Nevolnicia istorică
,,Un Dumnezeu universal și personal, cu totul altul decat Dumnezeul individual al rigidului monoteism metafizic”. (Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieții, Institutul European, Iași, 1995, p.126)
Viața și aventurile lui Salavin de Georges Duhamel, ciclu de romane astăzi uitate în spațiul intelectual românesc, citit în interbelicul național în versiunea originală și tradus în limba română spre finalul anilor 1960, îi anticipează atât pe Jean-Paul Sartre, cât și pe Albert Camus. Tulburător prin subiect, îndemnând la anxietate, depresiv și gol în fond, romanul este de o modernitate ieșită din comun și după un secol de la apariție. Louis Salavin, surprins între vârsta maturității solare de 34 și 43 de ani, când moare numai în aparență atât de tânăr, sufletul lui degenerând mult mai dinainte, frapează prin sensibilitate, candoare și o oarecare inteligență detracată sau cel puțin, prin trucuri și ecleraje, așa se prezintă în ochii cititorului, subiectul cunoscător obligatoriu, martor și participant al acestui tip de roman psihologic al subiectivismului luxuriant. Relatarea intrigii, atâta cât există, nu își găsește locul aici. Salavin întrupează tarele modernității europene, mănunchi de nebunii interioare pe care Duhamel le încurajează, le îngrijește și le aprobă în creația sa literară, care aduce cu un studiu al falimentului moral absolut și al unor prăpastii interioare cum nu s-au mai văzut până în prima jumătate a secolului trecut.
De la început, banalitatea socială și încadrarea istorică la limită, totuși neclară, cumva mitică într-un timp al demitologizării sau secularăzirii agresive (imanența închisă de care vorbește filosoful Charles Taylor în A Secular Age), însă sigur în anii 1910-1930, îl plasează material pe Salavin în categoria largă a oamenilor de mijloc, însă de duzină din Parisul începutului de secol. Educat convenabil, posesor al unei diplome de bacalaureat într-o epocă în care studiile universitare erau urmate și finalizate de câteva procente infime din populația adultă a continentului european, Salavin citește mult în timpul liber, cu toate că efectul acestor cărți conduce la cugetări firave, rebarbative și ridicole. Introvertit, trufaș, complexat de sărăcie, de ținuta sa fizică sfrijită, de cartierul său parizian mucegăit, de meseria de copist modest într-o firmă în curs de ascensiune în capitalismul vremurilor, Salavin este un soi de om fără însușiri care două generații mai târziu s-ar fi bucurat ocazional, la prețuri modice, de beneficiile solitudinii hedoniste pe o insulă din Marea Mediterană sau într-o localitate de pe Riviera franceză, însă care suferă vizibil de sărăcie, la fel ca mulți alți inși din absenta pătură de mijloc de până la miracolul economic din primele decenii post-1945. Lipsa de ambiție și a unui țel clar în viață îi cauzează amărăciuni suplimentare și îndeajuns de absurde pentru a exaspera pe alocuri cititorul răbdător.
Crescut de o mamă protectoare și supusă – pentru care Salavin resimte o legătură psihanalizabilă în cele din urmă – și care posedă o rentă modică la limita subzistenței, aceasta este nevoită să lucreze noaptea ca o croitoreasă de cartier pentru a spori mijloacele materiale reduse ale familiei. Ceea ce declanșează semne de întrebare cu privire la diegeza lui Georges Duhamel se leagă de caracterul antiistoric sau anistoric al psihologiei, privite din interior, a lui Salavin: munca de conțopist obscur este redată ca o alienare kafkiană, însăși societatea reducându-se la reflexul unor sporadice introiecții amicale, intime, de spațiu exclusiv privat. Miza materială sau presiunea socială a competiției nu se configurează ca înclinații sau măcar cerințe în conștiința lui Salavin, intelectual visător și veleitar, ceea ce face ca întreaga construcție să capete o strălucire demonstrativă, trucată și, prin urmare, artificială. Discuțiile cu prietenii săi sunt oglindiri și răsfrângeri de lumini și umbre lăuntrice ce se pretează ușor la alegorii sau la proiecții simbolice. Vidarea de orice sentiment al comunității sau al vieții în comun, pe care nici căsătoria cu Marguerite sau relația afectivă până la boală cu mama sa nu o schimbă cu nimic, îl împinge pe Salavin într-un solipsism pe care, nu întâmplător, unul din medicii consultați în cadrul romanului îl califică drept ,,schizofren”. Prietenia cu energicul și ambițiosul inginer chimist Édouard Loisel merge în direcția unei sărăciri sau minimizări radicale a spiritului umanist în fața avântului industrial capitalist de inspirație americană, voluntarist, robust și mediocru. De fapt, orice relație de prietenie dezvoltată de Salavin sfârșește într-o descoperire dureroasă a sinelui său bizar, aspru, răsucit obsesional spre sine, exhibat dezgustător pe alocuri și dezaxat din temelii, trist și nefericit fără drept de apel.
Egocentrismul și ura de sine domină acest personaj curios, însă proporțiile maladiei se pot măsura abia în partea a treia, Journal de Salavin, caricatură a imposibilitatii metafizice a sentimentului religios viu în modernitate. Salavin își dorește – horribile dictu – să devină sfânt. Citește viețile sfinților și îl admiră pe Sfântul Augustin, însă sfințenia sa pretinsă se dorește împlinită în afara credinței sau a Bisericii creștine, prin simpla facere de bine sau milostenie. Este un sentiment aluvionar și irațional al absolutului venit dintr-un subconștient visător, dar fără nici o legătură directă cu religiile recepte sau cu spiritul rațional al modernității. Salavin suferă de ateismul religios de care vorbește Georg Lukács în Distrugerea rațiunii când se referă la Schopenhauer. Această patimă utopică a realizării de sine autentice se altoiește pe un psihic slab, fără voință practică, ergo ocolit de încrâncenarea unui fanatic sau al unei rațiuni tari și solide puse în act. Eșecul este unul atât în afară, unde actele se topesc în masochism sau în insignifianță socială, Salavin fiind un om relativ sărac, cât și în interior, locul unui puț fără fund și finalitate, îmbrățișat de un pribeag fără voință trainică de putere. Lumea de cerșetori a Parisului sau cea de lumpenproletari matinali nu are resorturi declarat socialiste, însă înclină balanța lumii ficționale în direcția unui umanism al celor umiliți și obidiți, care amintește nu de Dostoievski, ci de Inimă vrăjită a romancierului Romain Rolland. Destinele frânte din acest volum fac legătura cu Le Club des Lyonnais, secțiunea de protest social, de ferment revoluționar și socialistă din întregul ciclu romanesc. Viața grea a cluburilor socialiste franceze, penetrate de viziuni contradictorii, de spioni complotiști ai stăpânirii și de jocurile de culise ale agenților sovietici, este descrisă ca un eșec eroic, în care victoria este visul câtorva generații de sacrificiu inexorabil. În stradă predomină, însă, mizeria și luxul social, realitate dureroasă și nedreaptă a modernității europene. Cu toate acestea, Salavin nu crede în nimic, iar pretenția lui la sfințenie fără credință și nici un Dumnezeu se regăsește într-o indiferență egoistă totală la sirena socialismului. Realizarea individuală, a propriei voințe manifestate liber, pentru care ceilalți sunt doar spectatori sau mijloace de importanță secundară, instrumente de puțină importanță, îl obsedează pe egocentricul nemulțumit de sine Salavin.
Tocmai de aceea, acesta pornește de la capăt, renaște pe alt continent, își schimbă numele și sufletul, își părăsește momentan soția, o Penelopa fără urmași, după decesul mamei, și pleacă în Tunis, unde se metamorfozează într-un banal comerciant de gramofoane. Înconjurat de o climă deșertică toridă și sălbatică, Salavin își începe periplul de edificare a unui nou sine, dar în umbra aceleiași imitații nereușite a sfințeniei autotorturante fără hierofanie. Populația indigenă, presupus inferioară și imprevizibilă, este cu jenă filtrată prin ochii colonialismului rasist. În cele din urmă, Salavin se redescoperă pe sine cel neputincios și, în ciuda dorinței de a face bine celor din jur, resortul este ura de sine, manifestată prin impoziții și cruzimi împotriva vieții din el însuși. Moartea sa amintește de o sinucidere prin automutilare, departe de un act pozitiv și plin de sens al sacrificiului de sine pentru ceilalți, frații și surorile sale. Dincolo de scenă și cu mult în spatele cortinei, neputința unei credințe în supranatural, pe fondul unui psihic dezintegrat, confirmă nu doar criza civilizației occidentale în curs de descreștinare de acum un secol, ci și refuzul de a da un sens rațional, colectiv, meliorist vieții și destinului omului european. Romanul lui Georges Duhamel este anatomia unei dereglări și a unei prăbușiri lente în abis, nu altfel decât pulsul timpului nostru.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Nevolnicia istorică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
