Cazul Galilei. Între abjurare și bucuria de a trăi
Întreaga operă a lui Octavian Paler este legată, într-un fel sau altul, de propria biografie. O biografie însă a unei vieți interioare care face din el un autor al retrospectivității, al unei permanente raportări la sine și la întâmplările propriei vieți. Apărarea lui Galilei este tot o scriere despre sine chiar dacă tema generală e legată de abjurarea în fața Inchiziției a celebrului savant italian. Prefața la a doua ediție a volumului ne lămurește în acest sens: „în vara în care i-am luat apărarea, aveam exact cincizeci de ani. Acum am șaptezeci. Atunci viața reprezenta pentru mine doar o valoare indiscutabilă. Între timp, am priceput că disperarea este o formă de a iubi și că orice mare iubire are, în adâncul ei, ceva tragic. Drept care mi-am dat seama că, la șaptezeci de ani, o zi cu soare poate valora mai mult decât eroismul. Cu acest gând am pus la punct această nouă versiune a Apărării lui Galilei” (p. 5). Mărturisirea continuă, în sensul în care ceea ce a trăit autorul textului reprezintă explicația suficientă pentru abordarea acestui subiect. Nu e vorba – afirmă autorul – nici de dezgroparea unui caz din arhive, nici de a face filozofie. Având în vedere acest aspect, cartea poate fi interpretată nu doar ca un strălucit eseu despre abjurare și puterea de a trece peste propriile convingeri, ci deopotrivă ca roman-eseu, dialog imaginar, scriere biografică și, prin unele aspecte simbolice care se regăsesc în volumele memorialistice ale autoului, autobiografică (cum ar fi trimiterea la iubirea sfârșită tragic din Deșertul pentru totdeauna). Oricum, o încercare de încadrare a volumelor scrise de Paler într-o anumită categorie este destul de dificilă. Totuși, un fir care leagă toate textele între ele este faptul autobiografic, tentația către raportarea permanentă la sine, la experiențele tuturor vârstelor. Septuagenarul autor Octavian Paler revede textul volumului publicat în anul 1978 scris la vârsta de cincizeci de ani, în vederea publicării celei de-a doua ediții, reconsideră anumite părți, le elimină pe unele pentru a adăuga altele. Deși nu s-a schimbat nimic esențial, totuși înțelegem că s-a modificat perspectiva pe care o aduce vârsta, aceeași acum cu cea a septuagenarului personaj Galilei. Perspectivele se întâlnesc astfel sub semnul aceleiași vârste, căci ceea ce era doar obscurul anticipării se metamorfozează în claritatea faptului trăit aievea. De aceea, textul ultimei variante a volumului poate fi considerat și o imagine a modului în care vârsta impune o modificare a perspectivei asupra existenței.
Epicul prinde contur fiind integrat în dialogul imaginar pe care îl poartă personajul-autor al textului cu Galilei. Substanța dialogului este dată de istoria abjurării acestuia în fața Inchiziției, pretext pentru autor de a reflecta pe marginea limitelor pe care omul le are atunci când trebuie să-și apere convingerile cu prețul vieții. Or, înțelegem din majoritatea răspunsurilor lui Galilei că nu merită să mori în numele unei idei. Galilei știe că după moartea lui pe rug, survenită în numele apărării adevărului științific, Pământul tot ar fi continuat să se învârtă, cu tot cu inchizitorii care l-au condamnat. Astfel, se deduce că viața, fiecare clipă a ei, este mai importantă decât susținerea până la capăt a unui principiu, oricât de mult ar fi însemnat acesta pentru cel nevoit să-l abandoneze: „Abjurarea era o formalitate. Speram că toată lumea va înţelege asta. Ca să scap cu viaţă, am retractat de formă un adevăr pe care, oricum, nu-l poate modifica nimeni. Fie că retractam, fie că nu, pământul tot se învârtea mai departe. Cu mine, cu inchizitorii, cu jilţurile lor, cu cei care așteptau să vadă dacă era cazul să ducă lemne în piaţă, pentru a înălţa un rug, şi cu cei care se pregăteau să asiste la spectacol. Se învârtea fără să se oprească o clipă” (p. 36). De fapt, nu a renunțat niciodată la ceea ce credea, murmurând la ieșire: „Eppur si muove”. Galilei este surprins că i se reproşează această formalitate, pentru că: „Numai buzele mele au retractat. În sinea mea, nu m-am dezis niciodată de ceea ce cred” (p. 37).
Problema complexă a abjurării este sintetizată în următorul fragment, care poate fi considerat o explicație impecabilă a ceea înseamnă sentimentul fricii de moarte și dorinței de a trăi: „Cine pretinde că nu trebuia să abjur îmi reproşează, implicit, că sunt viu, că trăiesc. Nu se putea să nu retractez şi să rămân în viaţă. Trebuia să aleg. La drept vorbind, pălăvrăgeala pe seama „laşităţii” mele e o nesfârșită ipocrizie. Nimeni n-are bunul simţ să declare, răspicat, că era mai înțelept să mor. Toţi se reped să spună doar că era mai frumos din partea mea să nu abjur. De parcă era posibil să zic „nu” şi să plec. Nu crezi că, dacă prin curaj se înțelege puterea de a disprețui viața, curajul e ceva contra naturii? Şi-mi poate explica, oare, cineva de ce e nedemn să speri, să ții să trăiești?” (pp. 146-147). De asemenea, imaginea alegorică a „inocenților” lucrători ai Inchiziției de oriunde și de oricând este aplicabilă oricărui regim opresiv cu trepădușii lui de rigoare, care trec drept cetățeni cinstiți în slujba împlinirii datoriei: „De ce, în timp ce pe seama mea se clevetesc vrute şi nevrute, nimeni nu mai pomenește numele inchizitorilor care m-au silit să abjur? Nimeni nu-i arată cu degetul pe cei care erau pregătiţi, în caz că nu abjuram, să ducă lemne în piaţă, să aprindă rugul, să cânte, ca să-mi acopere urletele. Nici pe cei care aşteptau în pivnițele Inchiziției cu instrumentele de tortură la îndemână. Sediul Inchiziţiei e plin de inocenţi! Ei îşi făceau doar datoria, nu-i aşa? Asta era meseria lor. Îşi câştigau o pâine, aveau o treabă de îndeplinit, executau nişte ordine. Doar eu eram de vină că-i obligam să mă târască pe coridoare şi, eventual, să măture cenuşa din piaţă” (pp. 147-148).
O parte consistentă a volumului este dedicată descrierilor de natură, luminii soarelui, chiparoșilor, simboluri ale vieții. De altfel, imaginile chiparoșilor sunt omniprezente în volum, personajul raportându-se la ei din perspectiva bucuriei că încă trăiește: „îmi place să văd cum se luminează cerul dimineața şi cum strălucește roua pe chiparoși când răsare soarele. E ceva sfâșietor de frumos în felul cum încep diminețile pe aceste coline şi nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aş fi pierdut” (p. 24). Alteori, chiparoșii îi creează impresia unei sacralități vegetale: „Uită-te la chiparoși. Când lumina amiezii îi întunecă, seamănă cu nişte călugări Dar nu-mi inspiră nimic sfânt. Sau, cel mult, mă fac să-mi închipui un sfânt cu braţele pline de fructe şi de iarbă parfumată de mirosurile verii” (p. 30). Chiparoșii au un efect terapeutic pentru sufletul greu încercat al celui judecat de inchizitori: „Când mă plimb aici, printre chiparoşi, nu-mi trezeşte nici o amărăciune porunca: Iubeşte pe aproapele tău. Văd numai iarba, pietrele calde, un cer curat, plin de promisiuni şi uit restul. Toate furiile mă părăsesc Melancoliile se calmează”(p. 112). Pornind de la constatarea că Galilei vorbește despre chiparoși, vară, lumină ca fiind adevărul lui, autorul-personaj îl întreabă dacă nu cumva și cei care-l judecă au adevărul lor. Răspunsul este clarificator pentru dilema existențială a personajului: „Uneori, am sentimentul că mă găsesc între două Inchiziţii. Una care mi-a cerut să abjur, alta care-mi cere socoteală de ce am abjurat” (p. 131).
Apărarea lui Galilei conține un roman de dragoste ascuns în țesătura dialogului. Fiecare dintre protagoniști își mărturisește iubirea, Galilei pentru Ana, personajul-autor pentru Julia. Septuagenarul Galilei vorbește despre frumusețea cerului vara, despre semeția chiparoșilor, despre iubirea pentru viață și despre iubirea pentru o femeie, Ana, femeie onirică, apariție care plutește în spațiul dintre realitatea visului și realitatea lumii. Și totuși…nu-i cunoaște chipul deoarece, spune el, „totdeauna m-a împiedicat ceva, fie soarele, fie întunericul, să-i privesc faţa” (p. 22). La întrebarea dacă nu cumva e îndrăgostit, Galilei răspunde: „Doamne, ce-ţi trece prin minte… Ana e întocmai ca vântul. Şi n-ai înţeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge să văd cerul, chiparoşii, iarba însorită, şi simt în mine o pasiune amară. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit şi am fost recunoscători, iată la ce mă gândesc în fiecare dimineață când lumina curge pe coaja chiparoşilor” (p. 27).
Partenerul de dialog vorbește la rândul lui despre iubirea pentru Julia, sfârșită tragic. Simbolic, sfârșitul femeii este legat de Inchiziție, personajul mărturisindu-i lui Galilei că i-a adus acesteia, deoarece era pasionată de magie, câteva „cărți blestemate” dintr-o magazie a Inchiziției, spunându-i că le-a luat de la un anticar pe care-l cunoștea. Oricum, Julia spune că nu o interesează și le pune deoparte, fără să le răsfoiască. O vecină zărește cărțile, o denunță și este închisă. El mărturisește că după câteva zile în care a dat târcoale Inchiziției, vrând să se autodenunțe, dar nu a putut pentru că era paralizat de frică, a aflat că Julia s-a sinucis aruncându-se pe fereastră. Personajul se declară atins în mod absolut de această experiență tragică: „Poate că, în orice destin, hotărâtor e echilibrul dintre iubire şi disperare […] Nu mai pot iubi aproape nimic. Echilibrul meu s-a stricat şi m-a lăsat pustiu, descoperit, în situația de a suporta ce mi-a rămas, adică disperarea, sau de a înnebuni. Nu ştiu dacă un om poate rezista multă vreme fără consolări şi, poate, asta am venit să-mi lămuresc, discutând cu tine. Încerc să mă dumiresc, ascultându-te, ce mai poate aștepta cineva după ce a pierdut lucrul cel mai important…” (p. 123).
De altfel, volumul are ca motto un citat din Jurnalul lui Andre Gide: „Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturisești iubirea”, ceea ce direcționează interpretarea către ideea că textul își propune și o analiză a importanței iubirii, din perspectiva mărturisirilor pe care cei doi protagoniști și le fac pe parcursul dialogului. Fapt este că autorul textului își declară iubirea, rememorând imaginea Juliei, boala misterioasă de care ea suferă, gesturile delicate ale unei femei care devine, din ce în ce mai mult, asemenea Anei lui Galilei o ființă de aer, care trăiește în memoria celui care o evocă. La întrebarea dacă era frumoasă, autorul textului răspunde, devoalând amănunte care-i conturează un portret neașteptat după ce, pe tot parcursul textului păstrase o tăcere misterioasă în legătură cu ea: „Nu ştiu dacă era frumoasă… Ceea ce ştiu e că am iubit-o. Asta îmi era de ajuns… Oricum, avea un farmec aparte şi o veselie naturală, în momentele bune, care o prindea de minune. Era mereu proaspătă, surprinzătoare şi cu o mare poftă de viaţă, încât nu te plictiseai niciodată în preajma ei. Îi plăcea să se îmbrace frumos şi, de câte ori îşi cumpăra ceva nou, se învârtea într-un picior prin casă, întrebându-mă, de zeci de ori, cu o curiozitate foarte feminină: Cum ţi se pare?” (p. 168). În finalul volumului, autorul îi spune lui Galilei că Julia a fost mai curajoasă decât ei, și că poate ea știa ceva ce ei abia au început să înțeleagă, și anume „că nu există Inchiziție perfectă câtă vreme un singur om spune adevărul”. Replica lui Galilei este că nu e deloc simplu, pentru că în fața Inchiziției era „un om în fața unei mașini de strivit suflete”. Problema lui Galilei, crede autorul în ultima lui replică, este „problema fiecărui om care se teme. Sau care va ajunge, într-o zi, să se teamă, după ce s-a amăgit că el nu va fi niciodată amenințat” (p. 201).
Finalul dialogului este pus sub semnul unei renunțări de a se mai justifica. Galilei a înțeles că judecata lui continuă, eternitatea posterității fiind a doua lui Inchiziție. De aceea, îi lasă autorului problematica adevărului abjurării, ca apărător al lui pentru eternitate: „Ceea ce s-a petrecut m-a schimbat. Nimic nu mai e ca înainte. Aşa că îţi las ţie adevărul pentru care mă judecați. Eu i-am dat de ajuns din viaţa mea. Cred că mă voi duce să o caut pe Ana”… (p. 202). Căutarea Anei poate fi interpretată atât ca urmare a ei în lumea de infinite posibilități a visului sau hotărârea de a-i cunoaște în sfârșit chipul…
Scris în stilul înalt aforistic care l-a consacrat pe Octavian Paler, volumul Apărarea lui Galilei impune o meditație asupra condiției umane supuse provocărilor destinului și o reflecție asupra frumuseții vieții dincolo de vicisitudinile inerente întâmplării de a fi în această lume.
Bibliografie
Octavian Paler, Apărarea lui Galilei, Editura Polirom, Iași, 2013.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Cazul Galilei. Între abjurare și bucuria de a trăi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 