Sărăcia ca mod de viață
,,Mundus vult decipi, ergo decipiatur. Dacă rătăceam a mărturisi că sunt român, rămâneam pe lângă varza acră și cvas”. (Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan, Scrisoarea XXX, Sîntu Petropule, ianuarie 1843)
Statisticile dezvoltării umane în România pot fi privite din două perspective diametral opuse, dar izomorfe. Pe de o parte, dacă ar fi să dăm crezare informațiilor care circulă liber, România este o țară mediu dezvoltată, situată în prima treime a societăților lumii ca nivel de trai și bunăstare. La nivelul anului 2018, numai 9,82% din români trăiau din mai puțin de 5,5 USD pe zi. 23,66% supraviețuiau din cel mult 10 dolari consumați zilnic.[1] Prin comparație, Peru, care a dat relativ recent lumii un câștigător al premiului Nobel, se confruntă cu dificultăți de subzistență care sperie în comparație cu România: 48,36% din peruvieni trăiesc cu mai puțin de 10 dolari pe zi, din care 20,57% se chinuie cu cel mult 5 dolari americani pentru nevoile elementare. Dincolo de sărăcie, care în Statele Unite ale Americii se măsoară ca situându-se sub $26,246 pe an într-o familie alcătuită din patru membri, cu alte cuvinte $546,79 USD pe membru de familie în fiecare lună[2], ne luptăm cu inegalități frapante de venit și, implicit, distribuție șocantă a bogăției, ascunsă prin paradisuri fiscale tropicale, studiate minuțios de economiști ca Thomas Piketty, Gabriel Zucman et alia. Pe de altă parte, dacă ne uităm cu atenție la parcursul ultimilor treizeci de ani, românii, deși ,,pierduți” cu milioanele prin emigrare și divizați pe categorii de venituri din ce în ce mai polarizate, o duc cel mai bine din timpurile recente. Memoria contemporanilor se poate activa rapid și astfel vor ieși brusc la suprafață tulburii ani 1990-2000, de ,,reforme structurale”, inspirate de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, puse în aplicare de aleșii tinerei democrații românești, care, așa cum expune problema Cornel Ban în lucrarea sa din 2014, Dependență și dezvoltare, nu dețin nici pedigree academic cert, nici viziune politică autonomă. Oricât de grele par ,,vremurile de băjenie” de după 2007 pentru mulți români, când criza economică, pandemia și războaiele s-au înmulțit pe glob, gecile și pantalonii de blugi turcești vândute din spatele tarabelor și dughenelor ruginite, lângă care se punea de-un joc mic de alba-neagră, în timp ce alături se întindea o coadă de pensionari ponosiți care nu-și mai puteau retrage economiile de la o bancă postrevoluționară, pe cale să dea faliment și să ruineze câteva sute de mii de deponenți mărunți și să îmbogățească o mână de investitori care nu-și vor rambursa niciodată creditele, întreaga scenă fiind smulsă dintr-un instantaneu nouăzecist al centrului vechi bucureștean. ei bine, în comparație cu aceste ,,suvenire contimpurane”, pe care un adolescent, un tânăr sau un cetățean matur de atunci, încă în viață, le pot recunoaște ușor, sărăcia de astăzi este mai dulce decât cea de ieri. Sau, cel puțin, așa par a sta lucrurile.
În realitate, sărăcia se ascunde vederii. Bogații și clasele medii o resping, o alungă, o îngroapă în note de subsol dacă plimbă hârtii și redactează găunoșenii în calitate de consilieri pe lângă un prim-ministru, o strivesc în cotloanele faptelor cotidiene, anonime și anodine, dacă lucrează pe cel puțin o mie de euro într-o multinațională vestită. Sărăcia astăzi este precum pruderia sexuală din vremea împărătesei Victoria sau a corespondentului ei habsburgic. În capitalism, sărăcia este un blestem, o răzbunare divină pentru existențele păcătoase anterioare, un blocaj în saṃsāra, o probă a lipsei de baftă existențială, o pricină de ocară și autoculpabilizare. Cei ,,aleși” de pronia cerească se adăpostesc în cartiere rezidențiale, conduc mașini care sunt de câteva ori mai scumpe decât venitul unei familii oarecare românești timp de zece ani, vorbesc o limbă română agramată și brutal americanizată, disprețuiesc egal de superficial stațiunea Mamaia, unde umblă tot ei, și adoră așijderea toate localitățile de pe coasta Amalfi. În general, aceștia fie recuză tot ce e românesc ca inferior și plebeu, fie ridică în slăvi o românitate de mucava, în care micii, caltaboșii și leberul, tricolorul și colacii, buciumul și fluierul, saricile mițoase arată ca într-o galerie etnografică kitsch, vagă fantasmă culinar-erotizantă, psihanalizabilă, a românului trupeș și a româncuței rotunjoare. Dacă distanța care îi separă pe primii 10% cei mai avuți din români de sfertul celor mai săraci este astronomică, tendința este în continuare de a separa net apele între aceeași primă zecime norocoasă și clasele medii, care, deși trăiesc decent, nu se pot nici măcar în vis apropia de consumul de luculluși zgomotoși și desfrânați ai celor ,,cu bani”. E adevărat că un profesor sau un contabil nu dețin mindset-ul necesar de a huzuri în public, fără jenă și considerație pentru ceilalți, însă copiii din pătura medie asistă, în situația în care sunt colegi într-un colegiu național centenar cu beizadelele unor ,,prosperi oameni de afaceri” (segregarea pe criterii educaționale, deși avansată în România, nu a căpătat încă delimitări ermetice), la spectacole de tip potlach în care bogățiile din casă sunt etalate și apoi distruse sau folosite neglijent de odraslele celor avuți. O vază chinezească de mii de euro aruncată pe geamul conacului de la Mogoșoaia, câteva vinuri vechi și scumpe turnate în cap în curtea casei din Primăverii, o mașină de lux italienească, accidentată ușor și intenționat pe străduțele din Cotroceni, bancnote de o sută de dolari americani azvârlite nonșalant în stânga și în dreapta la un han-restaurant de pe valea Prahovei, acestea fac parte din distracțiile de clasă ale elitei românești.
În ciuda unui rasism secular, care se tratează doar cu indiferență și trecerea timpului în România, ca un guturai prepandemic, niciodată de efortul de conștientizare prin educație a tragediei umane reale din spatele acestui mod de gândire defectuos, vârfurile societății românești se distrează și se simt bine aidoma celor mai prosperi reprezentanți ai etniei rome, care, aproape identic cu gagii, și-au câștigat averile în afara legii sau în dispreț agresiv față de rosturile lumii celor mai mulți români, a căror toleranță culturală și inactivitate politică ascund o conivență ce ne împinge la sumbre meditații lamartiniene. Într-o carte valoroasă și fascinantă pe mari porțiuni, care se centrează pe religiozitatea romilor din România actuală, autorul, antropologul și sociologul Mirel Bănică, amintește o singură dată, iar aceasta în partea de concluzii finale, după patru sute de pagini despre vasilca, baxta, devla, haram, mulo, Sfânta Sara etc., de condițiile de trai în care se zbat romii: ,,Într-un articol recent dedicat situației romilor din țara noastră, Gabriel Andreescu, cunoscut intelectual public și membru activ al mai multor organizații de apărare a drepturilor omului, creiona ,,un portret de ansamblu” al romilor destul de puțin optimist. Astfel, aflăm că, potrivit estimărilor din 2011 (un număr de circa 1.800.000 persoane), rata șomajului atinge în rândul lor 48,5%, trei din patru romi se află într-o stare de sărăcie relativă și doar 27% dintre femeile rome sunt active pe piața muncii. O proporție foarte redusă au studii superioare (0,7%), 9,2% studii liceale, 35,7% au urmat doar gimnaziul, iar 34,2% școala primară. Natalitatea la romi este dublă față de români și maghiari, dar riscul de mortalitate al copiilor de până la un an este de patru ori mai mare decât al majorității, iar al femeilor la naștere, de cinci ori. Aproape jumătate dintre copii nu beneficiază de vaccinări”.[3] Toate aceste date nu contează în lumea românească. Pălesc în contrast direct cu logo-ul Mercedes de pe ,,castelele” rome, simbol al religiei recunoscute global ca singurul monoteism fără rivali, religia lui Mammona la care se închină atât Wall Street-ul, cât și bursa din Hong Kong, săracii din Somalia, dar și cei din Los Angeles, românii de sus, dar mai ales cei de jos. În România puterea și bogăția au conotații de anecdotă apusă, dar emblematică și astăzi. Memorialistul și literatul Ion Ghica povestește undeva despre dialogul buclucaș din Istanbul dintre un țăran oltean, Niculae, care se împrietenește cu un turc de vază, ajuns vizir. Indubitabil, replicile, târziu-fanariote, nu pot fi crezute, dar spun câte ceva despre raportarea românului la lumea largă și despre locul pe care noi, românii, îl ocupăm în ea, sub noiciana noastră ,,parte de cer”, chiar și atunci când avem parte de noroc în viață.
,,- Dacă e așa – îi zice vizirul – spune-mi ce este mai mare acolo la voi? Aceea voi să fii.
– Apoi, deh! Mai mare decât toți la noi este vodă, răspunde Niculae. Turcu, la aceste cuvinte, stă nițel pe gânduri, cu mâna pe barbă ș-apoi îi zice:
– Vezi, asta o să fie cam cu greu (…) Dar spune-mi, după domn ce vine?
– Cine să vie? Vine mitropolit, răspunde Niculae.
– Ei bine, mitropolit să fii! și ia condeiul să scrie.
Niculae, speriat că vrea turcul să-l facă mitropolit, sare strigând:
– Stai, Mustafa, nu scrie, că eu am nevastă și copii, păcatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie să fie călugăr și arhiereu. Cum o să-mi las eu nevasta, să mă duc să mă călugăresc? Nu fac una ca asta o dată cu capu.
– Dar după mitropolit cine vine? întrebă iar Mustafa.
– După mitropolit, boier mai mare este banul cel mare.
– Ban mare fii, dar!”[4]
[1] Poverty Rate by Country 2023 (worldpopulationreview.com)
[2] Considerând valoarea coșului mediu de consum în toate statele din SUA, rezultatul este cât se poate de modest. În România, bursa socială pentru elevi în anul 2023 se obține la un venit net de sub 949 de lei pe membru de familie, adică 201 USD la cursul de schimb valutar din octombrie 2023.
[3] Mirel Bănică, Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor, editura Polirom, Iași, pp. 2019, pp. 438-439.
[4] Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, editura Polirom, Iași, 2021, pp. 240-241.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Sărăcia ca mod de viață” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 