Puterea crucii
,,Virilitatea derivă din vir, bărbat, masculul speciei umane. Din aceeași rădăcină s-a format și virtus. Iar credința, după spusele teologilor creștini – cu toate că teolog și creștin sunt termeni contradictorii – este o virtute teologală. Teologală, și nu teologică. Căci nu există virtuți teologice, în afară, poate, de furor theologicus, care a dat naștere Inchiziției”. (Miguel de Unamuno, Agonia creștinismului, Editura Institutul European, Iași, 1993, p. 58)
,,To exchage one orthodoxy for another is not necessarily an advance. The enemy is the gramophone mind, whether or not one agrees with the record that is being played at the moment”. (George Orwell, Animal Farm, Vintage Classics Library, 2021, p. 114)
Cartea istoricului italian Giovanni Filoramo, Crucea și puterea. Creștinii, de la martiri la persecutori (Editura Humanitas, București, 2022), nu este o istorie fluviu a atrocităților comise sau îndurate de creștini în primele secole păgâne (să ne gândim la primele volume din Kriminalgeschichte des Christentums a istoricului german Karlheinz Deschner), ci sublinierea argumentată cu probele istoriei factuale a momentului de ascensiune și preluare a dominației politice în Imperiul Roman de către religia catacombelor. Filoramo își începe periplul istoric cu o lungă prezentare a religiilor imperiale și de stat romane, care nu erau în realitate impuse de puterea statală, însă constituiau o obligație civică coordonată de conducătorii politici. Fără a fi secularizată administativ, religia politeistă susținea Imperiul ca suprastructură ultimă a vieții publice romane. Din acest motiv, autoritatea imperială, sacralizată prin pontifex maximus al ei, supraveghea la corecta realizare a credinței și practicilor religioase. ,,În consecință, formele de control, de individualizare și de eventuală represiune, condamnare și expulzare a cultelor și mișcărilor considerate primejdioase, deși nu erau incompatibile cu sistemul politeismului civic, nu se puteau baza – cum ni s-ar părea firesc – pe criterii de identificare religioase, ci se întemeiau pe criterii de compatibilitate și eventual pericol politic”. (p. 49) Filoramo observă just (pp. 72-75) felul în care organizarea originară a Bisericii creștine de către Sfântul Apostol Pavel a excelat în a izola comunitatea incipientă a credincioșilor, botezati întru Dumnezeu, deveniți astfel frați și surori, dar și sfinți întru Duhul Sfânt, de restul credințelor religioase, blamate ca păgâne, fără însă ca acest exclusivism de extracție iudaică să închidă definitiv ușa celor care se pot converti la creștinism. Oricine poate fi creștin, dar, odată intrat și acceptat prin botez în noua familie creștină, întoarcerea la păgânitate este interzisă fără a fi, în prealabil, anatemizat. Această dialectică genială a Sfântului Pavel (toți suntem uniți și responsabili numai în cadrul credinței celei adevărate a Bisericii lui Iisus Cristos) a dat naștere forței interioare a comunității primilor credincioși creștini, socotiți o sectă extrem de dinamică – prin urmare, din ce în ce mai periculoasă – în sânul mozaismului de către autoritățile imperiale.
Pe măsură ce populația de rând se botează, dat fiind talentul de a uni și a promite salvarea în lumea de dincolo, dar începând din clădirea uneia de alt tip aici, pe pământ, al primilor conducători temporali ai Bisericii, creștinismul se răspândește cu o iuțeală greu de prevăzut și de controlat. Suferințele și martirajul creștinilor devotați – devotamentul adevărat aduce cu fanatismul pur pentru spectatorul care nu se angajează interior – au crescut faima și puterea creștinilor în Imperiu până în punctul de inflexiune în care fie aceștia, intrând în conflict direct cu Roma, urmau să fie exterminați pe deplin, fie puterea Împăratului îi accepta în interiorul lumii politice romane ca egala ei.
Acest pas decisiv al recunoașterii creștinismului ca religie oficială este făcut de Împăratul Constantin cel Mare și de Licinius în 313 d. Cr. prin edictul de la Mediolanum (Milano). Începând din acest moment, spiritul belicos, aprig și neliniștit al religiei creștine – Nietzsche persiflează pe nedrept pasivitatea de sclavi a creștinilor în operele sale capitale, întrucât creștinii sunt luptători ai dreptei și adevăratei credințe pentru care umanitatea reprezintă un deziderat de cucerit, o limită de depășit prin fapte care au o mărturisire transcendentă (voința de putere capătă girul atemporal al singurului Dumnezeu adevărat) – se afirmă pregnant nu numai în raport cu dușmanii exteriori, cât și prin răzmerițele fierbinți din cadrul ecleziastic cunoscut. Luptele cu ereziile creștine începuseră încă mai devreme de secolul al IV-lea d. Cr., însă intensitatea teologico-politică pe care aceste confruntări o capătă după 313 nu are asemănare cu ceva anterior. ,,Unicitatea Dumnezeului creștin presupunea unicitatea adevărului revelat. Constantin asimilase în acest fel exclusivismul Bisericii oficiale. Unitatea, cu alte cuvinte, exclusivitatea adevărului, era un scop în sine. Orice divergență de opinie și respingere a autorității ecleziastice devenea, în această nouă situație, o amenințare adusă înseși autorității suveranului, care nu va ezita să intervină dur pentru a reprima schismele și ereziile. Începând cu criza donatistă […], el va interveni hotărâtor în controversele interne ale Bisericii, neezitând să dea legi împotriva schismaticilor și ereticilor, împiedicându-i să se reunească, sechestrându-le edificiile și căutându-le cărțile pentru a le distruge. Alte cărți au fost arse, precum cele pe care filozoful păgân Porfir le scrisese împotriva creștinilor sau cele ale adepților lui Arie. Donatiștii care nu îi acceptau deciziile au fost persecutați. Arienii, exilați. Ereziile au fost nu doar lipsite de sprijinul statal, ci și atribuite inamicilor împăratului, iar ereticii au fost persecutați ca niște delicvenți de drept comun. În fine, ridicarea ,,ortodoxiei” la rangul de lege va avea consecințe serioase. Libertatea religioasă tradițională, stabilită prin așa-zisul Edict de la Mediolanum, era abolită și se declanșau persecuții, cauzate de ,,creștinismul” împăratului aflat la putere. În acest fel, începând cu Constantin se pun bazele intervenției puterii seculare în apărarea ,,adevărului” Bisericii creștine, fapt menit unui destin tragic”. (p. 138) Din narațiunea istorică țesută de Giovanni Filoramo rezultă câteva modificări de mare adâncime în organizarea Imperiului Roman: 1) Biserica dublează și extinde funcțiile politice ale puterii imperiale, devenind un veritabil stat în stat, scutit de taxe, dar extrem de bogat și influent, 2) episcopii sunt căpăteniile unor vaste comunități de creștini, investiți cu puteri de facto din ce în ce mai mari, 3) conciliile și sinoadele ecumenice decid viziunea de organizare internă a politicii imperial romane, 4) Biserica se poate substitui în timp Imperiului, însă confruntarea dintre cele ,,două sabii în aceeași teacă” nu se va rezolva decât un mileniu și jumătate mai târziu, dar numai în istorie, căci teologic cele două sunt îngemănate.
După moartea împăratului creștin, încă suficient de maleabil spre a nu interzice cultele păgâne, Constantin cel Mare, a cărui viață personală și convertire târzie ridică semne de întrebare din punct de vedere al religiei unice practicate de acesta, urmașii săi direcți sunt prinși în însăși ambiguitatea înaintașului lor: distrugerea templelor păgâne și construirea de bazilici puteau continua nestingherite, însă rivalitatea dintre creștini și eretici trebuia cumva tranșată legal, prin decisiva intervenție politică a împăratului roman. Privind în adâncimea teologică a confruntării, Dumnezeu unul nu putea împărți aceeași lume cu idolii și zeitățile false ale păgânilor. Există aici o gena puternică moștenită din tradiția mozaică. Biserica însăși ,,se dovea profund conflictuală și iremediabil divizată. Cărei facțiuni eleziastice să îi încredințeze această operă de mediere?”. (p. 177) Celei mai versate teologic, celei mai cultivate și dispuse să își impună propria teologie ca unică ortodoxie. Episcopii cei mai abili din punct de vedere al rolului lor de hegemoni ai cetății vor impune direcția de dezvoltare a Bisericii în următoarea sută de ani, cei mai importanți pentru stabilizarea, recunoașterea și întărirea Bisericii în interior. Episcopul devine uneori mai puternic decât guvernatorii provinciilor romane. Luptele intestine ale Bisericii capătă luciul imperial al statului roman. ,,Lupta pentru cucerirea bazilicilor care a avut loc între Damasus și Ursinus – dincolo de actele de cruzime comise – ne ajută să înțelegem una din rădăcinile violenței din interiorul Bisericilor creștine din veacul al IV-lea. În noua structură a Bisericii, bazilicile creștine deveniseră un punct de referință esențial pentru episcopi, fără de care era de negândit, dacă nu imposibil ca aceștia să își exercite funcția sacramentală și pastorală. Bazilica nu doar că adăpostea catedra episcopului, ci simboliza și noua putere a episcopului asupra turmei sale. Aici se află și baptisteriul, unde se împlinea ritualul fundamental al inițierii creștine, precum și altarul, unde episcopul aducea jertfa euharistică. Mai mult, asta nu garanta nu doar un aflux de donații, ci și vizibilitatea socială a comunității, dovedind și recunoașterea din partea autorităților. Lupte pentru bazilici între donatiști și catolici au avut loc deja sub Constantin, apoi în vremea scurtei domnii a lui Iulian. La fel, lupte au avut loc între arieni și niceeni în vremea lui Ambrozie (anii ’80 ai veacului al IV-lea), cu cortegiul lor de violențe, cu intervenția forțelor de ordine și confruntări ideologice fără compromisuri între partidele aflate în luptă. Acestea sunt o mărturie semnificativă despre violența care se hrănea din luptele între diversele grupări creștine pentru cucerirea acestei ,,mașinării episcopale”, prin intermediul căreia se exercita acum puterea episcopului”. (pp. 220-221) Până și tentativa de doar doi ani a împăratului Iulian Apostatul de a readuce la putere religiile păgâne, mai ales prin cultul zeului Mithra, și de a scădea din influența mereu în expansiune a Bisericii, s-a soldat cu un eșec aproape total: după moartea sa timpurie la marginiile Imperiului de est (Gore Vidal a scris un roman istoric splendid dedicat vieții împăratului Iulian Apostatul), autoritățile bisericești au înțeles că singura credință permisă a Imperiului Roman urma să fie creștinismul dacă Biserica dorea să aprofundeze viața comunitară creștină și, pe cale de consecință, să supraviețuiască, să înflorească și să stăpânească lumea în așteptarea celei de-a doua veniri. Telosul milenarist se îmbina cu sarcina pregătirii și administrării cetății pământești, unde trăiau împreună ierarhii Bisericii și mioarele Domnului. De aceea, ascultarea de autoritatea episcopilor era decisivă. Aceștia, însă, conduceau prin mandat divin și acționau ca păstrătorii λόγος-ului creștin. Cruciada cu lumea păgână își află pandantul în lupta internă, teologico-politică, cu ereticii, unii dintre ei episcopi la rândul lor. ,,Prin urmare, pentru creștinii din Antichitatea târzie era nu doar absurd, ci și greșit să le arate îngăduință celor care cedaseră ereziilor, devenind astfel o unealtă diavolească. Dacă acela care gândea diferit era etichetat ca inspirat de Satana, nu era scutit nici de cele mai infamante epitete. Cititorul sau ascultatorul trebuia convins că acela era întruparea răului. Ereticii – și cei care le împărtășeau doctrina – erau atei, nerușinați, instigatori, pierzători de suflete, violatori, nimicitori ai dumnezeirii, care pângăreau întreaga Biserică. În același mod erau înfierate și scrierile lor. O practica foarte răspândită era să-și învinuiască adversarii de nelegiuri de drept comun: adulter, tâlhării, violențe. Nimic nu-i știrbea prestigiul unui cleric precum învinuirea de rele moravuri”. (p. 287) Prin deciziile împăratului Teodosie, Biserica devine atât suverană față de păgânii din interiorul Imperiului Roman, cât și una epurată de sectele sale eretice, care, în realitate, aparțineau Bisericii, dar rivalitățile teologice duc la excluziuni și blamări absolute. Violența criminală nu lipsește din parcursul dezonorant al Bisericii ajunsă egală Imperiului. Luptele interne între episcopi, traduse și în conținutul filozofiei patristice, întăresc, însă, Biserica, nu o slăbesc. Ofrandele de inteligență teologică și credință autosacrificială sunt exemplare și vorbesc parcă eternității în aceste prime secole creștine. Filoramo trage concluzia corectă la finalul domniei împăratului Teodosie: ,,Dacă ne gândim la situația Bisericii cu 70 de ani mai înainte, pe vremea lui Constantin, nu putem decât să rămânem impresionați. Situația se răsturnase. Ceea ce revendică acum Biserica, dincolo de pretextul autonomiei chestiunilor ecleziastice, era, de fapt, superioritatea față de chestiunile politice și, indirect, controlul asupra acestora în caz de conflict. Cu alte cuvinte, dreptul de veto față de orice măsură care părea să amenințe interesele ortodoxiei. Exigențele religiei primau în fata celor ale ordinii politice”. (p. 325) Fundamentalismul religiei creștine, care predispune la fanatism prin proslăvirea singurei credințe legitime, a dus atât la exterminarea adversarilor interni (taberele care s-au înfruntat erau egal convinse de Adevărul revelat al credinței lor, chiar dacă doar una a repurtat victoria politică fatală și, doar aparent, teologică – edictul de la Niceea devine real abia prin persecutarea creștinilor heterodocși), cât și la dispariția grăbită a religiilor păgâne, considerate axiomatic drept satanice sau antihristice. Hierocrația bisericească conduce Imperiul alături de Împărat, de multe ori mai slab în istoria decăderii Imperiului Roman decât episcopii creștini în ascensiune, conduși în partea apuseană a creștinătății de Episcopul Romei, papa însuși, urmașul Sfântului Apostol Petru, un rival de aproape al funcției imperiale.
Redefinirea granițelor sacrului și reevaluarea tuturor valorilor a fost opera veșnică a primelor zece generații de creștini. Saltul în gândire și trăire al acestora încă dăinuie, în forme alterate până la nerecunoaștere dacă ar fi readuși la viață, însă esențial aceleași – unicitatea, întâietatea, primordialitatea ca moduri epistemologice – în gândirea politică occidentală până în zilele noastre.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Puterea crucii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 