Dan Chiță
Politică și etnii
Volumul lui Marius Lazăr, Teoria blocului de gheață. Explorări în sociologia relațiilor interetnice (Casa Cărții de Știință, 2023), conține cinci articole științifice publicate în ultimul sfert de secol și șapte articole de tip ,,reacții” din presa culturală a aceluiași interval istoric. E o lucrare care adună și consemnează evoluția epistemică a sociologului român în cadrul Centrului de Cercetare a Relațiilor Interetnice și nu numai. Marius Lazăr lucrează cu un aparat conceptual bazat pe studii cantitative și respinge de plano perspectiva etno-naționalistă, îngust etnocentrică, a valorilor culturale ,,tari”, care a marcat până în anul 1990 istoriografia românească. În primul capitol, publicat ca studiu separat la jumătatea anilor 1990-2000, minoritățile etnice acționează politic, nu neapărat cultural, imitând sau reproducând defensiv discursul politic majoritar de după 1989. ,,Astfel, într-un stat modern, un grup etnic se definește și este recunoscut ca atare în măsura în care el are puterea de a se manifesta vocal și de a se legitima în cadrul sistemului politic existent. Fără o anumită vizibilitate și, deci, distinctivitate, el nu există în ochii celorlalți. El este obligat să procure celor din afară categorii de percepție necesare identificării grupului etnic ca grup distinct, alături de alte grupuri, în cadrul unui sistem de categorizare socială sau culturală legitim în interiorul societății din mijlocul căreia își revendică distinctivitatea. Acest cadru e de regulă împrumutat de la majoritari și instrumentalizat în parametrii predefiniți de sistemul de categorizare al grupului majoritar. Grupul etnic ajunge la recunoaștere utilizând anumite strategii de voicing, strategii controlate de cei care au capacitatea de a se prezenta în exterior drept reprezentanți ai grupului și de a fi acceptați ca atare și în interior”. (p. 31) Etnia este un construct cultural ca oricare altul, o ,,comunitate imaginată” (Benedict Anderson), coagulînd ușor grupuri de orice fel (Max Weber). Stereotipurile se inițiază și se răspândesc politic de sus în jos, unde devin numitor comun. ,,Individul nu face tot timpul ce vrea, ci ceea ce este obligat, se cuvine, se cade etc. să facă”. (p. 43) Pe măsură ce minoritatea etnică scade numeric și se schimbă cultural în sensuri diferite de cele anterioare (se absoarbe discursul dominant din politica internă și externă), nucleul etnic se întărește în aparență, devenind cu atât mai dur în interior, cu cât se rarefiază numeric grupul minoritar etnic. ,,Similar nucleului opac solid și opac al bucății de gheață, acestea exercită o anumită presiune din interior în sensul contrar asimilării, reușind în același timp să marcheze mai clar diferența – și prin ea distanța adesea inconfortabilă – dintre membrii propriilor comunități și membrii majorității. Pe de altă parte, acțiunile aceluiași ,,nucleu dur” certifică existența unei stratificări interne în cadrul grupurilor minoritare, care separă activiștii și militanții minoritari, pe de o parte, angajați în prezervarea caracteristicilor culturale specifice ale propriei comunități, de – pe de altă parte – restul membrilor acesteia, mai înclinată spre pasivism politic și mai expuși eroziunii identitare”. (p. 46) Cu toata acestea, minoritatea maghiară din România, aflată într-un proces generalizat de degradare demografică după 1990, nu se topește pe fondul căsătoriilor mixte (minore și marginale ca număr), ci a deficitului de spor natural. Maghiarii rămân mai naționaliști decât românii, având în vedere că acest naționalism este susținut atât de elitele minorității, cât și de politica de stat impusă de la Budapesta, mai ales după 2005. ,,Date din anchete și studii anterioare sugerează că în timp ce la români etnocentrismul este mai acut la categoriile lipsite de educație, îndepărtate de urban și cu status economic mai scăzut, la maghiari raportul este invers: etnocentrismul este mai intens la persoanele cu educație superioară și status ridicat, coborând gradual spre straturile inferioare. (…) Etnocentrismul maghiar este astfel indus și controlat de elitele acestei minorități, care mobilizează capacitatea de rezistență la asimilare a membrilor grupului. Este vorba de o investiție permanentă – sau o ofertă de investiție permanentă – în capitalul identitar al membrilor comunității maghiare realizată de către propriile ei elite și asimilată mai ușor de către clasele educate”. (pp. 57-58) Marius Lazăr scrie mai degrabă în contextul nouăzecist al mandatelor primarului Gh. Funar decât al naționalismului maghiar accentuat și ,,iliberal” de după anul 2010. Indiferent că articolele sale datează din respectiva perioadă postcomunistă, republicarea lor nemodificată în volum în prezent denotă aderența la o serie de idei tolerante, multiculturale, globaliste, de înțeles în primii ani de după Revoluție, când naționalismul românesc iradia la cote politice înalte, putând vira ușor spre extrema dreaptă. În prezent, însă, tendințele interne, naționalist-centripete, s-au generalizat în multe țări vest-europene. Apanajul românesc în domeniu nu există, iar discursul etnocentric românesc, aflat în hibernare, cunoaște o recrudescență populistă, pe fondul crizelor medicale, abia după 2020-2021, după o lungă perioadă de amorțire.
Al doilea capitol studiază raporturile de conflict și de tensiune dintre maghiarii și românii ardeleni. Marius Lazăr observă judicios cum ,,guvernarea Iliescu” (1990-1996) a pus bazele unui sistem politico-economic capitalist, emanat din relațiile de putere anterioare (capitală-județe favorizate). ,,Astfel, un legislativ care, în plan formal cel puțin, funcționa în conformitate cu standardele unui sistem politic, democratic, coabita cu un sistem de control (garda financiară, procuratura, judecătorie etc.) al unei administrații politice ce se cerea, la rândul ei, controlată și reglementată. Actorii angajați în administrația politică și sistemul clientelar atașat ei și-au folosit în felul acesta pozițiile pentru a trece în posesiune, sub beneficiu personal, proprietatea publică avută în administrație; mai mult decât atât, au promovat, profitând de atuurile instituționale, noi agenți economici privați de pe piață, desigur tot pe principii clientelare”. (p. 67) De aici se poate concluziona nivelul ascendent al corupției din instituțiile statului. Însă, în ceea ce privește votul naționalist sau moderat din anii 1990 în Ardeal, altfel spus, votul antimaghiar, provenind din frustrări și complexe identitare românești, Marius Lazăr atrage atenția asupra unui paradox al reprezentărilor politice: ,,Or, observăm că votul pro-iliescian – ca și cel naționalist în primul tur – fusese mai marcat în zonele unde existau foarte puțini maghiari sau unde nu existau deloc, comparativ cu zonele unde exista o conviețuire etnică stabilizată”. (p. 80) Pe fondul unei dependențe economice de centru și al eflorescenței de practici în afara legii, dușmanul sau măcar rivalul maghiar nu este aproape niciodată un vecin real. ,,Alteritatea etnică problematică se redefinește mai degrabă la nivelul ,,comunității imaginate” decât la acela al relațiilor intercomunitare din localitate, în raport cu care indivizii nutresc sentimentul că posedă suficiente mijloace pentru a le ține sub control”. (p. 87)
Capitolul trei își pune problema identităților etnice conflictuale în Ținutul Secuiesc, unde etnia minoritară e cea română. ,,În fond, tratând în mod bizar cele două județe ca pe o zonă de ocupație (nu explicit, firește; a se vedea aici spre exemplificare simbolistica autoritară implicită a uriașului monument stalinist dedicat soldatului român în Sfântul Gheorghe), statul comunist nu a făcut decât să producă și să reproducă, în forme adesea puțin conștientizate, un discurs etnocratic autoritar despre propria sa putere și prin aceasta, paradoxal, al ilegitimității prezenței sale într-un teritoriu cu dominație etnică ,,străină”. Faptul acesta nu făcea, totodată, decât să releve, odată mai mult, limitele viziunii etatismului naționalist și a faliei ce separă specificul local al regiunii de principiile fondatoare ale statului. Trebuie astfel recunoscut că aici se afla una dintre sursele importante de menținere a tensiunilor etnice care au afectat evoluția democrației românești și după 1989”. (p. 97) Prejudecățile culturale continuă și după 1989, cu mențiunea că acestea conservă un anume echilibru inter-etnic (p. 116) și ,,construiesc ele însele un mecanism de solidarizare comunitară, non-conflictuală”. Românii valorizează statul și teritoriul ca mărci ale națiunii, în vreme ce maghiarii cred în naționalitatea garantată de limba și religia comune. Respondenții la chestionarele aplicate se feresc strategic să răspundă la întrebări din care să reiasă o tranșare decisivă a relațiilor româno-maghiare. Naționalismul șovin este refuzat public, însă ,,aparența toleranței pe care o creează această tactică amână nedefinit confruntarea principală. Conflictul nu este deci efectiv evitat, ci doar suspendat”. (p. 129)
Capitolul al patrulea pune problema ,,unei analize semantic-structurale” (p. 143) în care diferite categorii sociale și etnice din România (români, maghiari, romi, sași, secui etc. din mediul urban și rural) își dispută identitatea. Concluzia studiilor realizate de Marius Lazăr este că ,,imaginea despre ceilalți este mai curând una indusă cultural” (p. 180), românii conviețuind pașnic cu maghiarii în Ținutul Secuiesc, dar dușmănindu-se în regiuni istorice fără coabitare între cele două națiuni (Muntenia, Moldova). Vecinătatea șterge sau atenuează mult din prejudecățile inter-etnice. Din chestionarele aplicate de Marius Lazăr rezultă o fragilizare a identității românești pe fondul transformărilor socio-economice radicale de după 1989. ,,Românii au mai puțină încredere în oameni în general – iar această neîncredere se maximizează în zonele cu dominație românească (Muntenia și, mai ales, Moldova) și se minimizează acolo unde există contact cu alte etnii. Iar, în mod paradoxal, românii au mai puțină încredere în propriul grup etnic decât au maghiarii în români! Autocaracterizarea pe care și-o fac aceștia este ea și mult mai negativă în 2008 față de 2000, ponderea românilor care îi văd pe români ,,delăsători”, ,,leneși”, ,,egoiști”, sau ,,dezbinați” fiind acum de peste două ori mai mare decât în urmă cu doar 8 ani. În acest context privirea ostilă aruncată maghiarilor – și accentuarea caracterizării acestora prin atribuirea de defecte – trebuie privită în contextul acestei dominante emoționale negative aflate în creștere. Dacă mai adăugăm și abandonul politic din ce în ce mai marcat al electoratului, exprimat prin decizia de a nu se mai prezenta la vot, putem conchide că există, mai ales din partea majorității românești, o criză de încredere asociată cu un crescând sentiment al urii de sine ca nație ce tinde să devină o ură împotriva tuturor și indică un simptom grav de atomizare socială”. (p. 181)
Capitolul cinci are ca subiect atmosfera interetnică din Transilvania și reverberațiile acesteia în presa locală în anii guvernării CDR (1996-2000). Presa locală filtrează subiectele centrale și le instrumentalizează într-o oarecare măsură, însă, în ansamblu, conexiunea cu capitala nu este bruiată, ci adaptată regional. ,,Analiza atitudinilor politice relevă diferențe semnificative între orientarea presei în limba română, în raport cu cea în limba maghiară: în timp ce dominanta celei din urmă este mai curând atitudinea neutră în raport cu forțele coaliției guvernamentale, publicațiile românești sunt anti-guvernamentale în cea mai mare măsură în luările lor de poziție: 62,7% din menționări sunt critice în raport cu forțele coaliției la putere, față de numai 33,2% atitudini negative în presa de limba maghiară. (…) Ultima apare, însă, mai echilibrată, cu un procent de neutralitate de 50,3%. Simetric, în publicațiile românești, neutralitatea în raport cu forțele politice la putere e constatată doar în proporție de 25,8%”. (pp. 208-209)
În secțiunea articolelor de atitudine, Marius Lazăr glisează, întâi de toate, între cultul revanșard al națiunii, exemplificat de către primarul Gh. Funar în Clujul anilor 1992-2004, și sentimentul de ratare în mediocritate administrativă și economică de care erau stăpâniți clujenii în respectiva perioadă. ,,Atmosfera de ostentație simbolică și kitsch-ul generalizat, extins treptat din spațiul public spre cel privat, iar apoi asimilat intim pe măsură ce mandatul fostului primar se prelungea – era răspunsul inadecvat la declinul social postindustrial de după 1989, în care naționalismul, departe de a oferi soluții practice, traducea la nivelul populației mai degrabă o carență de identitate urbană și nesiguranța revendicării pe deplin legitime a ,,dreptului la oraș”. (p. 241) Multiculturalitatea ,,central-europeană” a Clujului este scoasă marcant în evidență alături de competiția între elitele etnice transilvane. Într-un alt articol, reducționismul și discursul tot de factură naționalist-esențialistă al eseistei Alina Mungiu-Pippidi sunt observate cu arguție de Marius Lazăr. Lucrarea statistică despre psihologia poporului român a profesorului Daniel David este criticată atât pentru abaterile științifice explicite, care țin de clarificarea mizei și a metodologiei (sau a relațiilor dintre acestea), cât și pentru unele generalizări etnonaționaliste superficiale: ,,cum poate aplicarea unor chestionare de personalitate la nivel individual să ia în considerare un nivel colectiv? Sau: cum se poate pune problema agregării unor rezultate individuale pentru a discuta despre o psihologie ,,națională”?” (p. 263) Teoria blocului de gheață se încheie cu anexele statistice propriu-zise ale studiilor care sunt culese în cartea de față. Marius Lazăr este, mai presus de toate, un spirit pe cât de exact în metodologia cu care lucrează, pe atât de ecumenic în acceptarea identităților multiple, accentul punându-se pe locul său de baștină, mozaicul etnic numit Transilvania.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Politică și etnii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 