Perspectivism de clasă
Naratorul cel rău – Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu (Editura Tact, 2024) este teza de doctorat publicată a criticului literar Costi Rogozanu. Densă, bogată în note de subsol și presărată de afirmații îndrăznețe, dar care nu se doresc nici măcar puțin sentențioase, lucrarea lui C. Rogozanu deschide noi căi de lucru în critica și teoria literară autohtone. Romancierii studiați de C. Rogozanu, deja clasicizați și cumva inactuali, sunt trecuți prin studiul diacronic al recepției operelor lor, iar încercarea de a recompune o privire proaspătă asupra unor capodopere ale prozei românești din secolul al XX-lea se vădește a fi o reușită de nedezmințit, cu toate că efortul ,,orbitor-obstrucționist” (p. 10) al ,,ideologiei hegemonice” este încă cel care a avut cei mai mulți sorți de izbândă până în prezent. Despre lentilele schimbate ale ,,ideologiei hegemonice” este vorba, în principal, în cartea de istorie literară a lui C. Rogozanu, care se suprapune pe istoria zbuciumată și neîncheiată deplin a modernizării românești, care nu alcătuiește nici o modernitate proprie, nici nu s-a înscris încă, prin recunoaștere deschisă matură, în modernitatea macrostatală, policentrică din punct de vedere cultural a Europei unite. Acesta este de părere că perspectiva socială în general și cea de clasă în particular s-ar cuveni înregistrată, măsurată, cercetată și interpretată ca un instrument util și necesar de lucru în critica literară. Nu este vorba, însă, de o transparență univocă a unei asemenea viziuni sau perspective de clasă, ci de codificarea ei la pândă în vocile narative existente, de depistare și decodare a instanțelor care transmit unghiul corect de clasă, fără ca această compoziție pe mai multe voci să fie dirijată de o conștiință de sine absolută, stăpână în chip autoritar a unui discurs clar, controlat și coercitiv de la început până la capăt. De cele mai multe ori, plurisemantismul lărgit, aglomerat de straturile istoriei scurse de la debutul operei până astăzi, derutează și este ireperabil până și pentru vocea pretins dominantă a naratorului, care, de cele mai multe ori, transmite mai multe decât știe în mod conștient sau inconștient. Nesiguranța de sine a vocii cunoscătorului, a naratorului mai mult sau mai puțin omnipotent și omniscient, se trădează încă din veacul al XIX-lea, când Balzac inoculează teama de vocea marginalului sau a celui care nu este îndrituit să vorbească din pricina slăbiciunii și a inferiorității sale constitutive multidimensionale (țăran, vagabond, sărac etc.), în ciuda faptului că Balzac dă glas reflecțiilor prost mistuite ale țărănimii în romanul său neterminat: țăranul este bănuitor, viclean, materialist, dornic să acapareze pământ cu orie preț și să se răzbune pentru nedreptățile trecute la care a fost supus într-o mai mică sau mai mare măsură de orășeni. Drept urmare, depășirea situației în care vocile de jos sunt decantate de autoritatea selectivă a celor de sus sau a cazului în care vocea inferioară social se destăinuie și se exteriorizează exact în modul în care confirmă prejudecățile claselor sociale superioare apar ca apanajul democrațiilor secolului al XX-lea, inclusiv al celor populare, discreditate ca oligarhii totalitare. ,,Adevărata amenințare pe care Balzac n-o mai enunță ar suna cam așa: oare ce s-ar întâmpla dacă în loc să-i povestim noi pe ei, ne vor povesti ei pe noi? Aceasta e frica moștenită de la Balzac sau, mai bine zis, plantată de Balzac în ADN-ul realismului românesc. În capătul celălalt al Europei, la 100 de ani distanță, ,,coșmarul” se adeverea: burghezia era înghițită, proprietatea sfărâmată, iar poveștile își căutau proptele în noile clase dominante”. (p. 13) Pornind de la această speculație generatoare a metodei de lucru, C. Rogozanu avansează în sensul perspectivelor de clasă ale romancierilor din subtitlul tezei sale.
Despre vocea predominantă din Răscoala și Ion ale lui Liviu Rebreanu, C. Rogozanu spune următoarele: ,,Țăranii ca animale, ca brute îndepărtate – oricât ar fi colorat critică, în interpretări ,,adânci”, această perspectivă, Ion nu reprezintă altceva decât o voce mic-burgheză spunându-și povestea și spunând povestea unor țărani”. (p. 17) Într-un peisaj de îngheț ideologic oficial și de imobilitate ideologică aproape contrafăcută în Imperiul Austro-Ungar, vocea naratorului din Ion se evidențiază ca una a ironiei fără speranță și tușat-autodistructivă (Ibidem). De fapt, romanul realist românesc pornește la drum în condiții de clasă vitrege: ,,Vedem, așadar, că romanul realist românesc se naște din subțirea și precara pătură a micii burghezii, proteică prin definiție, instabilă prin constituție. Biografiile literaturii române abundă în ziariști, funcționărași, preoți, mici negustori etc.” (p. 19) Psihologia de clasă a scriitorului mic-burghez, cum se prezintă Liviu Rebreanu însuși, este prinsă contorsionat la mijloc, între autodenunț biografic și rechizitoriu social: ,,Mica-burghezie e singura clasă capabilă să se dedubleze până la autodistrugere, să se autodenunțe zdrobitor, în timp ce îi înregistrează pe cei din jur. Nu e autoironie aristocratică, e naivitate guralivă și disperarea precarității”. (p. 20) Clasa funcționărească transilvană reflectă discursiv lumea satului românesc din Ardeal, urmărindu-se contactul dintre cele doua grupuri sociale structural diferite. În Moromeții lui Marin Preda, vocea este cea a țărănimii eliberate de asuprirea de clasă tradițională, care se proletarizează și se intelectualizează ca parte din proiectul modernizator comunist în volumul al II-lea, considerat până acum ratat estetic din punctul de vedere al criticii literare anticomuniste. Vocea cea nouă, moromețiană, conjugă vocea vechii lumii cu cea a celei de după 1948, însă identificarea și întrebuințarea unui stil de a reda vocea corectă, mediana socială, este meritul artei lui Marin Preda și al anilor 1950-1960 pentru ,,care scenariul românesc burghez originar să se preschimbe estic în devenirea țăran-proletar urban”. (p. 27) ,,Evoluția romanului realist estic pare să urmeze două etape: mimetism și ruptura comunistă”. (p. 33)
Discutând despre relațiile de subordonare dintre discursul central al literaturii, omologat la Paris sau în ,,marile culturi europene”, și cel românesc, asumat ca imitativ încă de la începuturi, criticul C. Rogozanu atrage atenția asupra imposibilității de a denunța în literatură problema socială a secolului al XIX-lea românesc, întrucât vocea mic-burgheză nu poate să spună adevărul decât prin nuanțe subtile și dări înapoi esopice, fără jocul psihologic al resemnării și idealului moral, al incriminării și al cinismului final, această voce urmând, în scurt timp, să fie suprimată sau alungată fie direct de clasele avute, fie indirect, prin tăcere și indiferența publicului cititor cultivat, altfel spus, cu prestigiu și influență publică. (p. 38) Inventarea unei voci subalterne ,,post-coloniale” a fost marele efort al anilor ’50, proletcultiști și dogmatici: ,,Așadar, în estul Europei a existat un moment al schimbării brutale a elitelor după 1945, iar scriitorul s-a trezit în ipostaza de a schimba peste noapte ,,vocile”. Trebuie urgent inventat nu un personaj, nu teme adecvate, ci un narator. Unul să spună povestea din punct de vedere subaltern. Din acest punct de vedere trebuie văzute și momentele de nereușită cronică, texte dogmatice fără imaginație, dar și marile reușite”. (p. 41) Lectura de clasă se derulează sub formă de spectacol de voci care reflectă realitatea din postura preconcepțiilor clasei, mai puțin fățișe și transparente și mai mult obscure și alungate parcă printre rânduri, rușinate de a recunoaște potențialul antagonismelor reale. Între emițător și receptor există această conivență a subînțelesului social, a datelor fundamentale ale socializării deja îndeplinite și care acum devin discurs autointerogativ, eventual reușit din punct de vedere estetic. ,,Autorii sunt și purtători de stereotipuri, nu doar dărâmători de stereotipuri, iar conservarea unor inerții ale unui moment istoric dat este o tentație cel puțin la fel de mare ca originalitatea. Creația colectivă stă la ambele capete ale mesajului – și la emițător, și la receptori”. (p. 50) Iuri Lotman, Pierre Bourdieu, în parte Georg Lukács, Mihail Bahtin, Lucien Goldmann, Franco Moretti etc. sunt principalele referințe convocate pentru a confirma această întrepătrundere într-un ideologem, istoric și sociologic databil, al autorului colectiv ideologic, al vocilor care se articulează din piesele mentale ale angrenajului social, care au în spate o realitate atât comună, cea a modernizării capitaliste, cât și diferită, modernizarea divizându-se strategic în modernizări cu ritmuri, înapoieri și progrese specifice ce corespund configurațiilor de clase cunoscute din teoria materialismului istoric, patternuri pe case se suprapun prin lipire diverse designuri sociale. ,,Un ideologem este o capsulă care prinde ideologii dominante la un moment dat într-un mediu dat, uneori atât de bine conturat, încât trece drept coerență a unei narațiuni clasice. E și poveste, e și atitudine, înseamnă și un anumit tip de moda, și un anumit vocabular, precum și multe altele”. (p. 66) Romanul devine intermediarul realității sociale despre care altfel nu există un discurs oficial elaborat în periferii și semiperiferii, deși aici, urmându-l pe Isaiah Berlin din eseurile sale despre intelighenția rusească, se poate afirma, fără riscul de a greși, că tocmai autocenzura de clasă și cenzura oficială a statului au creat un blocaj psihologic colectiv care-și găsește rezolvarea momentană și eliberarea psihologică individualizată în romanul realist cu pretenții la cuprinderea totalității spectrului social. (p. 76) ,,Literatura este un vehicul ideologic, transportă o ierarhie socială în lumea ideală a ficțiunii rotunde, narativizate tradițional; dar și conține și germenii viitoarei disoluții, reflectă drama socială din punct de vedere absolut pasiv, nu lasă speranță, e o relatare neutră politic și intens ideologizată”. (p. 82)
Revenind într-un capitol vast la opera lui Liviu Rebreanu, Costi Rogozanu o clasează încă o dată în cadrul viziunii mic-burgheze în literatură în părțile sale cele mai reușite și unui naturalism local care traversează proza autorului transilvan. Realismul ,,pur-sânge” nu pare a se putea dezvolta luxuriant în periferia literaturii române. (p. 124) Interpretarea strict estetică, eventual înspre misterul metafizic ancestral sau a iraționalului din subconștient (Lucian Raicu), îi repugnă lui Costi Rogozanu ca o strategie de desocializare și de înstrăinare a mizelor acute din Ion și Răscoala. Nicolae Manolescu, Ion Negoițescu, Nicolae Balotă etc. participa dezinvolt la această lectură pe jumătate oarbă a romanului Ion. ,,Să nu citești ,,sociologist” romanele lui Rebreanu e sinucigaș pentru critica literară românească. Iar acest autor a fost atacat de pe două fronturi: cel al pietrificării didactice și cel al reveriilor fără limită estetizante”. (p. 154) Ideologemul pus în mișcare de Rebreanu constă din împerecherea a două lumi în vastul imperiu supraetajat social al Austro-Ungariei: lumea rurală ardelenească nemodernizată prea mult, dar prinsă în metabolizarea în pas alergător a modernității, balansează între mic-burghezul Herdelea, învățătorul de sat românesc, și țăranul arivist Ion. ,,Dar Ion e o poveste cu țărani în care e de fapt vorba mai mult despre mica burghezie rurală, cu totul altceva decât ,,țăran”. (p. 166) Rebreanu scanează realitatea cu ochii unui membru al societății românești medii din Transilvania rurală: puterea unora și altora, averea și statutul lor social sunt studiate cu atenție și redate indirect sau direct când se ivește momentul cel mai potrivit. Imperiul K.u.K. este blocat pe verticală și lipsa de consens etnică și de clasă se întrevede în imposibilitatea ascensiunii sociale previzibile și fără participarea din culise a fatalității. Cu excepția romanului Adam și Eva, reușita creației literare a lui Liviu Rebreanu rezidă în această autentică anxietate a privirii mic-burgheze, care surprinde distanțele între clase corect cu acuratețea unui gradient dat. Cosmosul social din romanele realist-naturaliste ale lui Liviu Rebreanu este versantul ardelenesc, sobru și serios, nici perfect rural, nici citadin, al Momentelor lui I.L. Caragiale. ,,El adaugă unui subgen, romanul ,,țărănesc”, o adâncime a perspectivei: relația dintre o subclasă care relatează și ,,clasa relatată”, dintre o mică burghezie extrem de fragilă (a intelectualului rural, de provincie) și lumea țărănească. Este o tensiune specifică lumilor periferice sau coloniale, centrul ideologic și cultural creând această ruptură în interiorul comunităților postfeudale”. (p. 228)
Cu Marin Preda suntem la o alta vârstă a istoriei românești, cea a ,,vocii narative a maselor”, întrucât schema realist-socialistă este executată artistic de Preda, de după dispariția regimului ,,burghezo-moșieresc” românesc. Este începutul modernizării de tip sovietic în România. ,,Inteligența politică a lui Preda a fost tocmai aceea că a folosit o structură dură, osificată, aceea plină de ședințe și de intrigi de partid, pentru a crea o frescă extrem de credibilă a lumii țărănești. Din acest motiv, instanțele narative și structura romanelor sale trebuie analizate având tot timpul în vedere tensiunea de clasă”. (p. 239) Stilul indirect liber, ,,al maselor populare trezite, după diverse contorsiuni, învingătoare” (p. 248), i-a fost de folos în proiectarea unor imagini vii, în mișcare, a claselor sociale majoritare din România imediat prebelică și postbelică. Nu găsim idealizarea vieții rurale în Moromeții, ci demascarea brutalității cotidiene, a înjurăturii ca armă socială defensivă, a limitelor de tot felul, ca datul natural al stagnării într-o condiție umană care exclude emanciparea. Valul de proletarizare și de urbanizare al anilor 1950-1975 în România este captat abia în prima sa perioadă de volumul II al Moromeților, dar nu și în volumul I, când ,,acțiunea Moromeților este prezentată drept ce e, rutină. Nu magic, nu ritualic, nu etern. Rutină și istoricitate în același timp”. (p. 272) Venirea comuniștilor la putere schimbă inițial rolurile: cei slabi din primul volum le aplică o lecție de aroganță de clasă stăpânitoare, simplă vendetă în politica rurală, celor puternici din interbelic. (p. 275) Țărănimea își epuizase resursele interne de integrare în modernitate înainte de 1945 până și-n Europa de Est, nu doar în sudul Spaniei sau Italiei. (p. 277) Descompunerea internă a țărănimii este urmărită lent de Marin Preda, descrierea cu un ochi rece, neutru și necruțător al acestui proces provocând nașterea unei capodopere de realism-socialism românesc. În romanele din anii 1960-1980, Marin Preda se citadinizează complet. Opera sa romanescă se înscrie în atmosfera de exercițiu intelectual dezabuzat al epocii. ,,Deja în anii ’60, vocea intelectualului, a scriitorului începe să se ocupe de propriul privilegiu – nu a existat întâmplător o explozie a estetismului, o emfază a eului liric sau vocii narative. Este rodul unei infrastructuri grandioase construite în două decenii. Ce-a ieșit nu a fost un front intelectual critic, ci o pătură groasă și comodă de tehnocrație a scrisului, bine întreținută și bine plătită, autosuficientă, care se apuca să descopere, pe tonuri cinice și dezabuzate, pesimisme provinciale nietzscheene și schopenhauriene. Este o nouă mică burghezie, extrem de pătrunsă de misiunea ei de a se distinge de mase, de muncitorime, de prost-gustul ruralo-proletar”. (p. 305) Costi Rogozanu urmărește această traiectorie narativă de la romanul intelectual Risipitorii până la cel dinamitard pentru regimul comunist în Cel mai iubite dintre pământeni. ,,Preda trece de la perspectiva narativă a țărănimii la cea a activistului de partid, dezamăgit sau nu, apoi la cea de muncitor sau de tehnocrat comunist timpuriu, și sfârșește prin a inventa un narator neo-mic-burghez, intelectual opresat de sistem, dezamăgit, neîmplinit, neintegrat în societatea comunistă”. (p. 317) Ceea ce constituie doar dezamăgirea unui comunist devotat în vocea narativă din ultimul roman al lui Marin Preda ajunge curând să fie fructificat simbolic sub formă de anticomunism greu de mascat după 1989. (p. 327)
Pe o altă treaptă a dezvoltării conștiinței colective, cu Petru Dumitriu asistăm la vocea procurorului de clasă, în care ideologia hegemonică este, dacă îl ascultăm pe Costi Rogozanu, una infestată de suspiciune și luptă de clasă, de vigilență bolșevică în deconspirarea personajelor care au condus România veche, de până la 1945. ,,Dumitriu oferă satira parcă în viziunea unui comunist ilegalist, a unui pamfletar proletar, amestec de curiozitate și cruzime. (…) E cu atât mai interesantă metoda la care apelează, una de la începuturile bolșevismului, mai apropiată de perioada revoluționară, aceea a atacării claselor burgheze și aristocrate cu toate armele”. (p. 337) Există un ingredient în Cronica de familie pe care Costi Rogozanu îl observă în trecere, atunci când citează cronicile la cald făcute romanului fluviu de către criticii epocii: dincolo de colecțiile de biografii care aduc un parfum de judecătorie încinsă în opera de pre-exil a lui Petru Dumitriu, acesta nu-și incriminează direct personajele burghezo-aristocrate, de care este atras cu vigoare, ci indirect, prin suma dezastruoasă de fapte cinice și imorale pe față a acestora, probe ale puterii și prestigiului lor social indiscutabil. Boierii și boieroaicele români, miniștrii și prefecții, ciocoimea mai veche sau mai nouă nu sunt acompaniați întâmplător de pegra lumpenproletară în cele mai multe medalioane de ocazie, ci escrocii și infractorii mărunți asigură dublura fără recunoaștere publică și fără averi a celor care au condus România de la 1859 la 1948. Blamarea elitelor se face moral, printr-o abundență de detalii documentariste, cu toate că vocea naratorului este magnetizată până la admirație nedisimulată de puterea emanată de acești supraoameni sălbatici și distructivi din vârful piramidei sociale românești. Contradicția a fost surprinsă încă de la începutul receptării critice. ,,Proprietatea e determinantul istoric, posesiunea e determinantul uman, nu doar analiza psihologică, ci, cum spuneam, un întreg atlas de absurd, de porniri, de cruzimi, care își ating scopul aproape comercial în emisii intense printre rânduri clasice”. (p. 348) Actele protipendadei sunt de vodevil amoral care delectează masele proletare, al căror jind pentru fast și desfrâu este stimulat doar pentru a li se aduce imediat aminte preventiv că luxura și disprețul de clasă se întrepătrund. Dacă foștii stăpâni au huzurit, aceasta s-a petrecut pentru ca umiliții și obidiții să moară anonimi de foame într-un cotlon anonim, să ducă o viață de privațiuni sau să lupte pe front pentru clica turpidă de sus. ,,În Cronică de familie, această voce își face apariția, e nemiloasă în colectarea bârfelor, judecă fără milă, cartografiază atent decadența umană determinată istoric și propune ,,noua voce” omniscientă, cea a noii clase dominante”. (p. 353) Această presupusă decadență nu apare explicit în roman ca un rău ontologic, ci ca habitusul unei clase sociale datate istoric. ,,La Dumitriu, burghezia e anecdotă și sex”. (p. 357) Este, în plus, lux, corupție, risipă, viol, uneori chiar tentativă de incest, adulter, prostituție prost deghizată etc. După plecarea voluntară în Franța, Petru Dumitru schimbă complet macazul: nomenclatura și ideile sale păcătoase devin obiectul oprobriul scriitoricesc, preschimbat din bârfitor cinic în mistic anticomunist copleșit de metafore negre. ,,Metodele realist-socialiste au funcționat și cu semnul invers, de acuzare chiar a comunismului sau a dogmelor realist-socialiste. S-a întâmplat și în politică, se întâmplă și în literatură”. (p. 374) Tacticile narative antielite puteau funcționa în ambele sensuri pe seama experienței acumulate cu realismul-socialist exersat în timp: fie împotriva elitelor precomuniste, fie contra celor bolșevizate. (p. 397) Acomodarea lui Petru Dumitriu a fost una, în fapt, prescrisă de regulile jocului, care cereau un subiect de condamnat, o antiteză de atacat, un inamic ideologic în fața căruia să practice ambivalența emoțiilor opuse încastrate în câteva idei forță – stăpânii sunt oricând și oriunde răi, dar cum să fii atunci când deții puterea în cantități nebănuite?
Însă, una peste alta, vocile colective, lucrate și de partid, dar și de cenzură, nu doar de mitul suveranității inebranlabile a naratorului, au modificat în mare parte peisajul literaturii române de după 1948. Rezultatele au dat atât capodopere, cât și multă maculatură, pe fondul unei reale ,,resurecții a deposedaților”. (p. 419) Entuziasmul realist-socialist, așa marcat istoric și episodic cum ne apare acum, înscris în fișele îngălbenite și clasate din laboratorul de experimente ale istoriei, a fost cel mai probabil genuin și vital o vreme, nicidecum o impostură și un teatru grosolan de la un capăt la celălalt, cum vituperează dogmatic criticii anticomuniști. Costi Rogozanu crede într-o naratologie de clasă, ceea ce nu ne miră în contextul unei realități sociale contemporane descompuse în fâșii de mentalități, de cadre și orizonturi de așteptări legate ombilical de venituri și de poziția materială a insului/ a familiei în societate. Realismul-socialist este proaspăt tocmai pentru că lumea noastră românească a revenit într-un nou interbelic, într-o altă paranteză istorică implacabilă, de data aceasta globalistă, neoliberală, postmodernă și tehnologizată din punct de vedere cultural, haotică și tulbure politic, un spațiu în care vocile nu se aud, nu răzbat din vacarm decât dacă nimeresc o lungime de undă predominantă.
Anexele Naratorului cel rău vorbesc pe larg despre receptarea în manualele de literatura română a romanului realist modern. Încă din anii 1980 se resimte decontextualizarea istorică a romanelor clasice. Tenta naționalistă și de omogenitate etnică sub stindardul valorilor perene se insinuează printre rânduri (intelectualii mic-burghezi și țăranii se unesc în horele din Ion, la fel ca în festivitățile organizate peste tot în teritoriu de PCR, deși intenția povestitorului este diametral opusă la tot pasul: clasele nu sunt miscibile nici în materie de divertisment). După 1990, romanul, la fel ca poezia, ajung un câmp minat de simboluri, de arcane, de valori perene, de stileme pline de farmec estetic. În urma a două decenii de lecturi estetizante mai curând decât estetice, manualele se deliteraturizează, transformându-se în trambuline pentru exprimarea unor opinii personale pornind de la orice text care pretinde a fi literatură – retorica ,,dezvoltării personale” sub formă de eseuri șablon, de paragrafe date la rindea, blindate de elemente de legătură și conectori logici standardizați.
Ultimul zvâcnet al cărții lui Costi Rogozanu îl include și pe romancierul ceaușist Eugen Barbu. Aici este greu de stabilit în ce constă influența realism-socialismului de calitate. Ceea ce se poate aprecia este o undă de dezabuzare cinică, nu departe de ultimul Petru Dumitriu de dinaintea fugii în Occident. Eugen Barbu pleacă de la o comedie umană forfotitoare a periferiilor, a mahalalelor bucureștene de la 1930 până la 1960, un spațiu rezidual al unei populații prin definiție neașezate, neînrădăcinate, pestrițe, greu catalogabile și fără meserii cunoscute sau unele de strictă supraviețuire, în care vitalitatea se exprimă prin furt, înșelătorie, omor, siluirea femeilor într-un decor social al sărăciei îndurate umilitor la oraș pentru că bogăția sau traiul opulent sunt around the corner, uneori la o aruncătură de băț, și ajunge la elitele fanariote, stricate, decadente, dezmățate, baroce, polivalente, într-un cuvânt, tot de cartier mărginaș al civilizației urbane occidentale, care reproduc alegoric putrefacția morală a claselor dominante, fie acestea și din comunism, nu doar cele predecesoare. Însă Eugen Barbu, sexist, macho narcisist și blazat, e atras de turpitudine și de promiscuitate ca de cheile prin care istoria își deschide camerele secrete ale seraiului (,,Burghezia descompusă ca excitant” – p. 461). ,,La Barbu, societatea este o colcăială de fațadă, în spate se ascund prostituatele și depravații, iar ritualul e mereu același: bărbații prea puternici joacă cărți, merg la vânătoare și pun la cale orgii, soțiile lor sunt și ele niște ,,stricate”, și uite așa iese un tablou oarecum vesel-putred al Bucureștiului fanariot. Suspiciunea de depravare sexuală din spatele puterii merge, desigur, și înspre puterea comunistă (…)”. (p. 451) La Eugen Barbu se poate ghici ușor cât de mult este ispitit de modelul a ceea ce condamnă, cum răul uman și binele privilegiului social se unesc într-o imagine morală josnică, dar irezistibilă per se pentru simțurile biciuite și stimulatoare pentru ambițiile personale ale celui care fantasmează, copleșit de egomanie. Parafrazând o zicere cunoscută, desfrâul visat, garantat de poziția socială privilegiată, e promisiunea fericirii râvnite.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Perspectivism de clasă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 