Proza tectonică din Soarele negru
Soarele negru (Editura Trei, București, 2024) de Bogdan-Alexandru Stănescu încheie trilogia ,,familiei și memoriei”, din care nu au cum să lipsească, fără a prejudicia întregul edificiu, primele două părți: Copilăria lui Kaspar Hauser (2017) și Abraxas (2022). Topica pe alocuri barocă, pasajele mustind de erudiție mitologică, de dicționar de simboluri, reconstituiri istorice captivante (BAS ar putea cu ușurință să refacă fidel, flaubertian, biografii istorice antice sau medievale, îmbibate într-un clarobscur mistic sângeros, într-un raccourci horror), dar, în mod special, amestecul neliniștitor de vulgaritate stradală nefardată, marcată generațional, și rafinament intelectual înalt, inspirat de literatura modernă depresivă de top, mixtum compositum de Franz Kafka și Louis-Ferdinand Céline, toate acestea se contopesc în stilul scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, capabil să îi complexeze pe cititorii medii inculți, dar, cu aceeași ușurință, să-i țină la distanță pe cei pretențioși prin alunecarea repetată în abjecții de cartier și melancolii stranii.
Scris la persoana I din perspectiva unui jurnalist contemporan, specializat în omoruri și fapte diverse, celibatar trecut de 40 de ani, un mulatru cu o mamă româncă și un tată camerunez, Soarele negru aglomerează caleidoscopic scene din România socialistă, postcomunistă și globalistă, păgânism de inspirație neonazistă, stadiul psihiatriei în URSS-ul stalinist și iarăși România ceaușistă, dar și referințe culturale diverse, de la muzica ușoară a anilor 1970-2000 până la marotele stângii intelo din România anilor 2010-2020.
La fel ca în Abraxas, cenaclurile literare din jurul anului 2000, coordonate de umbrele impozante ale unor critici literari astăzi dispăruți, sunt populate de studenți săraci și deschiși oricărui experiment literar care să creeze o modă șocantă, dar nu este de mirare că se întâmplă astfel într-o societate a pauperizării sinistre la un pol și a îmbogățirii suspecte la celălalt, ambele căutând să deguste știri șocante, intensificând la paroxism și sațietate senzațiile tari. Într-un fel, poetica întunecată, sulfuroasă și frustă rezumă epoca: ,,Din punct de vedere al poeticii reziduale, crima face parte dintr-un profil potențial al urbanității esențializate. Aspectele morale și judiciare nu sunt însă considerate esențiale în abordarea revoluționară a lui Ivanov/Babiuc [poeții reali Dumitru Crudu și Marius Ianuș, n.m.]: poemul nu trebuie să cadă în plasa judecăților morale, să se lase contaminat de sentimentalism și de emoții, el trebuie să fie, pur și simplu. Poezia lor este mai curand un reportaj, o cutie neagră care captează toate semnele unei societăți muribunde, pentru a le purta mai apoi înspre un receptor improbabil. Pentru că, așa cum declarau în manifestul lor, cei doi poeți nu se adresau unui public anume, ba chiar disprețuiau contemporaneitatea și pe viitorii cititori, ci purtau mesajul apocaliptic înspre o altă civilizație capabilă să-l descifreze optim”. (p. 28) Minimalismul livresc, dar intens, definește maniera scriitoricească a lui BAS.
Tatăl personajului principal, pe numele său Diallo Abdallah, camerunez la origine, venise să studieze geografia și geologia la Universitatea din București în 1977. Politica de apropiere de țările africane nealiniate devenise o practică diplomatică de natură cotidiană în ultimii 10-15 ani ai regimului Nicolae Ceaușescu. Diallo era un comunist troțkist cu tușe de anarhism disimulat, dar tatăl lui, autoritarist de extremă dreaptă, luptase în milițiile armate ale președintelui Ahidjo în perioada războiului Bamileke. Smaranda, mama vocii narative, mulatrul batjocorit și acceptat în același timp de rasismul soft al societății românești (oare alegerea unui asemenea protagonist să aibă vreo legătură cu scandalul izbucnit public între BAS și activistul Valeriu Nicolae în 2023?), urmase și ea studii de geografie în aceeași perioadă. Învățase limba engleză de la mătușa ei și astfel s-a înfiripat ușor relația cu Diallo, un african mândru, înalt, misterios în independența lui. Smaranda Croitoru, alintată Smara, apare ca o combinație fatală de însușiri: creștină habotnică, revoltată împotriva tatălui ei, un preot de țară încuiat la minte din ,,Tulucești, de lângă Galați” (p. 148), cosmopolită, karatistă pasionată, patroana unui club de karate din care ea și fiul ei abia supraviețuiesc în anii destabilizării generale, 1990-2000, tulburi și de prăbușire economică în România și în estul Europei în general. Relația cu Diallo este scandaloasă pentru privitori, însă îmbrățișată fără regrete de Smara: ,,Dar asta n-o împiedica să-și afișeze, cel puțin în acei unsprezece ani cât a trăit cu Diallo, o dragoste de viață vecină cu hedonismul hippiot”. (p. 43) Recunoaștem în Smara pe mamele fatale, colerice și dominatoare din primele două compoziții literare ale trilogiei. Diallo este, de asemenea, tatăl puternic, viril, impozant, de o bărbăție sălbatică, însă care fuge iresponsabil și rămâne de neînlocuit în familie, un simbol al căutării de sine a viitorului mascul, băiatul său, cel care capitulează ambivalent în fața mamei rămasă singură. În Anglia, unde pleacă în 1989, Diallo își reclădește viața, căsătorindu-se și devenind tatăl a doi copii cu noua lui nevastă, câștigând, între timp, sume mari din munca pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. Diallo, descris ca risipitor, se va întoarce în Africa centrală ca angajat al unei companii miniere ,,ruso-chineze”. Această familie prototip, disfuncțională în multiple ipostaze, construiește armătura trilogiei de față.
Naratorul, ,,Gigi, Gicuțu, Giogio, Tăciunel, Ibra” (p. 48), încă student, își colorează amitirile cu acel spirit generaționist douămiist ce îi permite să evoce prietenia cvasiincestuoasă, un trident familial bizar, dintre el, Cristi, coleg de cenaclu, Mihai și sora lor, Ilinca Romaniuc, lipoveni din Sulina, urmașii unei populații slave, marginalizate și exotice în România. Tatăl fraților fusese un contrabandist de graniță talentat, un bărbat la fel de dur și plin de vitalitate ca Diallo, însă acum, în sărăcia României postcomuniste, era consumat de alcoolism. Mama, Tina, poliglota din familia ei burgheză până la 1948, ca de obicei în proza lui BAS, este cea care ține în mână frâiele familiei, dar una cu grave probleme interne. ,,Ea era cea care ținea familia laolaltă: era contabil independent și lucra cam pentru toate firmele încă existente în oraș, de la pensiuni la micile afaceri cu croaziere pe Dunăre sau plimbări până la coloniile de pelicani. Muncea ca un salahor și, ajunsă acasă, dezlănțuia o energie de uragan care ieșea din corpul ei mititel cu furia unui fenomen natural”. (p. 71) Familia trăia la marginea sărăciei, deși mama fusese ghid turistic ocazional și tatăl un muncitor decent în regimul comunist. Cei trei copii sunt consumați de ranchiună împotriva societății de atunci, de aici decurgând o înclinație spre violența imaginară compensatorie. ,,Funcționau, mi-am dat seama, două feluri distincte de motivație în interiorul familiei Romaniuc: una era orgoliul nemăsurat, pus la încercare în fiecare zi de mizerie, cealaltă, o trăire participativă a istoriei, mult mai adânc înrădăcinată și hrănită de șirurile de umbre care se perindau prin lumea invibilă, invocate de doamna Tina”. (p. 79) Aventura din Delta Dunării este una simultan mistic-juvenilă (caii de la Letea și delfinii ca expresie a tinereții incontrolabile), erotică (cu tânara Ilinca) și una de sondare a subconștientului tenebros, dar pe care peisajul sălbatic îl exprimă prin naturalețea sa neomenească. Zeci-cincisprezece de ani mai târziu, Gheorghe Ibrahim, camerunezul pasionat de literatură, se revede cu Cristi Romaniuc, însoțitor de bord la o companie mare din Qatar, și Ilinca, damă de lux în Italia, amanta de ocazie a unor arabi bogați. Lipovenismul fusese eradicat de realizarea materială pe alte meridiane în anii 2000-2010.
Smaranda fusese crescută în anii 1970 de către mătușa ei de la București, de care fratele ei, preotul înapoiat și dogmatic, se înstrăinase complet. ,,Mătușa Ileana, ,,iarba-rea”, ,,curva-mpuțită”, era croitoreasă la Casa de Moda Diana și trăia singură într-un apartament de pe strada Eforie”. (p. 151) Povestea de viață șaptezecistă domină partea mediană a romanului și, prin implicațiile ei subsecvente, planează asupra romanului ca piesa sa centrală. Mătușa Ileana/Dana fuge la rândul ei la București, stă în gazdă în condiții materiale modeste, studiază la Liceul Iulia Hașdeu din București. Tânără atrăgătoare fizic, ea este pasionată de modă și de design vestimentară. Viața i se schimbă complet când unul din bodyguarzii securiști ai lui Nicu Ceaușescu, beizadea și playboy controlat de mama lui tiranică, o seduce sau, mai bine zis, se lasă cucerită de ofițerul golănaș. Lică este un securist chinuit de frici, dar care cunoaște viața de desfrău și distracție a nomenclaturii de la vârful cel mai de sus al statului. Ileana se va rupe de iubitul ei după luni de iubire și bătăi repetate ale unui ofițer cu nervii șubreziți de la jocul dublu pe care se obișnuise să-l facă: protector și spion al lui Nicu Ceaușescu. ,,Bietul securist cu nervii la pământ nu bănuia că tovărașa Elena își lua informațiile despre propriile progenituri și din altă parte și că fata pe care o proteja el îi devenise recent colegă în serviciul de informații al statului, că datele furnizate de ea săptămânal la cofetăria Dunărea unui bărbat între două vârste, care se prezentase Petrescu, ajungeau într-un dosar prezentat sâmbătă de sâmbătă tovarășei Mama, care, în urma unui îndelungat exercițiu academic, putea să execute o colaționare profesionistă a celor două dosare, variațiuni pe aceeași temă. Prin urmare, dat fiind că Lică îi era și obiectiv de urmărire, și încă iubit oficial, Ileana a trebuit să-i îndure pumnii și picioarele până când în viața ei a intervenit elementul neașteptat numit Mama Mina”. (p. 193) Mama Mina corespunde, credem, Zinei Dumitrescu, cunoscuta creatoare de modă care a lansat atâția creatori similari în postcomunism. Lumea modei este una a vieții de noapte în rândul protipendadei comuniste, o fereastră de capitalism dezlănțuit (potentații regimului erau protejați de securiștii interlopi) într-o cetate proletară austeră. ,,Nici nu trebuia să-i spună toate lucrurile astea Mamei Mina, pentru că Vrăjitoarea ghicea și a ghicit că în fața ei, sub masca drăgălașă a unei fete de clasa a XII-a, stă o viitoare ucenică, un talent mai mare decât avusese vreodată Casa de modă Diana, așa că a venit spre ea, i-a pus o palmă rece pe obraz (avea probleme cu circulația periferică), cu mâna cealaltă și-a dat jos ochelarii imenși de soare – da, avea ochii injectați și duhnea din stomac a băutură și tutun – și i-a spus că o angajează pe loc, apoi a tras-o lângă ea pe o canapea din piele, cum se mai găseau doar în birourile CC al PCR, și a început s-o descoasă cu blândețea pe care le-o rezervă doar apropiaților pe care îi admira”. (pp. 198-199) Ileana trăiește, ulterior promovării ei la casa de modă, o poveste de iubire dezlănțuită și sufocantă cu un fotbalist de la Steaua, Marius. Acesta o înșela, cumva previzibil, măcar pentru faptul că actele lor sexuale sunt descrise cu o intensitate de filme porno, singura formă de erotism acceptată de vocea povestitorului în întreaga trilogie a prozatorului BAS, unde dragostea nu există. Ileana înnebunește, se îmbolnăvește pe loc de schizofrenie, căpătând o dublă personalitate: fata serioasă și muncitoare de peste zi, Dana, Ileana, cea sadomasochistă, delirând în scheme psihanalitice mitologice, anamorfotice, de tip jungian. Psihiatrul Vasile Predescu, fost colaborator al viitorului KGB în timpul studiilor savante de la Moscova din anii 1945-1950, directorul spitalului de boli nervoase, este fascinat de suprapunerea dintre dedublarea Ileanei și traumele și defectele poporului român, o lașitate constitutivă care explodează ocazional în acte de violență irațională, în descărcări de cruzime colectivă. ,,Doctorul Predescu avea însă credința că nevroza respectivă este doar una dintre fațetele unei schizofrenii naționale ce-și află sursa într-o apropiere ontologică, la nivel național, a ipocriziei și a dedublării. Un popor profund duplicitar, care păstrează însă în măduva oaselor o sămânță de autenticitate, ca un vierme intestinal pe care încearcă să-l elimine prin excrementele ,,patriotismului”, ale politicii, ale ruralismului cumsecade”. (p. 225) Emanații ideologice de extremă dreapta, cioraniene, deci occidentale și antinaționaliste, se strecoară neverosimil (de fapt, lipsa de veridicitate caracterizează global o mare parte din îmbinările divino-monstruoase din Soarele negru: cuplu afro-european în plin ceaușism, sălile clandestine de practicat karate, liceană modistă și bolnavă mintal, adolescentul vulgar, dar citit, Ileana mistică – Dana obiectivă etc.) în trama romanului, nu atât încurcată sau stufoasă, ci desfășurându-se ca într-un vis, prin salturi de la un episod la altul, pornite din intuiții spontane, asocieri nu doar neintegrate, ci de la început dezintegrate. Dana petrece câteva luni sub tratament. Se consideră violată în halucinațiile ei de tatăl preot. Elemente religioase precreștine pătrund insidios în delirurile bolnavei. ,,În jocul lor, Dana/Ileana este ,,Nuna”, o ființă regresivă, pe jumătate copilă, pe jumătate hierodulă, care se preface a fi scârbită inițial de propunerile și aluziile concupiscente ale lui Filu, pentru a ajunge să se înjure cu el birjărește, înainte de a recădea în starea catatonică”. (p. 236)
O lungă încăpere a romanului este ocupată cu biografia în reminescențe controlate ale domnului Predescu, un doctor de o mare tenacitate și curiozitate intelectuală, de condiție socială umilă prin originile sale țărănești, bănățean de la țară, erotoman cu măsură, cel care ajunge să studieze în Leningradul ultimului deceniu stalinist. Colaborator al poliției secrete, discipol și pretins protector al neuropsihiatrului Alexander Luria, pionier în domeniul său de cercetare, Vasile Predescu este vocea cea mai inteligentă a narațiunii. Cazul pacientului S., cel care putea memora perfect, până la ultimă cută, orice, sublimat într-un extaz cinestezic care răpea integritatea și coerența unei identități independente, unei personalități conștiente de limitele și pasiunile sale, deci aceeași dezintegrare fertilă amintită mai sus, aduce în parte cu ansamblul romanului și a vocii auctoriale, postmoderne, pierdută și risipită în disjecta membra ale jocului narativ. Vasile Predescu dispare din roman de îndată ce mătușa Ileana, restabilită, dar incapabilă să se mai apropie sexual de un bărbat, își reface viața interioară în calitate de mamă adoptivă a Smarandei, mama naratorului. Ibrahim Gheorghe trece lin de adolescență și de prima tinerețe. Viața de licean nouăzecist este descrisă în realismul ei brutal, tembel și cinic: sărăcia și mizeria generalizate până și în marile orașe, foamea după bunăstare și produse occidentale de consum, care încep să vină în valuri după anul 2000, deosebirile de clasă în curs de lărgire și maturizare, corupția mică, dar zeloasă, din învățământul liceal, primele aventuri sexuale, fără consecințe sau crispări afective, agresivitatea verbală și fizică a lumii interlope mici și colcăitoare din școlile românești etc. E vorba de un București plin de câini vagabonzi, mardeiași, clădiri abandonate sau cariate de vreme până la nerecunoaștere, prostituate, șuți, băiețași de cartier bătăuși și borfași, peste care Sensei Mihai tronează regește până la moartea sa timpurie de cancer. Nu recunoaștem nimic diferit de peisajul urban al primelor două cărți din trilogie. Turpitudinea publică românească îngroașă sentimentul de depeizare intelectuală și morală.
La fel ca în tabloul aventurii cruciate din Abraxas, secțiunea fictivă scrisă de nazistul homosexual, misticul Zolli Pintsch, soldat în Freikorps, către ,,scriitorul german” W.G. Sebald, este una din cele reușite artefacte literare din Soarele negru. Gustav von Turn und Taxis și Rudolf Hoess sunt căpeteniile asociației mistice de naziști, compusă din 7 membri, Societatea secretă Thule. Transportați mistic, aceștia asistă la un ritual sacrificial mesopotamian de acum 4-5,000 de ani în urma căruia curtenii regelui răposat sunt uciși într-o baie de sânge și cu o cruzime exprimată într-un limbaj nelipsit de străluciri sadomasochiste. Se pare că însuși Adolf Hitler, purtând Lacea lui Longinus, cea care permite stăpânirea lumii, se născuse direct adult din sângele unei femei sacrificate și din pântecele minerale ale reginei antice pentru a-și împlini misiunea, dar care nu era una militară, ,,burgheză”, dacă nu ar fi degenerat dictatorul, ducând la fuga în Scoția în 1941 a lui Rudolf Hoess, când acesta salvează soarta omenirii pentru că Lacea lui Longinus nu se mai afla în mâinile conducătorului nazist, ci a unui nobil britanic. Întreaga scrisoare are farmecul unor pasaje de ritual mozaic redatat fotografic în Theodoros al lui Mircea Cărtărescu, dar și din paranoia anxioasă ascunsă în Despre eroi și morminte, secțiunea raportului despre orbi a personajului dezabuzat și alienat mintal Fernando.
Deja matur, trecut de 30 de ani, îndreptându-se vertiginos către 40, Ibrahim lucrează la reviste glossy și ziare de scandal din capitala României. Nu se poate lega de nicio femeie, dar se acuplează cu destule partenere disponibile, femei regine, femei autoritare ca propria sa mamă, femei care abia așteaptă să fie înjurate de misoginii triști și singuratici, de cavernă, ai internetului, ocazie prin intermediul căreia deconspiră și ipocrizia de clasă a grupurilor de tip ONG ale stângii intelectuale finanțată din bani occidentali. Pasiunea sa rămâne rubrica de crime și omoruri. Povestea celui care îmbălsăma fete și femei tinere care muriseră de moarte naturală este una din cele mai șocante și absurde din Soarele negru. Anatoli Moskvin, deși un psihopat benign, este portretizat ca un soi de doctor Vasile Predescu al îmbălsămării și taxidermiei. ,,Nu era nimic malefic în acțiunile lui, era mai curând un înger decât un trimis al răului, un om care nu-și găsește locul în lume, așa cum sunt mulți, dar care-și croise drum înspre subteranele vieții de apoi, unde se culcușise alături de fetițe precum cea cu care fusese obligat să se căsătorească în adolescență”. (p. 446)
Ibrahim se întoarce, asemenea tatălui său african, la origini: crede în natura animalică, deci rea, constitutivă a omului, e atras de această supă primordială a Răului, deși încearcă să-l mistuie rațional ca pe un aliment, dar un rest deranjant rămâne de nemistuit. Societatea este un infern nu contrafăcut de roluri și funcții sociale, nu, nici vorbă de așa ceva, ci de mamiferele perverse care suntem în străfunduri, din trupul cărora ies la suprafață și ne înhață fantome ancestrale libidinoase, creaturi bestiale în sensul propriu al cuvântului. Suntem cu toții descendenții Africii negre, ai continentului inconștientului omenesc mereu de veghe, veșnic insomniac. ,,De fiecare dată când un om sau un popor crede că înlătură vălul, iese la suprafață natura primară: suntem o sectă de ucigași și canibali. Prefer cârja rațiunii, prefer iluzia esenței”. (p. 449)
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Proza tectonică din Soarele negru” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 