ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Chiță

Sărăcia debusolaților consumeriști

Volumul de povestiri Fericire (Polirom, 2022) al scriitorului George C. Dumitru pare scris la încrucișarea dintre reportajul unor fapte cotidiene banale, centrate în cele mai multe rânduri pe tribulațiile familiei românești urbane well off contemporane (sau doar surprinzând scene din viața solitară a proletariatului corporatist white collar), și fluxul unor conștiințe care se redau ca profil psihologico-social în mijlocul unei lumi consumeriste ce nu produce neapărat titlul colecției de povestiri. Scrise grăbit, sacadat, într-un limbaj casual, voit neglijent, căutate minimalist, pe alocuri depresiv-cehoviene, povestirile aglutinează sensuri multiple, de la o firavă critică socială la sentimentul unui absurd anxios atotcuprinzător.

Prima povestire marchează liniile de forță ale cărții. Cina de afaceri este o cină de taină a păcatului adulterului încă nerealizat, dar căutat ca o gură de aer. Vocea din off a conștiinței ne trece în fugă prin poftele lubrice pentru o colegă de breaslă și necazul de a nu putea realiza atâtea ca avocat din pricina unei neveste, Maria, cu un fiu suferind de un handicap. Criza bărbatului de vârstă mijlocie duce la antipatizarea, dublată de invidie, a lui Dinu, un avocat ambițios, deja realizat și, oricum, celibatar, cu success fee. Aventura sexuală se amână sau nu mai are loc. George C. Dumitru adună atâtea fire de acțiuni posibile pentru ca totul să fie curmat de o ratare în platitudinea unei existențe turnate în obiceiuri exersate de milioane de ori. Momentele de ruptură, dacă se poate afirma așa ceva, nu sunt nici anticipate, nici urmate de ceva în monotonia metronomică a vieții într-o cușcă de hamster corporatistă.

A doua povestire, Cercul vicios, scrutează într-o străfulgerare neantul școlii românești private și eșecul parentingului modern, dar și vâscozitatea erotică a unei masculinități tânjitoare. Tudor e elev la o școală primară pe bani. Din pură răutate și răsfăț vicios, Tudor îl împinge pe scări pe Robert, un băiat care purta cârjă în urma unui accident. Obsedați de ei înșiși și de deviantele și simplistele lor jocuri pe calculator, adevărate guri de canal ale conștiinței sociale în curs de formare, copiii trăiesc într-o seră nesănătoasă, protejați de banii părinților lor. Cătălin Mateiu este un tânăr director al școlii private, tocmai pe partea de disciplină a elevilor și de relaționare cu părinții. Mama lui Tudor, o avocată middle-age descrisă ca apetisantă fizic, este părintele tipic cu bani din România anilor 2010-2030: obraznic, sfidător, calomniator, de un egoism fantastic, familiarizat cu ideea-armă că tonul ireverențios și relațiile de culise debordante bat orice formă de legalitate, garantând impunitatea râvnită. Doamna Bejan, avocata manipulatoare și probabil ticăloasă, reprezintă femeia de succes. Cătălin Mateiu este pus în situația dezonorantă de a-și da demisia, incidentul fiind manipulat și mușamalizat în favoarea uneia din părți (rămâne greu de înțeles de ce se întâmplă așa, iar elevul rănit nu protestează, nepunându-și în mișcare propria rețea clandestină de combinații și presiuni). Cătălin Mateiu este destituit pentru corectitudine, însă motivul pentru care cedează în fața farmecelor doamnei Bejan ține de propria atracție sexuală față de trupul avocatei.

Roblox este pesemne cea mai tristă povestire din serie. Un bunic probabil văduv își așteaptă fiul adult, nora și nepotul din Dubai. Bătrânul este un om simplu de la țară, cu suflet frust, dar viu, prins în mizeria sau în mrejele vieții rurale românești. Porci, ograda, mâncăruri tradiționale grase și grele, munci fizice care par absurd de anacronice de la New York, nițel alcoolism campestru, eco, totul conspiră pentru a fi urât de noră, Irina, poreclită Snoaba, care venise în România numai pentru o intervenție medicală mai ieftină, obținută pe căile cunoscute ale relațiilor personale, decât cea pusă la dispoziție de serviciile cosmopolite din Emiratele Arabe Unite. Bunicul aparține vechii Românii, care nu valorează prea mult, poate chiar nimic, la scară globală. Valorile și stilul lui de viață merită aruncate la coșul de gunoi al istoriei de către fiul lui, un bărbat supus noilor cerințe, și de către nora sa, care îl tratează cu o imensă și sfidătoare indiferență. Granpa rămâne singur cu nepotul David, care pare a fi auxiliarul unui smartphone sau al unei console de gaming și nu urmașul său pe linie masculină. Traiul de la țară nu se întâlnește în nici un fel cu jocul Roblox. Viitorul corporatist se opune în întregime trecutului CAP-ist est-european, fără punți de legătură.

Caritate este despre fundătura socială a filantropiei ONGiste și mentalitatea carnasieră a mamei de vârstă mijlocie, cu job plătit bine la multinațională. Dora, necăsătorită, neîngrijită, fără mașină personală, este ongista care nu trăiește cozy. Prietena ei, căsătorită, a doua oară la activ, cu Sorin, un shopaholic care nu bea ca fostul ei soț, Paul, câștigă decent și își crește fiica adolescentă, Cristina, obsedată de statut, gadgeturi și recunoaștere socială. Dora este ratata mărinimoasă din peisajul dezolant capitalist, în vreme ce prietena realizată aparține sferei clasei de mijloc de succes, însă cu origini sociale de rând, acea parte majoritară a societății românești, învățată cu privațiunile și umilințele materiale. Nici veniturile middle-classului nu țin pasul cu apucăturile consumeriste, din ce în ce mai expansive și mai hulpave, în vreme ce sindromul ,,frica de a nu rămâne pe dinafară” erodează orice stare de liniște interioară a middle-classului bucureștean. Actul de filantropie cuprinde o vizită la o familie de oameni sărmani de etnie romă, locuind în afara capitalei, în marginea unui cartier ilfovean construit recent, unde Dora merge din simț de răspundere ongistă, iar prietena ei împlinită financiar pentru a da o lecție de umilință socială adevărată adolescentei iresponsabile Cristina. Deznodământul este la limita de jos a grotescului: middle-clașii sunt scârbiți, tulburați de ceea ce văd, refuzând să accepte vizual sărăcia și nedând nici o mână de ajutor atunci când se impunea deplasarea urgentă la spital a unui copil de săraci întrucât cea de-a doua mașină a familiei e nouă. Cu toate acestea, cura de shopping și de fast-food globalist se impune ca un medicament sufletesc pe fondul lipsei generale de suflet.

Povestirea Jocuri de putere captează atmosfera de relații instituționale dintr-o corporație românească în aria etajelor sale inferioare. Șeful cel mare este un psihopat român, neputincios ca om de afaceri, ceea ce impune un nou șef mare, un englez bătrân ipocrit prin politețe și periculos pentru angajații români, care își ascund cu succes lipsa de randament și eficiența mulțumită Șefului cel mic, băștinaș de al nostru, care, umil cu cei de sus și dictatorial cu cei de dedesubt, este, până la urmă, înlocuit de management. Discursurile gonflate, mostre de imbecilitate capitalistă de carnivor egoist, sunt versiunea pe dos a sloganurilor comuniste de pe vremuri: trecerea de la înfrățirea între oameni, decorativ-discursivă, la viziunea dușmăniei darwiniste pentru un loc sub soare este deplin consumată și consacrată globalist. Până la urmă, naratorul nu ajunge noul Șef cel mic, puterea ratându-l. Puterea este când plăcere sadică pură, când lingușeală jenantă, când siguranța fanatică a unor decizii semiraționale, când acces sexual la parteneri diverși (sau sexul ca tranzacție pe calea promovării), dar ceea ce pare a alimenta puterea este ansamblul ierarhic corporatist: ,,Curiozitatea și dorința de apreciere, setea de promovare, cum s-ar zice. Astea țin focul sacru viu, astea țin interesul treaz” (p. 103). Pentru vocea naratorului, un corporatist supus și cuminte, puterea este echivalată cu o cădere în gol, în absurdul eticii corporatiste, nivelatoare, desfigurată moral și eficientă ca un robot industrial până când firma intră în faliment.

Blind date se alcătuiește ca o trecere în revistă a fobiilor și vulnerabilităților bărbatului trecut de vârsta de 30 de ani, citadin, corporatist sau cu o slujbă care garantează un venit mediu, atunci când își caută o partenera sexuală (sau nu numai, deși este dificil de apreciat dacă Nicu își propune și altceva mai mult de atât). Conștiința acestui mascul frizează nebunia organizată metodic a romanelor elvețianului Max Frisch: femeia nu vine la asemenea întâlniri decât dacă este proastă, urâtă sau disperată, însă nevoia de contact sexual îți impune să mergi înainte și să speri la mai mult, cu toate că acest mai mult înseamnă și emoție sau afecțiune, care apar la orizont ca amenințătoare. Bărbăția sa îl macină în interior: nu e un mascul înalt, puternic, musculos, viril. Dacă partenera este o grasă vorace sexual, devorându-l erotic în alcov? Nu vrea să fie dominat, dar nici nu știe să domine. Dacă este o intelectuală? Sexul este control, la fel ca orice altceva. Moartea apare ca programată în forme comerciale (,,un drum cu o apă curgătoare, liniștită, care să se verse în marea cea mare și neagră lin și cât mai târziu posibil”, p. 116). După epuizarea multor rumegări interioare, Nicu trage concluzia dezolantă (reflex al sinelui) că orice femeie ar merge, până și una divorțată și experimentată. ,,Firescul așternut ca o ninsoare între două persoane este garantul fericirii” (p. 125).

Investiții conține reflecțiile despre realitatea imediată a unui under middle-class, de meserie șoferul personal al șefului, nu doar cel oficial al firmei, care primește și ca sarcină de familie să se ocupe de niște economii ale unei cunoștințe, semn că nu se opunea unor asemenea expediente paralele pentru a mai încasa un ban în vederea ridicării unei case. Nevasta Ramona, alintată Ramonica, nu muncea și copilul nu se creștea singur, ci cu finanțe. Dificultățile de la serviciu țin de registrul umilințelor personale: atunci când îl duce cu mașina la un prieten pe fiul șefului, un băiat emo, de bani gata, cu numele de Victor, acesta dispare din peisaj, panicându-l pe bietul șofer (care voia, de asemenea, să ceară o mărire la salariu în acea zi), deși tânărul promisese că va reveni în cinci minute. Adolescentul plecase acasă singur, șoferul dovedindu-se mai mult o slugă de ocazie decât orice altceva. Banii se adună cu umilințe pe față și cu tupeu pe căi lăturalnice.

Concurența uimește prin personalitatea nu atât cinică, cât fanatizată de pofta profitului, de foamea omului de afaceri de bani și de nevoia de a-și elimina concurența prin spionaj și acces la informații private, care se cumpără prin servicii sexuale sumare, a unei femei părăsite de bărbat fără nicio explicație (un dezertor matrimonial) și care își crește singură cei doi copii, un băiat și o fată. Puternică și posesivă la locul de muncă, înstrăinată și rece în viața personală, aceasta refuză să înțeleagă motivul pentru care noua generație nu se zbate mai mult și cultivă, în răspăr cu ea însăși, numai valori hedoniste escapiste. Avansul tehnologic și promisiunea deșartă a unor bani făcuți rapid o crispează pe eroină, care simte că îmbătrânește și că pierde teren în mijlocul unor generații care nu prețuiesc sistemul de lucru și de făcut bani pe care ea îl adoră maniacal. A face sex cu un bărbat de la concurență într-un bloc nou, dar cu spații mici, explicabile ca bonus la profit, este recomandabil pentru că structura de prețuri coroborată cu cea a costurilor de producție nu este o informație oarecare de dobândit. Mintea este despre bani, trupul suportă cele impuse de cotele de piață.

Cea mai deliberat alinenantă parte a suitei de povestiri se cheamă Fericire, cea care dă titlul volumului. O mamă de vârstă mijlocie își deapănă gândurile în maniera joycenei Molly Bloom, dar cu sens schimbat. Mereu punându-se în paralel cu prietena Iulia (,,A râs, apoi s-a simțit puțin vinovată, dar asta a făcut-o să râdă din nou, câteodată e bine să vezi nefericirea altora pentru a-și conștientiza propria fericire, hashtag happiness, hashtag perfectlife, hashtag cebinecănusuntcaea”, p. 177), al cărei soț este un semiratat, fără un job sigur sau perspectivă, acru și frustrat, nu ca soțul ei, un antreprenor tenace și dominator, eroina relatării se iubește pe sine și trăiește un sentiment de exaltare în raport cu inferioritatea prezumtivă a altora. Vanitatea este una adusă la zi, modernizată, specifică clasei de mijloc românești de după 2010: mama își crește odraslele după ultimele idei în materie de educație, deși rezultatele lor nu sunt excelente la școala private unde studiază. Ea însăși practică terapii de relaxare prin meditații cvasiorientale și își disprețuiește părinții cu idei învechite, tradiționale, patriarhale. Toate aceste gânduri sunt aparențe. Soțul Victor este descris indirect ca un tiran indiferent, care, plecat fiind în delegații sau întârziind seara până târziu, își semiabandonează familia. Sunt indicii că își înșală nevasta în modul cel mai tipic posibil. Soția i se supune în orice privință, chiar și atunci când, obosită să-l aștepte după miezul nopții, i se oferă sexual în pripă înainte de a adormi. Gătește, spală, deretică toată ziua ca o casnică full-time, dar se imaginează emancipată. Mentalitatea de anii 2020 nu istovește nimic din intensitatea familiei de anii 1950. Se poate că aceasta să îi provoace momente de încântare, de luminozitate lăuntrică vocii narative, însă, din afară, destinul ei ca soție și femeie se suprapune tiparelor de gen conservatoare. Căsnicia și îngrijirea copiilor nu merg nici pe departe excelent: ,,Că este greu să construiești ceva, mai ales când e vorba de psihologia copilului, dar este atât de ușor să dărâmi tot ce s-a construit?” (p. 186). Antipatia soțului Victor pentru soacră nu este de bun augur, dacă reflectăm la lipsa de intimitate crescândă dintre soți. Viața nefericită a prietenei Iulia se poate să fie în multe privințe mai bună decât iluzia pe care o trăiește soția snoabă, cu preocupări de mică-burghezie corporatistă și nu tocmai emancipată din punct de vedere psihologic.

Consultanța, ultima zvâcnire de proză, reia subiectul din Jocuri de putere. Firmele cu angajați și management străin de la distanță tind să-și păcălească fără sens liderii de peste mări și țări, care taie în carne vie atunci când cifrele contabile nu sunt ce ar trebui. ,,Ne-am descurcat și fără ei, deși eram mai puțini. N-am vrut oameni noi, nu vrem niciodată persoane necunoscute între noi. Suntem suspicioși cu străinii și convinși că vin doar să ne încurce și să ne țină din treabă. Preferăm să muncim mai mult, dar să rămânem așa. Și Managementul a fost de acord, cheltuia mai puțin. Doar că s-a gândit că am putea fi mai eficienți și ni l-a adus pe Primul Consultant pe cap. Și cu el, dezastrul” (p. 194). Se lucrează anapoda în găști, fără proceduri complete și aduse la zi. Procesul de reformă conduce la dispariția reformabililor, care nu dau randamentul financiar impus de Management. Ceea ce transpare este lipsa unității grupului românesc, întotdeauna dispus să vândă pe nimic secretele interne, să își regleze defectuos filtrele colaborării din interior spre afară, să se lichideze unii pe alții pe considerente lipsite de imaginație sau autonomie. ,,Deveniserăm vulgari, obsceni și sinceri. Iar sinceritatea este ceva de nesuportat” (p. 205). Drept rezultat pentru chemarea la ordin prin ,,necesitatea schimbării”, o mantră obsesivă a capitalismului flotant, de periferie, departamentul este lichidat.

George C. Dumitru explică nu numai lipsa de repere fundamentale ale unei lumi în derivă economică, ci și conformismul traumatizant, complacerea în nimicuri deranjante ale celei mai progresiste secțiuni din societatea românească multilateral subdezvoltată.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Sărăcia debusolaților consumeriști” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.