Sub semnul neoliberalismului bisericesc
Lucrarea de doctorat a cercetătorului Giuseppe Tateo despre ridicarea celei mai mari catedrale ortodoxe din România în primul sfert al secolului al XXI-lea este interesantă, corect informată, echilibrată, însă, din păcate, fără concluzii aplicate și fără o înțelegere din interior a celor trăite în România. Sub semnul crucii. Catedrala Mântuirii Neamului și construcția de biserici în România postsocialistă (Editura Polirom, 2024) pornește de la o realitate asumată comunitar: ,,Cercetările sociologice cantitative arată indici de religiozitate foarte ridicată (credința și apartanența confesională), dar, în același timp, ,,credincioșii” au dificultăți, se pare, în a se mobiliza politic pentru apărarea publică a ordinii morale creștine”. (p. 11) Incoerența organizațională a societății civile românești (din ce categorii sociale se formează aceasta?) este explicabilă prin gradul de secularizare și a inexistenței pe mari porțiuni sociale a ordinii morale creștine experimentate de națiunea română. Minoritatea ortdoxă serioasă practică mai presus de toate un bricolaj personalizat de creștinism, o versiune neomologat comunitar de credință religioasă. Deși BOR a construit sute de biserici noi, reabilitându-le pe cele anterioare și finalizând o sumedenie de catedrale în țară, indiferentismul religios s-a accentuat în România ultimei treimi de secol. Bucureștiul s-a resacralizat dacă ne uităm doar după numărul de cruci publice și lăcașuri mănăstirești deschise după 1989. BOR reprezintă de facto națiunea-stat, accesând peste 80% din fondurile publice repartizate bisericilor recunoscute la nivel național. Cu toate că, iar asta doar în aparență, BOR este separată de stat, în realitate, statul își subordonează BOR ca pe un organism privatizat în materie de capital propriu, dar dependent politic în toate celelalte privințe ale acumulării de capital. Postcomunismul și capitalismului global au legat BOR de stat, căruia îi servește de ancoră identitară naționalistă și tradiționalistă prin discursul politic dominant. În practica economică, Patriarhia Română a strâns mai multe bogății decât cei mai afluenți politicieni români, corupți, venali și incapabili să acționeze pentru binele comun.
,,Prăbușirea Republicii Socialiste și instalarea politicii democratice actuale au marcat o nouă fază în traiectoria istorică a relațiilor dintre Biserică și stat. Încă din ianuarie 1990, Sfântul Sinod a avansat o serie de pretenții politice de discutat cu noul prim-ministru Petre Roman: inter alia, ,,restabilirea dreptului arhiepiscopilor de a fi membri ai Senatului, prezența BOR în Adunarea Constitutivă și includerea unei referiri la Dumnezeu în textul Constituției” (Conovici, 2009: 78). Conceput pentru a descrie schimburile informale dintre autoritățile statului și liderii Bisericii de după 1990, conceptul de ,,parteneriat” (Stan și Turcescu, 2012) a înlocuit paradigma de lungă durată a simfoniei. Aceasta din urmă a fost considerată depășită nu doar de cercetători, ci și de ierarhii și teologii ortodocși. În contextul gradului înalt de instabilitate politică – o trăsătură tipică a restructurarii socialiste –, partidele politice, indiferent de orientarea lor ideologică, au căutat adesea să obțină patronajul Bisericii pentru a câștiga sprijin electoral”. (p. 49) Tripleta stat-națiunea română-ortodoxie a supradimensionat politica Sfântului Sinod din 1990 (pagina 110: ,,Alegerea de a păstra intact numele catedralei, de a înființa o episcopie în fiecare județ, de a permite clericilor să se implice în politică, de a preda religia în școlile publice și de a obține statutul de religie oficială dezvăluie obiectivul BOR după sfârșitul socialismului: acela de a restabili statutul privilegiat pe care l-a avut în perioada interbelică”), iar construirea de biserici sau proiectul uriaș al Catedralei Mântuirii Neamului (tușele de etnofiletism sunt firești în Romania) practica lor. Natura contabilă a acestor construcții este expusă de Giuseppe Tateo: majoritatea fondurilor sunt publice (vezi pp. 93-94 pentru sumele reale, nici pe departe transparente până la capăt). Firmele de construcții sunt europene sau aparțin rețelelor traficului de influență de la vârful BOR (p. 81). CMN nu este doar o clădire de cult, ci, prin amplasarea ei vizavi de Casa Poporului (Palatul Parlamentului) și sediul MApN, un statement politic total, resuscitând discursul naționalist ortodoxist, puternic din secolul al XIX-lea până în epoca de apus a lui Nicolae Ceaușescu. Catedrala Națională este afirmarea influenței simbolice a BOR asupra societății românești, concentrată în aparatul de stat, de la originile proiectului (amânat de spirite seculare ca Spiru Haret și Titu Maiorescu) până în timpului mandatului Patriarhului Daniel, liderul suprem al BOR-ului actual, instituție a cărei bogăție a crescut exponențial în postcomunism. ,,Articolul 2 [din Legea 261/2005] merge chiar mai departe și transferă întregul teren (11 hectare, cu o valoare estimată la 200 de milioane de euro) din proprietatea statului în proprietatea Patriarhiei Române. Unul dintre cele mai răspândite argumente ale susținătorilor proiectului este acela că nimeni nu a protestat împotriva costisitoarei construcții a stadionului de fotbal Arena Națională din București la începutul anilor 2000. Însă, deși Arena Națională este și ea un proiect care a fost finanțat în întregime din banul public, a rămas în proprietatea statului. Or, după cum am clarificat deja, acesta nu este și cazul CMN”. (p. 90) O pagină mai târziu aflăm despre intențiile BOR de a pune mâna pe mii de hectare de pădure în Bucovina în urma conflictului juridic, din fericire, pierdut de BOR, cu Romsilva. BOR este, de asemenea, cea mai bogată organizație non-guvernamentală din România. Fatalismul economic al BOR în raport cu enoriașii de rând, săraci și umiliți, este constitutiv ortodoxiei (p. 122), la fel ca relativismul moral în privința apucăturilor clerului (p. 154). Clerul secular este controlat și manipulat de cel superior, episcopal (p. 144: ,,Preoții denunță adesea libertatea excesivă de care se bucură episcopii în episcopiile lor, susținând că, potrivit dreptului canonic, fiecare biserică aparține comunității locale, și nu episcopului care conduce eparhia”). Giuseppe Tateo ar aprecia recenzia cărții sale de până acum ca una anticlericală, însă informațiile certe sunt furnizate de studiul său doctoral, care amintește de reacția publică neprincipală a BOR la adresa ,,pedepsei divine” în urma incendiului, soldat cu zeci de morți, din clubul de noapte Colectiv, dar uită să ne menționeze că furia anticlericală a presei românești nu implică doar afacerile netransparente din bani publici ale BOR, ci și scandalurile sexuale recente ale clerului de mir și ale celui legat de Sfântul Sinod (de la episcopul de Huși, Corneliu Onilă, care întreținea relații homosexuale cu elevii minori de la un seminar din nord-estul țării, șantajați sau supuși unei pervertiri etice și intelectuale din punct de vedere creștin, la Cristian Pomohaci, caterisit pentru pedofilie). Mai mult de atât, actele filantropice sunt realizate de BOR tot cu ajutorul banului public, nu prin mijloacele financiare ale Patriarhiei Române, ci ale statului român. Printre altele, ,,ceea ce preoții numeau ,,centre de îngrijire zilnică pentru copii” lasă loc de interpretare: puținele pe care s-a întâmplat să le vizitez, fiind deja deschise și funcționale, erau fie niște spații în care copiii enoriașilor își puteau face după-amiaza temele, fie spații de închiriat pentru mici petreceri aniversare ale copiilor”. (p. 153)
Secretul opulenței BOR se numește Secretariatul de Stat pentru Culte, benzinăria la liber a motorului din spatele fațadei ortodoxismului românesc. ,,Așa se face că Patriarhia și-a majorat de patru ori veniturile între 2007 și 2020, în timp ce în aceeași perioadă valoarea proprietăților pe care le administrează a crescut de la 10 la 820 de milioane de lei (Ilie, 2021)” – p. 166, dar și p. 175 (plus nota de final 19 de la pagina 181), statistici clarificatoare și care lasă puțin spațiu de mișcare bugetului strâns din contribuția enoriașilor. Trecutul comunist este blamat convenabil și iresponsabil ca o perioadă de regres public al BOR și întuneric sub raportul beneficiilor politico-bugetare, însă credința s-ar putea să fi fost mai sinceră și mai adâncă în regimul socialismului de stat decât în cel al pieței libere. E imposibil de măsurat așa ceva, în condițiile în care educația ateistă exista în spațiul public, manevrat de comuniști. Renașterea BOR după 1989 este mai degrabă una organizațională decât spirituală, una apăsat birocratică și mai puțin sacramentală. ,,Una dintre controversele majore care afectează BOR este legată de utilizarea banilor publici pentru finanțarea ridicării noilor clădiri religioase, în situația în care mulți susțin că astfel de resurse economice ar trebui direcționate către infrastructura publică sau pentru sistemele de educație și sănătate”. (p. 221) Atacarea BOR duce, încă, la pierderea puterii simbolice în mediul intelectual oficial (p. 223).
Giuseppe Tateo oscilează între doi poli opuși pe parcursul analizei sale erudite, nu întotdeauna ușor de calibrat: dacă, pe de o parte, antropologul italian apreciază trăirea religioasă din România sub înfățișarea ei populară (sincretismul românesc absolut modernizat nu este de măsurat ca puritate teologică), deși vorbim de una care va dispărea odată cu înavuțirea modernizatoare din ce în ce mai vizibilă a societății, pe de altă parte, bogăția și jocurile politicianiste ale BOR-ului lărgesc o distanță sceptică, ironică pe alocuri, întrucât între BOR și elita politică nu există deosebiri de substanță în nici un sens. În realitate, ca locuitor al României urbanului mare, naivitatea superstițioasă a demosului rural ascunde o laxitate morală și un relativism colectiv care înlesnesc apariția unor conducători ecleziastici milionari în euro și ahtiați după plăceri mundane postmoderne.smului social, pe care el le analizează. Pe de altă parte, acesta este conștient de istoria modernizării românești de la 1831 la 1914 și riscurile majore implicate: ,,Între sus și jos, printre fisurile reprezentării, pândeau însă pericole și violențe”. (p. 275)
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Sub semnul neoliberalismului bisericesc” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 