Semnul gol al modernității românești
Volumul universitarului Călin Cotoi, Holera și ,,duhul comunismului”. Inventarea socialului în România, 1831-1914 (Idea Design & Print Editură, Cluj, 2022) este versiunea românească a cărții de la Brill din 2020, Inventing the Social in Romania, 1848-1914. Networks and Laboratories of Knowledge. Amănuntul nu poate fi decât important întrucât din ce în ce mai mulți cercetători români din științele sociale publică întâi de toate pentru rețeaua academică europeană și, se înțelege de la sine, prin ,,contagiune”, globală. Piața domestică nu are nici dimensiunea economică, nici simbolică necesare pentru a legitima adecvat munca de cercetare a universitarilor români. Călin Cotoi analizează discursuri, altfel spus, reprezentări discursive ale realității. Latura cantitativă a sociologiei sau datele economice brute sunt aproape inexistente în Holera și… Studiind lumile conceptuale, deschise de problema modernizării în zone limitrofe și subdezvoltate ale Europei, id est România, Călin Cotoi scoate la iveală și problematizează la zi virtualități inedite, proaspete, cumva instructive din programele modernității românești de acum un secol și jumătate. Înainte de tematizarea socialului nu exista nici modernitate. Inaugurarea ei în teritoriul nord-dunărean este rezultatul dominației militare ruse după pacea de la Adrianopol și a influenței occidentale comerciale, pe Dunăre și peste munți, din ce în ce mai pronunțată și, de la un punct încolo al dinamicii comerțului exterior cu grâne, determinantă. Discursurile reformei românești, ale revoluționarilor de la 1848, vor da naștere modelelor influente care, puțin mai târziu, generează politicile statului național românesc. ,,Povestea pe care o spun în ceea ce urmează este cea a apariției istorice, locale, a socialului. Bacilul holerei, medicii și igieniștii, revoluționarii, țăranii și oamenii de știință, socialiștii și anarhiștii, liberalii și conservatorii sunt toți agenți locali sau transnaționali ce constituie și negociază modernitatea socială locală. Un spațiu – definit ca lipsit de realitate și reprezentare – se deschide prin punerea în mișcare a diferenței dintre real și reprezentabil, devenind astfel programabil și planificabil. În jurul holerei, al medicinei și igienei publice și al semnului gol al comunismului, ca principale puneri în scenă, se constituie o structură dinamică a modernității sociale locale”. (p. 22) Ceea ce îi captează atenția universitarului Călin Cotoi nu este societatea per se, măsurabilă pâna și retrospectiv până la un punct, cu erorile inerente unei reconstrucții istorice incomplete, în datele sale imediate, demografice, tehnologice, ale balanței comerciale, ale ratei și mărimii acumulării de capital etc., ci socialul ca proiect intelectual. Cum se alcătuiește dezbaterea din jurul unui punct de analiză nou, fără precedent în spațiul românesc, și anume socialul, această ruptură față de ordinea tradițională intens moralizatoare, inspirată religios și fixată în cadre tari, metafizice? ,,În mod specific, văd socialul ca rezultat al modurilor în care experții și reformatorii constituie un domeniu de intervenție tehnică/ tehnocratică și normativitate, din tensiunile societăților și politicilor concrete. Înțeleg socialul ca local, istoric și material, dar și parte a unor rețele mari de putere și cunoaștere care susțin conversații, proiecte și reprezentări de lungă durată”. (p. 27) Dialogurile și reprezentările exterioare sau generate cu ajutorul logomahiei vest-europene, nicidecum cele locale, stagnante și orientalizare, sunt cele care inaugurează discursiv problema modernității românești.
Primul reformator cu duh al investigației lui Călin Cotoi este Ion Ionescu de la Brad, școlit în spațiul francez și deschizător de drumuri în căutarea unor reforme agrare urgente în spațiul românesc. ,,Agronomul revoluționar dublează retorica antiboierească/anticiocoiască cu apeluri la interesul luminat, rațional al proprietarilor, propunându-le o variantă de dublă cultură agricolă: o cultură ,,mare, englezească, pentru boier” și o cultură mică, pentru săteni, ,,care va urma direcția ce a luat aceea din Franța și Prusia Renană”. Promite proprietarilor ajutorul statului, crearea unor ferme-model și a unor școli de agronomie pentru cultura mare”. (p. 48) Ideile sunt cele mai înaintate din spațiul occidental, însă experiența istorică a teritoriilor românești este una îndoielnică pentru avansul unui asemenea tip de idei pe bază de capitalism agrar exemplar. Nu-i de mirare că boierimea orientală a locului îl va respinge pe Ion Ionescu de la Brad ca pe un corp străin, comunist, anarhist și demolator, deși acesta caută o conciliere ipotetică între cele mai înaintate ideologii vest-europene și populația țărănească predominantă. În zadar, boierimea mică și mare respinge in corpore asemenea proiecte modernizatoare ca fandacsii pernicioase. Ceea ce adaugă Ion Ionescu de la Brad, pe lângă credința într-o asociere liberă între țăranii muncitorii și boierii, investitori dibaci, pornind de la calcule raționale, viziunii sale a armoniei sociale este nevoia de a consolida statului român prin forjarea unei națiuni moderne, în care țăranului oprimat să i se substituie cetățeanul modern. Edificiul statului național va fi întotdeauna șubred fără această alianță strânsă între clase naționale care luptă împreună pentru progres (pp. 53-54). E discursul republican pașoptist, care s-a dovedit, pe mari porțiuni istorice, un eșec de proporții în cadrul modernizării interne a societății românești.
Deja la Alexandru G. Golescu se simte cum republicanismul de inspirație franceză caută soluții de reformă într-un context social dezolant raportat la cel occidental. ,,Construcția socialului local, ca dispozitiv retoric și analitic, avea loc din exil, prin încercări de alianțe cu actori și cu discursuri transnaționale influente. Tematizarea socialului a apărut din vocile polemice ale revoluționarilor pașoptiști, care încercau să-și reconstruiască un loc politic central. Centralitatea acestor refugiați politici se baza, pe de o parte, pe presupusa lor capacitate de a interpreta în mod adecvat și veridic noile voci ale poporului, eliberate de Revoluția de la 1848. Interpretarea aceasta trecea, tangențial, prin discursurile social-revoluționare, doar pentru a insista asupra inadecvării lor în România. Poziția semantică a comunismului a rămas activă, dar niciun revoluționar de la 1848 nu era dispus să o ocupe. Comunismul devenea un loc discursiv productiv prin efortul revoluționarilor pașoptiști de a-l menține neocupat”. (p. 61) Până și la ,,roșul” C. A. Rosetti se poate cu ușurință depista patima pentru reformă, însă separată de tentațiile comuniste imediate, referința negativă prin definiție a pașoptismului. ,,În urma atacului liberarilor la adresa Rusiei, ca loc din care provenea un amestec de tendințe atât comuniste, cât și distructiv-despotice, revoluția local-cosmologică a lui Rosetti se putea prezenta ca una profund antiautocratică și antirusească și, în consecință, ca nefiind deloc ,,comunistă”. (p. 66)
Figura anarhiștilor ruși, de origine predominant basarabeană, va domina discursul public românesc în intervalul 1880-1914. Aceștia, anarhiști, socialiști utopici sau, în cele mai multe rânduri, narodnici care visau la o alte cale a modernității pentru țărănimea rusă, au fugit în Rusia țaristă în România regelui Carol I în speranța de a își continua activitatea reformistă. ,,Refugiații politici social-revoluționari care s-au stabilit, cel puțin pentru o vreme, în Principate au intrat într-o alianță incomodă cu elitele liberale. Această alianță se baza pe sentimente antițariste comune, pe tendințele general-europene de construcție națională, dar și pe fascinația persistentă a unora dintre foștii revoluționari de la 1848 (acum la putere) față de discursurile socialiste și anarhiste”. (p. 70) Figura lui Nicolae Codreanu apare fugitiv ca a unui reformist al vieții cotidiene a țăranului român, înglodată în datorii înrobitoare. După atentatul reușit asupra vieții țarului Alexandru al II-lea din 1881, grupul de imigranți basarabeni este tratat cu răceală de elita politica românească. Anarhismul și narodnicismul contravin intereselor de sus ale statului român independent. Viața lui Nicolae Russel este urmărită sub forma ,,semnului gol al comunismului”, spectrul anului 1848 sub chipul său atenuat. ,,Pentru Russel, socialiștii și anarhiștii autohtoni trebuiau să se autocivilizeze (și să se naționalizeze) tocmai pentru a evita să devină ei înșiși o ,,rezervație indiană”, pentru a-și păstra relevanța în interiorul unei societăți și al unui stat național liberal. Această autocolonizare, bazată pe frica față de destinul populațiilor ,,primitive”, într-o lume prinsă în fluxurile progresului social, avea doua înfățișări: putea fi o formă de internaționalism, de participare la revoluția socială universală, dar și un mod de a se încadra în discursul național-civilizator dominant, favorizat de elitele românești – un mod de a fi atât un bun revoluționar, cât și un bun român”. (p. 100) Nicolae Russel și Zamfir Arbore vor arbora versiuni de modernizare mizând pe creșterea igienei publice, a alfabetizării populației în școli și, în general, prin componenta aplicată a științei medicale la societatea românească. Modelul de reforme ale proprietății private urma să fie cel vestic. Era nevoie de modernizare accelerată în România, care nu avea nimic de oferit instituțional în calea modernității occidentale și nu de proiecte socialist-narodnice avansate. Rezultatul acestor puncte de vedere ideologice diferite nu este unul fericit pentru generația de imigranți basarabeni. ,,Expulzarea din 1881 a revoluționarilor ruși și intimidarea discipolilor lor autohtoni au marcat dispariția mișcării anarhist-nardonice. După 1881, revoluționarii locali au evoluat către o formulă social-democrată, influențată de Internaționala a II-a și de succesul electoral și organizațional al social-democrației germane. În același timp, foști anarhiști și narodnici au început să experimenteze cu formule pedagogico-științifice de sănătate publică, medicină și economie socială. Deși Arbore avea să se integreze, în cele din urmă, în societatea, politica și cultura românească, exilul lui interior a fost întotdeauna prezent”. (pp. 117-118) În ciuda acestei inadaptări permanentizate, ,,rămășițele anarhismului rus” străbat de sub cenușa istoriei românești din ultima parte a secolului al XIX-lea.
În partea a II-a a cărții, Călin Cotoi identifică istoria apariției socialului pe fondul cordoanelor sanitare nu doar împotriva epidemiilor, ci și a dezechilibrelor geopolitice de la marginile de est ale continentului european: ,,Fondarea statului roman modern s-a datorat, măcar în parte, îngrijorărilor europene și rusești privind epidemiile. (…) Doar holera, atacând atât organismele estice, cât și cele vest-europene, centrele și periferiile, și sfidând orice carantină, a declanșat un proces complex de schimbare, de inovare a socialului, în zonele de frontieră dunărene”. (pp. 130-131) Personalitățile unor doctori ca Iacob Felix și Carol Davila se proiectează masiv pe acest fundal al reformismului medico-igienist. Pentru doctorul Iacob Felix ,,condiția mizerabilă, materială, igienică și morală, a țăranilor era cauzată de regimul nedrept al proprietății rurale, de dezvoltarea nesistematică a agriculturii la scară mare, comercială, de absența creditului rural și de insuficiența terenurilor, de dispariția izlazurilor și parcelelor comune și de obligația de a munci pentru marii proprietari și arendașii lor”. (p. 145) Știința medicală și cea socială contribuie simultan la crearea unui spațiu al realității sociale comune. Bolile endemice, mizeria materială și populația în creștere accelerată din mediul rural trag în jos modernitatea din România. Mai puteau fi reforma medicală și poliția sanitară instituții ale statului român modern dacă cetățenii vizați direct de aceste practici ale socialului trăiesc în realitate în afara marginilor civilizației europene? ,,Crearea modernității sociale în Principate poate fi urmărită de la înființarea primelor linii de carantină sistematice, ridicate împotriva ultimelor valuri de ciumă și a primelor valuri de holeră. Criza acestui aranjament sanitar a deschis calea unor serii de proiecte de modernizare eșuate, dar productive”. (p. 157) Dr. Constantin I. Istrati vede în incapacitatea medico-sanitară a statului român de a asigura îmbunătățirea calității vieții poporului roman semne ale degenerării genetice naționale în folosul altor etnii minoritare, din care evreii se desprind ca agentul dizolvant și dominator. Antisemitismul și etnocentrismul se îmbină într-un incipient cocktail toxic din punct de vedere ideologic, dar care are sprijinul științei medicale celei mai actuale. Dar nici versiunea științifică rece nu depășește stadiul unui deziderat neîmplinit. ,,În moduri diferite, Babeș și Felix s-au confruntat cu eșecul proiectului igienist național de tip ,,sănătate pentru toți”. Ei au asistat la geneza unei zone a ,,problemelor” sociale în afara igienei sau medicinei și au făcut efortul de a o reîncorpora: prin reforma politică radicală, sub oblăduirea unui stat bacteriologic (la Babeș) sau printr-o tentativă mai pragmatică, graduală, de a (re)instaura poliția sanitară în corpul unei noi lumi bacteriologice (la Felix). Ambii au eșuat”. (p. 170) După 1900, reformismul social nu mai are ponderea discursivă anterioară, iar pericolul socialist potențial are rolul de a indica dușmanul ideologic cu fermitate. Ultimele zvâcniri ale avântului ideilor pașoptiste își dau duhul în reformele medicale românești din anii 1870-1900.
Revenind la relația complicată dintre elanul pașoptist progresist, însă antisocialist, și recrudescența ideilor narodnice la 1880 în spațiul românesc, Călin Cotoi are următoarele de afirmat: ,,Pașoptiștii au păstrat o linie și o direcționalitate clară a progresului, lăudându-se cu competența lor în domeniul teoriilor socialismului și recunoscând, de cele mai multe ori, dreptatea și inevitabilitatea istorică a acestuia. Pe de altă parte, au golit semnul istoric al comunismului de orice relevanță locală, insistând să arate inexplicabilitatea acestuia în Principate. Social-revoluționarii ruși exilați în România au încercat să se integreze și să modifice acest aranjament politic local foarte important – parte a construcției statale și naționale –, trăindu-și viața politică și personală și încercând să înțeleagă și să participe atât la proiectul local de modernizare națională, cât și la revoluția socială universală”. (p. 208) Legatul pașoptismului și al anarhismului rusesc în România se poate decela în gândirea social-democratului Gherea, un corespondent original al germanului Karl Kautsky în România, și în cea a poporanistului Constantin Stere, ambii studiați de Călin Cotoi ca discurs maturizat al socialului românesc. Gherea încuraja industrializarea necesară, deși anevoie de realizat în România, și legislația burgheză occidentală să prindă rădăcini trainice în regatul României, unde caracterul periferic duce la un parcurs diferit de ardere a etapelor modernizării capitaliste. Poziționarea ideologică a lui Constantin Stere este, totuși, de altă natură: ,,Socialismul era definit ca o mișcare către o organizație socială îmbunătățită, care avea trei principii: dispariția conflictului dintre clase, ca urmare a dispariției claselor; procesul de reunire a muncitorilor cu instrumentele de producție și imperativul ca producția să fie organizată pe baza principiului asocierii. O societate/națiune țărănească putea deveni socialistă fără industrializare, folosind o altă cale de dezvoltare și progres social”. (p. 237) Călin Cotoi observă până și prezența unui discurs antisemit social în publicistica lui Stere, cu toate că antisemitismul pogromist rusesc este condamnat de Stere în memoriile sale romanțate. (p. 241) Poporanismul românesc a încercat ,,juxtapunerea dintre narațiunile progresului individual (intelectuali cosmopoliți critici) și cele ale progresului colectiv (mase naționale nediferențiate)”. (p. 248) Capitalul financiar migrator nu ajută cu adevărat la dezvoltarea țărilor subdezvoltate economic. ,,Pornind de la semnul gol al comunismului pașoptist, care structura modul în care poporul, naționalul și statul erau imaginate și puse în practică, dezbaterile dintre social-democrați și național-narodnici (poporaniști) au avut un rol important în crearea unui social îmblânzit și naționalizat”. (p. 251) Social-democrația marxistă este urmașa pașoptismului mai degrabă decât poporanismul, care este forma evoluată a unei lente dezvoltări organice, preconizate de conservatorii junimiști ca firească și de dorit.
Există o sinecdocă în text pentru Holera și ,,duhul comunismului”. Este cea pe care ne-o pune la dispoziție însuși autorul ei la pagina 275, când discută despre semnificațiile survolului balonului România din 1906. ,,Încercarea de a vedea și de a înregistra obiectiv țara din aer, prin survolarea ei de către balonul România, era într-un fel apogeul simbolic al reprezentativității naționale. Țara era vizibilă și reală, chiar dacă era nevoie de o dihanie galbenă franco-bavareză pentru asta și țăranii înarmați puneau probleme spectaculosului instrument de reprezentare și înregistrare”. Cartografierea socialului, deși spectaculoasă oriunde a pătruns modernitatea capitalistă, nu este, însă, suficientă. Călin Cotoi se prezintă mai degrabă interesat de procesul articulării unui discurs științific complex despre social decât de energiile revoluționare ale schimbării acestei lumi, declanșate de unele din discursurile reformismului social, pe care el le analizează. Pe de altă parte, acesta este conștient de istoria modernizării românești de la 1831 la 1914 și riscurile majore implicate: ,,Între sus și jos, printre fisurile reprezentării, pândeau însă pericole și violențe”. (p. 275)
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Semnul gol al modernității românești” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 