Umanismul fără limite
În intervalul aprilie-august 1824, trupele imperiale otomane au masacrat între 25.000 și 50.000 de locuitori ai insulei Chios, care se revoltaseră în numele independenței naționale grecești față de Poartă. Romanticul Delacroix a surprins suferința pe chipurile acestor civili într-o pictura celebră și splendidă totodată. Între 1914 și 1922, 25% din grecii care locuiau în Anatolia au fost lichidați prin decizia politică a elitei politice otomane. Între 300.000 și 900.000 de greci au fost exterminați cu această ocazie, ce-i drept, mai puțini decât cei aproximativ 600.000-1.500.000 de armeni de pe teritoriul Imperiului Otoman din aceeași perioadă. Numai în statul California au fost uciși în anii 1846-1873 (nu-i socotim pe cei morți prin inaniție, exploatare sau de boli contagioase) între 9.492 și 16.094 nativi americani de către populațiile colonizatoare de descendență europeană. Așa cum demonstrează Mike Davis în Late Victorian Holocausts,autoritățile britanice nu au reacționat altfel decât prin resemnare și impasibilitate birocratice în fața foametei din unele regiuni sudice și sud-vestice ale Indiei anilor 1876-1878, când se estimează a fi murit între 5.6 și 9.6 milioane de locuitori. Exploziile de foamete din subcontinentul indian au continuat, ultimele având loc între 1943-1944, populația ucisă de malnutriție, boli etc. oscilând între 800.000 și 3.800.000 de indieni, supușii Coroanei Britanice la acea dată. Piețele globale erau avariate de conflictul mondial în plină desfășurare. Este adevărat că acești indieni înfometați au fost uciși de un cumul de factori, din care mare parte naturali, însă factorul antropic nu poate fi complet neglijat. Nu se poate vorbi de o intenție de a ucide, totuși, dar, la fel de bine, un posibil comportament genocidar nu este în întregime exclus. Imperiul Rus poartă răspunderea uciderii populației circaziene în scurta perioadă 1864-1867, când între 400.000 și 2.000.000 dintre aceștia au fost omorâți, deportați sau alungați de pe teritoriile lor native. Exemplele se pot înmulți pentru câteva sute de pagini de date seci, fără să reușim altceva decât a-l deprima, a-l irita prin cinismul brutal al datelor (suferința cuantificată devine imposibil de înțeles obiectiv altfel decât prin numărul îngrozitor de morți, incomensurabil la nivel moral) și, într-un final, a-l plictisi pe cititor. Ce să înțelegem din istoria acestor cifre ale ororii omenești? Ne recunoaștem neputința și exasperarea în a justifica miza acestor eforturi de contabilitate a omuciderii în masă: ori natura umană este violentă de la sine, în siajul primatelor inferioare cu care împărtășim nu doar originea speciei noastre, deși această constatare nu poate explica în același timp refuzul unora de a participa la crimele politice de anvergură sau măcar ținerea acestor atrocități sub control militar, în termenii unor nescrise sau scrise ,,legi ale războiului”, ori, conform jurisprudenței CEDO din ultima jumătate de veac, putem măsura gradul de vinovăție, în așa fel încât să nu trivializăm prin comparație victimele și nici să nu recunoaștem unicitatea unor evenimente de o gravitate excepțională. ,,Etica memoriei chemată să mediteze asupra marilor crime motivate de ideologii pare dominată de numere – ale morților, ale deportaților, ale orfanilor – și de referiri la tehnologiile de ucidere, de tortură, de exterminare. Aceste repere ale macroistoriei, simultan impresionante și depersonalizate, sunt limitate în înțelegerea fenomenelor democidare”. – (p. 231)
Cartea politologului Gabriel Andreescu, Globalizarea ipocriziei. Pentru o abordare umanistă a eticii memoriei (Polirom, 2023), încearcă să rezolve aceste tensiuni epistemice, cu toate că rezultatul efortului interpretativ este, în cel mai optimist caz, rezervat și sceptic. Nu există o ,,etică a memoriei” validă legal în privința episoadelor dese de dezlănțuire a crimei organizate politic din istoria recentă a umanității, ci, din contra, tentative de a legitima și ideologiza aceste ,,locuri ale memoriei” de diferiții actori implicați. Coliziunea perspectivelor este urmărită cu acuratețe de Gabriel Andreescu încă din introducere. Subiectele și temele centrale ocupă spațiul celorlalte 350 de pagini de text și note de final, întinse pe aproape o treime din volum. Un prim aspect se leagă de instrumentalizarea antisemitismului sub forma dezesperantă a acuzei de antiiudaism îndreptată împotriva oricăror persoane, grupuri, organizații etc., care, deși deloc antisemite, se declară critice față de politicile statului Israel în Fâșia Gaza, Cisordania, Liban sau Siria: Günter Wilhelm Grass devenise antisemit pentru exprimarea unui punct de vedere de acest tip, ceea ce nu putea fi decât adevărat – cum altfel? – în lumina trecutului adolescentin de membru Waffen-SS al autorului german nobelizat. John Mearsheimer și Stephen Walt au fost acuzați în același mod reducționist și agresiv după publicarea cărții lor din 2007, The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy. Cazul lui David Irving este ceva mai complicat decât îl prezintă Gabriel Andreescu, întrucât istoricul britanic s-a decredibilizat în ultimul sfert de veac prin declarațiile sale publice asumat antisemite. Acuzarea în bloc a națiunii poloneze de antisemitism și participare colectivă la Holocaust în urma adoptării unei legi antidefăimare de către statul polonez, care nu neagă în nici un fel genocidul evreiesc din anii 1941-1945, este dezmințită de Gabriel Andreescu: ,,Oare purtătorii de cuvânt ai Israelului nu ar fi tocmai cei mai în măsură să înțeleagă sensibilitatea polonezilor față de imaginea lor colectivă în contextul celui de-al Doilea Război Mondial? Să menajeze această sensibilitate, până la a o ,,apăra” prin interzicerea folosirii unor idei și formulări nedrepte? Desconsiderarea eroismului multor polonezi, a martirajului lor în timpul războiului și după impunerea regimului comunist este imorală, cum este și desconsiderarea tragediei evreiești”. (p. 57) Strategia de antisemitizare a oricărei voci opozante la adresa politicilor statului Israel iese la iveală și-n celelalte secțiuni ale studiului istoric (,,Cercetători precum Elhanan Yakira de la Universitatea Ebraică din Ierusalim găsesc că echivalarea antisionismului și antisemitismului se dovedește a fi mai curând contraproductivă și poate face mai mult rău decât bine” – p. 99, cu privire la contextualizarea precisă a datelor: ,,Poate este locul de spus, în același timp, că prin decontextualizare și abuz campaniile antiisraeliene sunt oglinda antisemitizării” – p. 101). Situația instrumentalizării memoriei istorice se află la poli opuși în Federația Rusă, unde orice critică la adresa politicii regimului putinist este imediat taxată cu apelativul de ,,rusofobă”, în unele cazuri, ,,nazistă”. Rusofobia este un construct ideologic prin care nu se îngăduie nici o lectură critică a trecutului sovietic și a faptelor de arme dezonorante și criminale comise de Armata Roșie în anii 1939-1945 (masacrul antipolonez de la Katîn, violurile în masă din Berlinul primăverii anului 1945, crimele NKVD din spatele frontului etc.), dar și a prezentului revanșard imperialist al Rusiei. ,,O diferență atât de mare între manifestările antiruse și anti-autoritățile ruse este o demonstrație a arbitrarului aplicării etichetei de rusofobie unor atitudini critice la adresa politicilor Rusiei. A fost documentată includerea temei rusofobiei în propaganda mai largă care folosește clișeele amenințării externe la securitatea Federației, ale agresiunii față de statul rus, ale destabilizării spațiului postsovietic, ale pericolului de a atrage tineretul către ideologii liberale”. (p. 69) Toate acestea au loc în contextul unui război în curs de derulare, în cadrului căruia statul rus neagă prin reprezentanții săi oficiali statutul ontologic al națiunii și statalității ucrainene.
Al doilea capitol al lucrării se centrează pe lărgirea sferei semantice a genocidului, care este un concept exact definit în lege, dar care se potrivește și regimului bolșevic, atât în stadiul său de război civil pentru conservarea puterii sale politice (1917-1921), cât și în anii de vârf ai stalinismului (1928-1953). Gabriel Andreescu vorbește de democid (,,Uciderea țarului a marcat începutul unui democid. Oamenii și grupurile de oameni supuși experimentului bolșevic erau anihilați ori autorizați să trăiască pe pământ într-un mod tot atât de arbitrar și total ca și victimele nazismului (…)”), deși substanța agresiunii pe scară largă are în centru un clasicid, exterminarea aplicându-se metodic și dirijat de la centru clasei de sus (la pagina 139 Gabriel Andreescu va defini pe larg conceptul de democid, văzut ca distrugerea unei comunități naturale de indivizi – vezi cazul paradigmatic al Kampuchei Democrate între 1976-1979). Nucleul iradiant al secțiunii se referă tot la politicile de antisemitizare oportunistă și periculoasă a adversarilor politici ai regimului israelian.
Zigzagul între Israelul actual, prins într-o încleștarea teribilă cu terorismul arab, și Federația Rusă putinistă, în curs de recuperare a teritoriilor sale istorice, se prelungește în capitolul al patrulea, care pune în discuție fake meanings în utilizarea istoriei ruse recente: țările baltice au o istorie care datează dinainte de prăbușirea U.R.S.S. (,,Înființarea statelor baltice este urmarea mișcărilor naționale de independență și a tratatelor de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial – nu a comploturilor și a conspirațiilor” – p. 111), crimele politice ale dictatorului Stalin care a decapitat premeditat Armata Roșie în 1938-1939 sunt cunoscute, pactizarea timp de un an și jumătate cu Germania nazistă și comiterea unor acte abominabile de către cele două mari puteri (masacrul elitei militare poloneze, distrugerea Poloniei, colaborarea Gestapo-NKVD în teritoriile ocupate etc.), în vreme ce inamicii geopolitici ai Rusiei putiniste sunt descriși în termenii luptei ideologice antifasciste postbelice, ceea ce este nu doar fals, ci și impropriu pentru anii 2020-2030: ,,Eliminarea în Estonia a monumentelor dedicate comunismului și a celor care l-au instalat au fost descrise și drept expresie a neofascismului autorităților estoniene. În termenii grei ai lui Vladimir Putin, Estonia ar fi un stat nazist renăscut în Uniunea Europeană, iar liderii săi blasfematori ar tinde să glorifice al Treilea Reich și să insulte Rusia”. (p. 123) Gabriel Andreescu extrage esența intențiilor putiniste în materie de discurs anti-extremă dreapta (de altfel, regimurile de la Kremlin sunt, la fel ca în cazurile Israel sau Ungaria, expresii ale unei drepte economice dure, dar orientată naționalist): ,,Faptul că regimul Putin nu are la dispoziție un capital istoric care să-i confere un statut de autoritate în clamarea anti-antisemitismului și antinazismului nu l-ar delegitima să fie vocal în promovarea acestor atitudini onorabile. Doar că narațiunile militante ale memoriei pe care le propagă sunt aproape exclusiv instrumente ale unui război simbolic care neagă cerințe indispensabile precum adevărul istoric și fairplayul judecății. Folosirea ca pretext al invadării Ucrainei, în anul 2022, a ,,denazificării” conducerii țării și a populației ei, echivalarea denazificării cu ,,dezumanizarea” ucrainenilor au compromis, posibil pentru totdeauna, retorica rusă a veghii antinaziste”. (p. 127)
Capitolul patru începe cu subiectul rusificării sovietice a Ucrainei. Holodomorul este considerat un genocid în toată regula de către Gabriel Andreescu, în ciuda dificultății de a-l încadra corespunzător în jurisprundența internațională pe subiect. ,,Sovieticii s-au opus creării unor tribunale internaționale și ad-hoc în numele suveranității naționale. Ei au cerut ca genocidul să acopere distrugerea fizică a unor grupuri din motive rasiale, naționale, etnice și religioase și au eliminat din proiectul Secretariatului ONU referirile la suprimarea limbilor naționale și la ,,genocidul cultural”. (…) Până astăzi, tratarea crimei de genocid este dominată de perspectiva delegației sovietice din 1948, pentru care responsabili de genocid erau numai cei ce răspândesc teoriile fasciste ale raselor superioare. Trauma formidabilă lăsată de Holocaust explică rezistența în timp a acestei interpretări”. (p. 137)
În capitolul 5 ridicarea unor monumente celor care au luptat împotriva ocupației sovietice riscă să se substituie omagierii colaboratorilor și simpatizanților naziști (monumentul de la Lihula): ,,Omagiul adus estonienilor care au luptat îmbrăcați în uniformă germană se adaugă altor fapte care sugerează că pentru guvernele baltice independente Holocaustul a fost un element periferic al memoriei lor; în orice caz, o temă mai puțin importantă decât ocupația și deportările sovietice”. (p. 150) Letonia consideră paranteza sovietică 1940-1991 drept ocupație. (p. 152) În principiu, echivalarea celor două totalitarisme a stârnit antipatia puterii putiniste, în ciuda faptului că ideologia comunistă este respinsă de un regim economic capitalist: ,,Autoritățile de la Moscova s-au simțit vizate mai ales de echivalarea morală a stalinismului cu nazismul în aceste rezoluții și de apelul de a transforma data de 23 august în zi de comemorare a victimelor ambelor variante de totalitarism. (…) Apropierea dintre ideologia comuniștilor occidentali și narațiunea asupra istoriei susținută de Federația Rusă reflectă, în particular, rolul jucat de antifascism/antinazism în legitimarea politică a primilor și a celeilalte”. (p. 157) Gabriel Andreescu își încheie analiza retoricii antitotalitare prin incriminarea marxismului ca ucigaș și a istoriei comunismului ca egal de sângeroasă și criminală precum nazismul.
În capitolul 6 autorul aduce argumente în favoarea ideii că ,,ideologia singularității nu este științifică”. (p. 175) S-au comis mai multe genocide în secolul al XX-lea cărora li se poate aplica această încadrare legală. Istoricii Shoah-ului sunt împărțiți în privința judecării unicității sau excepționalității Holocaustului, dar Gabriel Andreescu sprijină tratarea echivalentă a genocidelor sovietice și a celor naziste: ,,Ideea centrală a diatribelor cu care Dovid Katz întâmpină memoria marilor crime ale secolului XX este că prin unicitatea suferinței poporului evreu comparația cu crimele comunismului devine intolerabilă. Textele sale ajung la trivializarea crimelor comunismului când demonizeaza eforturile de a cinsti memoria victimelor, acuzându-le de banalizarea Holocaustului și de simpatizarea cu colaboraționiștii”. (p. 180) În același timp, simbolurile naziste și comuniste sunt tratate diferențiat: statuile lui Lenin și Marx apar în piețele publice europene, la fel ca ,,secera și ciocanul”, dar cele naziste sunt condamnate radical (pp. 188-191). Memoria Războiului civil spaniol este scindată între victimele dictatorului Franco și cele ale stângii comuniste republicane. Ambele sunt identic de vinovate de crime dovedite împotriva umanității, crede Gabriel Andreescu. Trivializarea prin comparație, de care discută unii istorici ai Holocasului, conduce la trivializare prin refuzul comparației. Ideologia și structura politică a ,,gemenilor totalitari” nu-l fascinează într-atât de mult pe Gabriel Andreescu cât mormanele de cadrave lăsate în memoria colectivă de aceste două regimuri de stat și de avatarurile lor trecătoare, cu toate că ,,realitatea practică” nu se referă doar la atât. ,,În particular, esența fascismului mussolinian, a stalinismului, a comunismului kampuchean nu rezidă decât parțial în teoriile mussoliniene, staliniste sau kampucheane ale statului – chiar dacă relevante pentru ce au fost – și nici în sistemul instituțional de exercitare a puterii pe care l-au creat. Doar realitatea practică, de natură contigentă definește la final natura lor”. (p. 195)
Capitolul 7 deschide Partea a II-a a Globalizării ipocriziei. Pentru o abordare umanistă a eticii memoriei. Gabriel Andreescu duce o lupta interesantă cu excesele corectitudinii politice și ale multiculturalismului ultimei jumătăți de secol în Statele Unite ale Americii. Aici se găsește ruptura din interiorul universalismului umanist proclamat de autor în primele două sute de pagini. Profanarea statuilor unor Winston Churchill și Edward Colston, primul, politician imperialist și vinovat indirect, printre altele, de administrarea dezastruoasă a foametei îngrozitoare din Bengal în 1943, al doilea proprietar american de sclavi africani, este pentru Gabriel Andreescu mult prea greu de tolerat pentru natura liberalismului acceptabil de către acesta. Explicațiile sunt halucinant de amorale în ipostaza cuiva care pledează pentru interpretarea umanistă a tuturor crimelor împotriva umanității: ,,Colston rămâne un ,,om al timpului său”, când criminalitatea sclaviei nu era recunoscută de națiunile civilizate”. (p. 203) Nerecunoașterea umanității sclavului făcea parte din inumanitatea imanentă a celor care guvernau asupra lui, exploatându-l zilnic, brutalizându-l ocazional în caz de neascultare, ucigându-l atunci când impuneau circumstanțele limită. Când este vorba de ,,dictatura proletariatului” și de ,,rasele inferioare”, ambele expresii codificate și în curs de aplicare la un moment dat în legislațiile bolșevice și naziste, Gabriel Andreescu nu stă pe gânduri: legea este doar voalul transparent sub care se ascunde genocidul. Pe de altă parte, când se pun în discuție doar tangențial crimele probate ale colonialismului capitalist, Gabriel Andreescu întrevede nevoia unui pământ sigur sub picioare, tasat juridic. ,,Intensitatea subiectivității, puterea determinațiilor ideologice sau etnice/rasiale în evaluarea istoriei și transformarea lor în repere ale memoriei cer pentru contrabalansare un teren mai ferm, mai tehnic. În anumite contexte, reperele normative sprijină așezarea etnică”. (p. 204)
Exemplul istoricului și jurnalistului italian, conservatorul Indro Montanelli, care fusese un simpatizant mussolinian în tinerețe (în plus, acesta își cumpărase o nevastă etiopiană de 12 ani în perioada în care a locuit și a activat ca voluntar în războiul din Abisinia – practica socială supranumită madamato: ,,Tânărul ziarist adoptase cultura locului, în care rolul tradițional al femeilor etiopiene este de a-i servi pe bărbați” – p. 205, dar la fel de sigur este că ,,În 1937, în Italia pedofilia a devenit o infracțiune întrucât trebuia pedepsită ,,violența carnală”. Cultura ,,de acasă” a lui Montanelli putea fi un ghid pentru comportamentul său din Abisinia”), depășește granițele raționale în materie de acceptare a primatului nuanțelor în orice analiză, devenind partizant nerușinat pe față. Gabriel Andreescu găsește motivații idealiste momentului de scăpare politică din biografia tânărului Indro Montanelli care sunt de natură materalistă, căci fascismul a avut în vedere și ,,reconstrucția socială”. ,,Programul economic dintr-o primă perioadă a fascismului mussolinian (incluzând lucrări publice precum școli, orfelinate, spitale, gări, drumuri, poduri, canale, dotarea universităților, dezvoltarea spațiului agricol) și cel social (asistență alimentară pentru copii, asistență la maternitate, asistență medicală generală, suplimente salariale, concedii de odihnă plătite, indemnizații de șomaj, asigurări de boală, asigurări pentru boli profesionale, asistență generală pentru familie, asigurări pentru limita de vârstă și invaliditate) i-au făcut pe unii comentatori să vorbească despre o dinamică de ,,neegalat în Europa modernă”. Este oare ciudat ca un tânăr preocupat de justiția socială, într-o Italia care, la începutul secolului XX, mai păstra raporturi feudale, să se lase înșelat de această fațetă a fascismului mussolinian?” (p. 205) Întregul argument se poate întrebuința cu aceeași eficiență a discursului și pentru un mecanic stalinist fidel al anilor 1930 sau pentru un tânăr reporter nazist de până la 1939, rămânand la fel de fals din punct de vedere logic și moral ca în exemplul tânărului Indro Montanelli. Nu au fost cele două regimuri totalitare pasionate de ,,reconstrucție socială” pe scară largă la începuturile lor? Cu siguranță că da, de aici izvorând și legitimitatea lor populară. Gabriel Andreescu manifestă un bias vizibil, ocultând, din rațiuni de condamnare a stângii politice, orice referințe la crimele împotriva umanității comise de personajul lipsă din simetria nazism – comunism: centrul conservator și liberal, la putere în Imperiile Britanic, Țarist, German, Statele Unite ale Americii, vinovate de atrocități, masacre și crime împotriva umanității în secolul al XIX-lea și al XX-lea comparabile dacă nu numeric, cel puțin moral cu cele nazisto-comuniste.
Micile colaborări cu poliția secretă din regimurile ,,totalitate” ale unor Lech Wałęsa și Dan Berindei intră sub cupola primitoare a abordării umaniste, cea care este ,,hrănită din nuanțe și prudență” pentru a ,,recunoaște imensa varietate a ființelor și mizează pe mirarea celor care le privesc”. (p. 218) Naziștii și comuniștii nu beneficiază deloc de aceste contextualizări în istoriografia contemporană românească sau în cea mainstream globală. Tocmai componenta prezentă și occidentală a acestei atitudini ar trebui să ne îngrijoreze prin riscul parțialității ei intrinseci. Lipsa de universalitate în chestiuni de memorie colectivă și de judecăți etice este deplorabilă. Concesiile relativiste în plan filozofic ale lui Gabriel Andreescu apar ca nule și neavenite în urma unor condamnări ferme anterioare, fără drept de apel, ale nazisto-comuniștilor: ,,Memoria este o judecată asupra moralității comportamentelor trecute ale unor semeni. Ce le putem pretinde și ce nu le putem pretinde persoanelor captive în regimuri opresive? O etică a memoriei este o meditație asupra condiției umane. Este o ,,etică a contemporanilor” ce trăiesc de cele mai multe ori în condiții substanțial diferite de cele în care au supraviețuit ființele asupra cărora contemporanii hotărăsc lustrația morală”. (pp. 217-218)
În cele din urmă, judecarea trecutului se reduce la ecuația clasică a puterii naționale netrucate, exercitată globalist. Învingătorii scriu nu doar istoria, ci și filozofia istoriei din spatele legilor. ,,Ca urmare, situația dreptății în perioada de tranziție depinde în principal de voința claselor politice naționale. Standardele justiției de tranziție în Europa Centrală și de Est diferă sensibil de la un stat la altul. Însă, în toate administrațiile postcomuniste, măsurile adoptate au fost timide în raport cu măsurile luate după căderea nazismului”. (p. 225) Gabriel Andreescu uită strategic că regimurile comuniste au fost implozie, elitele dominante realizând mai degrabă pașnic tranziția în lumea posttotalitară de astăzi, având creditul și sprijinul regimurilor democratice din S.U.A. și din întreaga Europă de Vest la începuturile anilor 1990. Comunismul nu a fost distrus în urma unei confruntări militare de proporțiile celei europene din 1941-1945 (se impune reamintirea faptului că armatele generalului Andrei Vlasov, care au luptat alături de Wehrmacht împotriva U.R.S.S., deși erau anticomuniste, nu obligatoriu naziste, au fost predate de americani și britanici justiției tribunalelor populare sovietice – p. 240). Cum puteau agenții politici ai revoluțiilor est-europene să fie pedepsiți pentru activitatea lor de conducere din anii regimurilor totalitare? Este o contradicție a modului în care comunismul a dispărut istoric în Europa de Est. Crimele împotriva umanității se judecă în ultimă instanță doar moral, fără alte considerente practice. Legile nu sunt morale în aplicarea lor. Numai astfel se poate pricepe de ce Bulgaria a salvat 48.000 de evrei în anii războiului pentru ca același regim să fie acuzat corect de deportarea la Treblinka a 11.343 de evrei. – p. 242 Comparația dintre actele de război ale lui Stepan Bandera și cele ale lui Iosip Broz Tito subliniază asimetria dintre memoriile celor două totalitarisme. Problema pe care nu o ridică Gabriel Andreescu, deși probabil soluția se găsește în vigilența lumii libere la care invită istoricul revizionist Sean McMeekin în Stalin’s War, este că U.R.S.S. a fost de aproape aliata S.U.A. între 1941 și 1945. Nimic din fondarea Blocului Sovietic nu a avut loc fără aprobarea S.U.A – e adevărat, una obținută de U.R.S.S. de pe poziții de forță militară cel puțin comparabilă Americii. De aici pornește mlădița care a adus pe căi ocolite la evenimentele tragice din Ucraina după 2014. Reconsiderarea naționalist-imperială a stalinismului constituie un act de falsificare cinică a consecințelor crimelor în masă, dar dreptul internațional, atât cât există și își îndeplinește menirea, depinde de politica forței economico-politice a unor entități statale distincte, în principiu, suverane. Noi încă suntem organizați global în logica dreptului forței și nu a forței dreptului.
În concluzie, cartea lui Gabriel Andreescu, extrem de savant alcătuită, impecabil scrisă, la o altitudine academică încă rară, din nefericire, în România, actuală în toate privințele, demască fățărniciile unei sistem global prea puțin umanist cu subtilitate și erudiție. Dacă vina crimelor împotriva umanității comise de imperialismul, sclavagismul și rasismul civilizației vest-europene în secolul al XIX-lea până la 1918/1948 era corect plasată (vezi nota înfiorătoare 37 de la pagina 314, dar și definiția crimelor politice de la paginile 348-349, nota 69), Globalizarea ipocriziei. Pentru o abordare umanistă a eticii memoriei vorbea despre adevărul integral al epocii noastre din toate azimuturile lumii.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Umanismul fără limite” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 