Dan Chiță

Războiul opiului prin prisma teoriilor marxiste

Cartea istoricului Julia Lovell, The Opium War: Drugs, Dreams and the Making of China (Pan Macmillan, Picador, 2026), analizează conflictul dintre Marea Britanie imperială și China din secolul al XIX-lea și urmările sale politice, economice și culturale. Războiul opiului este adesea prezentat ca o confruntare între două state imperiale, declanșată de distrugerea opiului confiscat de autoritățile chineze. Interpretarea lui Lovell este însă mai amplă: conflictul a fost legat de comerțul global, de imperialism și de felul în care puterile occidentale au impus Chinei reguli economice și politice favorabile lor. Privit prin teoriile marxiste, care nu au legătură directă cu modalitatea neutră și neutralizantă de a narativaza a cercetătoarei Julia Lovell, războiul poate fi înțeles ca o expresie violentă a expansiunii capitalismului, în care interesele comerciale ale unei clase dominante au fost apărate prin forța statului și a armatei.

O perspectivă marxistă nu reduce, însă, istoria la economie, dar acordă o atenție deosebită modului în care producția, comerțul și distribuirea bogăției influențează relațiile sociale și politice. În această interpretare, războiul opiului nu a fost doar rezultatul unei neînțelegeri diplomatice. El a apărut într-un context în care Marea Britanie urmărea să-și extindă piețele și să-și protejeze profiturile, în timp ce China încerca să limiteze efectele unui comerț pe care îl considera dăunător. Conflictul arată cum puterea economică poate fi susținută de puterea militară și cum limbajul „liberului schimb” poate ascunde relații profund inegale.

În secolul al XIX-lea, Marea Britanie cumpăra din China cantități mari de ceai, mătase și porțelan. Cererea britanică pentru aceste produse era ridicată, dar China nu avea un interes comparabil pentru multe dintre mărfurile europene. Prin urmare, britanicii trebuiau să plătească în argint, iar acest dezechilibru comercial de inspirație mercantilistă era considerat o problemă de către comercianți și autorități. O soluție profitabilă a fost vânzarea în China a opiului cultivat în India, teritoriu controlat de britanici. Astfel, imperiul britanic a legat trei regiuni într-un circuit comercial: opiul era produs în India, vândut în China, iar veniturile obținute ajutau la finanțarea achizițiilor de ceai și alte bunuri chinezești.

Din punct de vedere marxist, dacă putem spune astfel, acest circuit complex ilustrează extinderea capitalismului dincolo de granițele naționale. Capitalul caută piețe noi, materii prime și modalități de a obține profit. Comerțul cu opiu nu era o activitate izolată, ci parte a unei economii imperiale în care producția dintr-o colonie și consumul dintr-o altă regiune erau organizate în beneficiul centrului imperial. În această structură, India furniza opiul, China devenea piață de desfacere, iar Marea Britanie controla și profita de pe urma rețelei. O asemenea organizare poate fi asociată cu analiza marxistă a acumulării capitalului: profitul nu se formează doar prin schimburi între parteneri egali, ci și prin controlul asupra muncii, resurselor și piețelor unor populații aflate în poziții de putere inferioare.

Totuși, nu orice comerț este, în sine, imperialist. Elementul decisiv în cazul opiului a fost faptul că autoritățile chineze au încercat să oprească importul, iar Marea Britanie a răspuns la această interdicție suverană prin război. În 1839, oficialul chinez Lin Zexu a confiscat și distrus stocurile de opiu din Canton. Pentru guvernul Qing, măsura era o încercare de a limita dependența de drog, de a proteja populația și de a opri ieșirea argintului din țară. Pentru comercianții britanici, confiscarea însemna pierderea unor bunuri și a unor profituri. Guvernul britanic a transformat disputa comercială într-o confruntare militară.

Aici se observă o legătură importantă cu teoria marxistă a statului. Într-o interpretare marxistă clasică, statul nu este întotdeauna un arbitru neutru între interesele sociale, ci poate apăra condițiile de existență ale clasei dominante și ale sistemului economic de care aceasta beneficiază. În cazul britanic, statul a intervenit pentru a proteja interese comerciale și pentru a obține acces la piața chineză. Desigur, politica externă nu poate fi explicată exclusiv prin presiunea comercianților, iar deciziile guvernului au avut și dimensiuni strategice și geopolitice. Totuși, războiul arată că interesele private ale comercianților puteau fi susținute de resursele publice ale imperiului: flota, armata, diplomația și capacitatea de a impune tratate.

Această situație pune sub semnul întrebării ideea că britanicii purtau războiul doar pentru a apăra principiul comerțului liber. China nu interzicea orice schimb comercial cu străinii, ci încerca să reglementeze un comerț cu efecte grave asupra societății sale. În schimb, Marea Britanie a cerut ca accesul la piață și vânzarea opiului să nu fie limitate de decizia statului chinez. În termeni marxişti, „libertatea comerțului” poate fi înțeleasă ca libertatea capitalului de a pătrunde pe piețe și de a căuta realizarea profitului, chiar atunci când comunitățile afectate încearcă să se opună. Libertatea formală a schimbului nu înseamnă neapărat egalitate între participanți: o putere poate negocia cu armele de foc superioare aflate la dispoziție ei, în timp ce cealaltă este constrânsă să accepte condițiile impuse.

Victoria britanică a dus la Tratatul de la Nanjing din 1842. China a cedat Hong Kongul, a deschis mai multe porturi comerțului britanic și a acceptat plata unor despăgubiri. Tratatul a fost urmat de alte acorduri care au extins privilegiile străine. Într-o lectură marxistă, aceste prevederi nu sunt doar clauze diplomatice, ci instrumente prin care raportul de forțe militar a fost transformat într-o nouă ordine economică. Porturile deschise ofereau comercianților străini acces mai sigur și mai larg la piața chineză; despăgubirile transferau resurse către învingători; cedarea Hong Kongului crea un punct strategic pentru comerț și administrație imperială.

Prin urmare, războiul a modificat condițiile în care China putea participa la economia mondială. Formal, comerțul continua să aibă loc, dar regulile nu erau stabilite de părți aflate pe poziții egale. Această inegalitate poate fi comparată cu ceea ce marxismul numește acumulare prin expropriere: acumularea de bogăție și putere prin confiscarea resurselor, impunerea unor condiții și restrângerea autonomiei politice a unei populații. Termenul este folosit mai ales în analize ulterioare ale modului de producție capitalist, dar ajută la descrierea modului în care forța militară a fost transformată în avantaje economice și teritoriale.

Războiul a avut și o dimensiune de clasă în interiorul societăților implicate. În China, consumul de opiu putea afecta diferite grupuri sociale, dar consecințele sale nu erau distribuite uniform. Familiile își puteau pierde veniturile, lucrătorii își vedeau afectate starea de sănătate și capacitatea generală de muncă, iar comunitățile locale suportau costurile unei economii orientate spre profitul comercianților. O analiză marxistă ar întreba cine beneficia de pe urma comerțului și cine plătea prețul social. Profiturile reveneau în principal rețelelor comerciale și imperiale, în timp ce dependența, pierderea de argint și instabilitatea socială erau resimțite în China.

Este important însă să nu prezentăm populația chineză doar ca pe o victimă pasivă. Autoritățile Qing au încercat să limiteze comerțul, iar Lin Zexu a devenit o figură eroică asociată cu rezistența față de opiu și față de ingerința străină. Dintr-o perspectivă marxistă, opoziția Chinei poate fi citită ca o încercare de a apăra controlul asupra propriilor resurse și asupra organizării economice a societății. Aceasta nu înseamnă că statul Qing era egalitar sau lipsit de conflicte interne. Un istoric marxist coerent ar atrage atenția și asupra relațiilor de clasă din China, asupra structurii imperiale și asupra intereselor diferitelor grupuri. Cu toate acestea, în raport cu puterea britanică, apărarea suveranității economice devenea o problemă centrală.

Cartea profesorului Lovell este valoroasă și pentru că urmărește felul în care memoria războiului a fost folosită ulterior. În China modernă, Războiul Opiului este adesea asociat cu începutul „secolului umilinței”, perioadă în care puterile străine au impus concesii și au afectat suveranitatea țării. Această memorie nu este doar o relatare a trecutului, ci și o resursă politică. Ea poate susține naționalismul, poate justifica revendicări de putere și poate alimenta neîncrederea față de Occident.

Teoria marxistă oferă instrumente pentru a analiza această memorie ca parte a luptei ideologice. Ideologia nu înseamnă pur și simplu o minciună deliberată, ci un mod de a interpreta realitatea care poate face anumite relații de putere să pară naturale sau inevitabile. În epoca victoriană, intervenția britanică putea fi prezentată drept apărare a comerțului și a civilizației creștine superioare. Această narațiune estompa faptul că războiul proteja o activitate comercială legată de răspândirea unui drog interzis de autoritățile chineze. În memoria chineză, accentul cade pe agresiunea străină și pe pierderea suveranității. Ambele interpretări selectează anumite aspecte, dar analiza istorică trebuie să examineze cine are puterea de a impune o narațiune și ce interese servește aceasta.

O lectură marxistă atentă trebuie, totuși, să evite explicațiile prea simpliste. Nu este suficient să spunem că „foamea de profit a capitalului a provocat războiul” și să ignorăm factorii politici, culturali și militari. Marea Britanie a urmărit și prestigiu imperial, influență strategică și consolidarea poziției sale în Asia. China avea propriile conflicte interne și propriile limite administrative. În plus, relațiile dintre cele două societăți nu se reduc la opoziția dintre capitaliști britanici și poporul chinez. Existau comercianți, funcționari, soldați și grupuri sociale cu interese diferite de ambele părți.

Cu toate acestea, cadrul marxist clarifică – credem – mecanismul principal al conflictului: o economie imperială a încercat să transforme accesul la o piață într-un drept garantat prin forță. Comerțul cu opiu a legat producția colonială, profitul comercial și consumul într-o rețea globală. Când statul chinez a încercat să limiteze această rețea, puterea militară britanică a fost folosită pentru a-i impune condiții. Tratatul de la Nanjing a convertit victoria militară în avantaje economice și teritoriale, iar efectele sale au continuat mult vreme după încheierea luptelor.

Într-o sumară concluzie, războiul opiului poate fi înțeles, prin teoriile marxiste, ca un moment în care expansiunea capitalismului și imperialismul s-au întâlnit în mod direct. Conflictul a arătat că piețele nu se extind întotdeauna prin schimburi voluntare și echitabile; uneori, ele sunt deschise prin război, tratate impuse și pierderea suveranității. Analiza Juliei Lovell scoate în evidență nu doar confruntarea dintre două state, ci și legătura dintre droguri, comerț, putere militară și memorie istorică. Din această perspectivă, războiul opiului nu este doar un episod îndepărtat al istoriei Chinei, ci un exemplu relevant al modului în care interesele economice pot fi transformate în politică de stat, iar inegalitățile globale pot fi apărate prin forță.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Războiul opiului prin prisma teoriilor marxiste” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.