Nemurirea – idealul marginalilor
Cum să devii nemuritor. Studii de thanatologie filosofică (Editura Eikon, 2026) a eseistului Horia Vicențiu Pătrașcu cucerește prin sobrietatea analizei, la tot pasul riguroasă, și prin îndrăzneala paradoxală a stilului eseistic pur, netrucat, asianic, care nu face nicăieri concesii literaturizării sentimentale. De la vis și somn până la moarte, de la Eros la Thanatos, mai mult decât simple zeități păgâne, linia care separă cele văzute de cele întrevăzute și, mai cu seamă, nevăzute este una subțire și ambiguă. ,,Citit psihanalitic, acest cult antic al morților nu este decât proiecția dorinței de a nu-ți lăsa conștiința invadată și controlată de conștiința morții”. (p. 36) Moartea, interpretată în durata lungă ca adumbrire platonico-orfico-creștină, înfățișează devalorizarea până la insignifianță a faptului trăit și stă în picioare precum o critică fățișă a vieții. Desconsiderarea vieții, însă, face parte trup și suflet din metafizica occidentală. De la Feurbach la Nietzsche, disprețul față de omul hic et nunc pentru cel post mortem nu pare a fi diferit în esența proiectului apusean. ,,Chiar dacă ciclul devenirii deține la scară cosmică perpetuitate, dacă nu chiar eternitate, la scara existenței individuale perpetuitatea cosmică a devenirii nu face decât să-i accentueze tragismul. Pus într-o asemenea perspectivă, individul nu are sens decât să alimenteze cu viața lui malaxorul indiferent al nașterii-și-morții, al apariției-și-dispariției. Dar mai mult decât atât, ceea ce ne interesează este faptul că tocmai manifestările sau fenomenele generării (naștere, creștere, procreare) sunt percepute ca întruchipări ale morții. Omul grec întâlnește moartea ca mod al generării – de unde o anxietate specifică față de moarte”. (p. 51) Tratarea și viețuirea pe dos ajung simboluri vii ale vieții retrase în monahism, antiurbane, antimajoritare, adică pustnicie asumată, însoțită de rugăciune. Distincțiile sociale, morale și religioase precreștine sunt negate și abolite de învățătura fiului dumnezeiesc Iisus Cristos, dar apoi acest edificiu al falsității este restaurat: ,,În acest sens Iisus a fost ierusalimizat prin creștinismul oficial, de biserică. Mesajul primar, democratic, ,,teandric” al lui Iisus a supraviețuit într-adevăr în mistica atât creștină, cât și iudaică – reprimate, reprobate sau privite cu suspiciune de oficialii templului sau ai bisericii – dar, de cele mai multe ori, în forme profund erotizate, dacă nu de-a dreptul sexualizate, unde ,,unirea” dintre om și Dumnezeu se face sub forma ,,nunții”, a ,,logodnei”, a raptului spiritual. În imageria, simbolistica și psihologia mistică – corelația fundamentală nu este tată-fiu, ci bărbat-femeie/mire-mireasă, elementul feminin din aspirantul la unire fiind solicitat aproape în exclusivitate”. (pp. 79-80)
Horia Pătrașcu dezgroapă nu atât sensurile originare și nici nu alunecă în erezie în complicatele sale sinusoide prin nemurirea promisă de creștinism, ci injectează viață în cuvintele acoperite de colb bisericesc: primele comunități creștine adoptă utopia vieții de apoi și a ispășirii care aduce nemurirea la modul propriu. Literaritatea primelor scripturi nu este una care să se compare cu straturile de demonstrații sofisticate de mai târziu, care atenuează mult din revoluția creștină, fără a o îndepărta până la capăt. Fenomenul înstrăinării cenobitice este urmat nu sub forma unei evadări din lumea oamenilor, ci ca o negare directă a sa. ,,Ca și cum pentru a accede la nivelul unei alterități ,,interioare” este necesar sa renunți la o identitate exterioară. Pentru a-i face loc neștiutului din tine trebuie să te desparți de toți cei care te știu și pe care îi știi. Paradoxal, câtă vreme ești între ai tăi, își ești străin ție însuți. Fie că pleacă dintre ai săi pentru a nu fi disprețuit, cum crede Sf. Ieronim, fie că pleacă tocmai pentru a fi disprețuit, motivația puternică a monahului care se exilează este de fapt una singură: găsirea unui mediu nou, adecvat nașterii și manifestării omului nou”. (p. 122) Lupta împotriva acestei lumi, dominată de egolatrie și principiul plăcerii, se realizeaza prin educația în vederea morții. Acest ideal lugubru traversează întreaga istorie a creștinătății.
Nemurirea biologică este îndreptată contra spiritului, iar acolo unde longevitatea deosebită a unor specii din regnul animal uimește, acest lucru se întâmplă împotriva rațiunii umane. În fapt, raționalitatea speciei umane se constituie ca un supliciu existențial continuu: ,,Dar acesta este cu adevărat omul! Miturile, religiile, filosofiile lui – sunt strigătele unui zeu ce-și revendică nemurirea. Spun strigăte – pentru că ele sunt ale corpului sau ale ființei lui, ale vieții sale, și nu concluziile unor raționamente sau manifestările unor doctrine primite. Omul își afirmă imortalitatea de îndată ce apare primul licăr de conștiință, primul ciot de limbaj, este un gând al corpului. Aș risca și mai mult: inventarea sufletului pare tardivă în raport cu gândul imortalității – concepută în primă instanță ca exclusiv corporală; abia ulterior este postulat sufletul: ipostaziere a voinței indestructibile de a trăi cu care omul – alături de alte animale – se naște, ca agent inextricabil legat de substanța trupească (respirația, suflarea), ca etern dublet – invizibil, dar tot corporal – al trupului viu”. (p. 223) Prin urmare, nemurirea după care tânjește omul din cele mai vechi timpuri al conștiinței sale este una trupească, materială, ascunsă sub un văl de spiritualism încă nemistuit.
Ciclicitatea vieții și biologia noastră potențial nemuritoare, dar conforme naturii, filosoful punând la îndoială legea entropiei, se regăsesc și în pasaje în care nerecunoașterea psihanalitică a morții se îmbină cu negarea caducității corporale a individului, corpul nostru ascunzând potențialități care merg dincolo de știința intelectului contemporan: ,,Această invizibilitate a morții este rezultatul unei convenții, al ,,semnării” unui contract social prin care ne obligăm că ne vom purta ca și cum nu am ști că moartea este sfârșitul vieții, că moartea este inexorabilă încă de acum și în fiecare moment, că ne privește oricând ne privim și că, drept urmare, pentru a putea trăi este esențial să-i evităm privirea, să nu-i întoarcem privirea, să o privim cu coada ochiului, știind-o acolo, undeva, dar ignorând-o, comportându-ne ca și cum nu ar fi…”. (p. 266) Scrisul, altfel decât la Derrida, este interpretat nu ca voce a nemuririi, ci a morții înfrânte de puterea rațională a omului în devenirea sa. Indescifrabilitatea morții, în ciuda stradaniei de a o decodifica, de la creștinismul anahoreților până la regăsirea autenticității pre-metafizice la Martin Heidegger, străbate fiecare eseu adunat în această căutare filozofică a nemuririi. Până și opera de ontologie și logica a filosofului Constantin Noica intră sub incidența acestei străbateri fiziologice: ,,Animalul supraviețuiește prin ,,genele” sale. Omul mântuit logic – aceasta mi se pare o credință adâncă a lui Noica – se salvează în persoană, cu el cu tot, nu doar prin achizițiile pe care le transmite epigenetic sau altfel, prin descoperirile, legile și prin invențiile sale – care sunt doar expresii particulare, istorice, simple manifestări ale Generalului cu care s-a cuplat și cu care a alcătuit un Individual-General nemuritor”. (p. 350)
Talentul gânditorului Horia Patrascu este de a surprinde insolitul unei teme precum căutarea nemuririi atât la nivel epistemologic, cât și prin exactitatea cutremurătoare a faptului biologic elementar. Ceea ce rămâne de explorat conține situația în care, uitându-ne la mânia ahileică și la efortul copleșitor, agonic, de a surmonta moartea din partea atâtor credințe religioase și sisteme filozofice, ne întrebăm dacă grosul amorf al speciei noastre crede în energia vitală și în supremația vieții cu aceeași ardoare neprefăcută ca urmașii lui Cristos din deșerturi, unele vietăți bizare din natură sau alte constructe omenești de un rafinament spiritual și material ieșit din tiparele previzibile. Nimeni nu pare a fi interesat să îi întrebe pe cei mai mulți dacă iubesc viața în așa măsură încât moartea să le apară ca o imposibilitate respinsă organic.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Nemurirea – idealul marginalilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
