge mână în mână cu adâncirea necunoașterii: „[…] știința devine și mai inaccesibilă publicului larg, în asemenea măsură încât nu ar fi o exagerare să vorbim de creșterea rapidă a ignoranței în acest domeniu vast” (p. 114). Autorul mai subliniază și dificultatea pe care chiar și specialiștii o întâmpină în a ține pasul cu ritmul accelerat al progresului științific și al acumulării de informații. În acest context, el evidențiază diferența dintre nivelul de cunoaștere al profesioniștilor și cel al publicului larg, arătând că ignoranța nu este specifică doar celor din afara domeniului, ci poate afecta și pe cei din interiorul sferei medicale: „Doctorii pot încerca să ţină pasul cu noile descoperiri, dar, având în vedere numărul de articole publicate an de an în reviste medicale, masa de informaţii face imposibil acest demers, chiar şi numai într-o specializare anume. Profanii cunosc şi mai puţin sau refuză să ia cunoştinţă de pericolul pe care îl reprezintă pentru sănătate nicotina, colesterolul sau simplul sedentarism. Refuzul de a cunoaşte unele aspecte ale ştiinţei sau medicinei nu reprezintă un monopol al oamenilor de ştiinţă sau al medicilor” (p. 108).
În plan geografic, ignoranța s-a evidențiat în trecut prin reprezentările inexacte ale lumii necunoscute și prin interpretările eronate generate de prejudecățile culturale. De exemplu, în trecut, Occidentul a înțeles greșit China, iar China a interpretat eronat Europa, în timp ce Japonia, Coreea și Taiwanul au fost descrise prin prisma prejudecăților culturale occidentale. Ignoranța geografică este prezentă și astăzi. Pentru a demonstra persistența ignoranței chiar și în societăți dezvoltate, Burke menționează câteva sondaje grăitoare privind lipsa de cunoștințe geografice: „În Marea Britanie, un sondaj OnePoll prezentat de Daily Mail în 2012 dezvăluia că peste 50% din adulții britanici credeau că Everestul se află pe insula lor, în vreme ce 20% nu reușeau să plaseze pe hartă Blackpool. În SUA, National Geographic Society se preocupă de multă vreme de „lupta împotriva analfabetismului geografic”. Un sondaj din 2006 a ajuns la concluzia că două treimi dintre americanii cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani nu au reușit să localizeze Irakul pe harta lumii” (pp.115-116).
Legendele despre orașe misterioase și „interiorul Africii” arată fascinația față de necunoscut și limitele explorării. Hărțile secrete și informațiile ascunse dezvăluie ignoranța strategică, iar experiența directă a călătorului corectează adesea aceste iluzii. În ultimul subcapitol al primei părți, De la geografie la ecologie, Burke arată cum cunoașterea lumii trebuie însoțită de responsabilitatea față de ea. De exemplu, primul studiu asupra încălzirii globale a apărut în 1896, fiind contestat de majoritatea colegilor cercetătorului suedez Svante Arrhenius, așa cum s-a întâmplat și în 1938 când Guy Calendar a demonstrat că acest fenomen se producea deja de o jumătate de secol. În acest sens, autorul notează: „Așa cum se întâmplă de atâtea ori cu știrile proaste, descoperirile lor au fost în mare măsură ignorate și uneori negate cu totul” (p. 149).
În partea a doua a volumului, sunt analizate consecințele ignoranței în diverse domenii.În război, ignoranța se dovedește adesea fatală: lipsa informațiilor despre tehnologie, strategie sau teren duce la pierderi inutile, dar, paradoxal, necunoașterea adversarului poate fi și un avantaj tactic. De la Războiul Franco-Prusac la gherilele secolului al XIX-lea, ignoranța culturală și militară a produs dezastre, iar Burke sugerează o cale de mijloc între secretul necesar și transparența responsabilă. În business, ignoranța se manifestă prin lipsa de cunoștințe economice și manipularea consumatorilor. Agricultura și industria au suferit din cauza deciziilor luate fără înțelegerea contextului, iar analfabetismul contabil și investițiile oarbe au dus la colapsuri precum Marele Crah. În spatele succeselor economice se ascund adesea afaceri clandestine care prosperă pe baza ignoranței publicului. În politică, ignoranța este atât o armă, cât și o slăbiciune. Autocrațiile o folosesc de ea pentru a controla masele, în timp ce democrațiile suferă din cauza neinformării cetățenilor. Conducătorii din epoci diferite au luat decizii greșite din neștiință sau aroganță, iar birocrațiile moderne ascund adevărul prin fragmentarea informației. De la primele revoluții până la era digitală, ignorarea realității a fost întotdeauna un mecanism de putere.
Ignoranța a avut consecințe dramatice și în fața catastrofelor naturale: lipsa pregătirii și necunoașterea fenomenelor au amplificat pierderile în incendii, inundații și cutremure, iar foametea și epidemiile — de la ciumă la holeră — au arătat cât de letală poate fi neștiința. Nici secolele XX și XXI nu sunt scutite de acest tip de ignoranță, mascată astăzi de abundența informațională (așa cum s-a întâmplat în cazul ultimei pandemii).
Ignoranța fabricată prin secrete și minciuni este una dintre cele mai periculoase. Statele și organizațiile ascund informații prin cenzură și mușamalizare, iar societatea însăși participă adesea la această orbire colectivă. De la masacrul de la Katyn la spionajul modern, de la avertizorii de integritate la hackeri, Burke urmărește cum adevărul iese cu greu la iveală. În era post-adevărului, dezinformarea, negarea și manipularea digitală produc forme noi de ignoranță controlată, iar minciunile politice devin parte din spectacolul puterii. În legătură cu masacrul de la Katyn, în care au fost uciși 20000 de ofițeri polonezi, executați de ruși, fapt nerecunoscut de sovietici, care au dat vina pe nemți timp de mai multe decenii, autorul notează: „Povestea a început să se apropie de adevăr abia după 1989. Polonezii și rușii au căzut de acord asupra unei noi inscripții pentru monumentul de la Katyn, fără referire la germani. În 1993, Boris Elțîn a îngenuncheat în fața monumentului de la Varșovia spunând: „Iertați-ne, dacă puteți.” Povestea masacrului, dar și a tentativelor de mușamalizare a transpus-o, într-un film emoționant, regizorul polonez Andrzej Wajda, Katyn, lansat în 2007. Cele întâmplate au fost stabilite atunci pe baza declarațiilor supraviețuitorilor și ale martorilor locali, la fel și pe seama datelor din scrisorile găsite în buzunarele cadavrelor exhumate din gropile comune” (p. 268).
Viitorul este, la rândul său, un teritoriu al ignoranței: nici prognoza, nici futurologia nu pot înlătura incertitudinea, iar riscurile politice și economice rămân în mare parte imprevizibile.
În fine, ignorarea trecutului completează tabloul. Scepticismul istoric și uitarea selectivă conduc la repetarea greșelile, în timp ce publicul și decidenții politici refuză lecțiile istoriei. Invazia din Afghanistan devine simbolul contemporan al ignoranței istorice, arătând că a nu învăța din trecut înseamnă a perpetua neștiința sub forme mereu noi.
Peter Burke evidențiază faptul că necunoașterea nu reprezintă doar o absență a informației, ci o forță activă care a modelat în egală măsură istoria umanității, alături de cunoaștere. Ignoranța este prezentată ca o perspectivă analitică esențială pentru înțelegerea mecanismelor sociale, a modului în care se construiește puterea, se mențin ierarhiile, se perpetuează erorile și se selectează informațiile considerate demne de a fi cunoscute. Autorul demonstrează că ignoranța are forme multiple: uneori este inocentă și inevitabilă, alteori intenționată și folosită strategic. Ea poate fi un produs al fricii, al limitelor cognitive, dar și al deciziilor politice și culturale care controlează accesul la informație. În știință, ignoranța este o resursă creativă care impulsionează cercetarea; în religie, o formă de credință; în politică, o armă; iar în economie, un instrument de manipulare.
De-a lungul timpului, omenirea a învățat că nu poate elimina ignoranța, ci doar o poate gestiona conștient. În era informației, pericolul nu mai este lipsa cunoașterii, ci abundența de date, care produce o nouă formă de orbire: o ignoranță digitală, selectivă și adesea autoimpusă. Astfel, mesajul final al lui Burke este unul dublu: a cunoaște înseamnă și a recunoaște ceea ce nu știm, iar progresul real presupune luciditatea de a înțelege limitele propriei cunoașteri. În fragmentul care încheie volumul, autorul consideră că: „Trebuie să ne gândim de fiecare dată de două ori înainte de a pune eticheta de ignorant pe orice individ, cultură sau perioadă, atât timp cât pur și simplu sunt prea multe de cunoscut – o veche obiecție, însă din ce în ce mai justificată în zilele noastre. Ca să ne întoarcem la Mark Twain, <suntem cu toții ignoranți, numai că nu despre aceleași lucruri>. Problema este că cei care dețin puterea sunt deseori lipsiți de cunoașterea de care ar avea nevoie, cât timp cei care dețin acea cunoaștere sunt lipsiți de putere” (p. 333).
Volumuleste o istorie a ignoranței, un tratat exhaustiv despre conceptul de ignoranță și o demonstrație a faptului că, prin conștientizare, ignoranța este un factor stimulator al cunoașterii.
Bibliografie
Peter Burke, Istoria ignoranței, Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2024, 392 p.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „ Cunoașterea ignoranței” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 