ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Chiță

Literatura română în republica mondială a traducerilor

Colecția de articole academice Translations and Semi-Peripheral Cultures. Worlding the Romanian Novel in the Modern Literary System (Peter Lang, 2022), coordonată de universitarii Alex Goldiș și Ștefan Baghiu, confirmă în mod impresionant deschiderea și implicarea generațiilor tinere de a încerca să includă literatura română, în speță, romanul românesc, în curentele mondiale și de a înțelege astăzi jocul simbolic literar. Războiul rece ideologic nu a încetat decât în parte în anul 1989, după cum o demonstrează Mihai Iovănel în Istoria literaturii române contemporane (1990-2020) și în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, două lucrări de referință pentru teoria literară și creațiile literare românești. În arealul literar național, construcțiile ideologice occidentale, dezvoltate în anii 1970-1990, ca o contrapondere la autohtonismul naționalist, au ieșit învingătoare, adjudecându-și partea leului în primul deceniu postcomunist. Dacă protocronistul Ion Dodu Balan, de pildă, mai reprezintă ceva simbolic înainte de 1989, grație instrumentelor Partidului Comunist Român, după anul mirabil de revoluționar, scena intelectuală a fost complet preluată de conservatori locali, inspirați de o reprezentare precomunistă a Europei occidentale, una epurată de foștii literați aserviți regimului (sau regimul servindu-le platforma ideologică, greu de spus cu certitudine, dacă vrem să citim cu seriozitate lucrările antropologului american Katherine Verdery). În actualitatea cea mai proaspătă, revista de studii literare Transilvania din Sibiu și grupul de istorici și critici literari în plină poftă de afirmare, localizat preponderent în Cluj și Sibiu, reușește branșarea totală la spațiul nu numai vestic, ci și global. Capilaritățile metodelor celor mai moderne se resimt în spațiul academic românesc, mondializat în ceea ce are mai bun de oferit.

Așa cum amintesc cei doi editori în primul articol din colecția de articole de față, scopurile proiectului de cercetare sunt multiple: ,,Capitolele din acest volum investighează de aproape (sau de departe, putem adăuga) relația dintre corpul romanelor traduse și producția locală, cu scopul de a chestiona următoarele probleme: dependența literaturii române de traduceri și politicile naționale de traducere în cadrul unor perioade de timp specifice; mecanismele defensive ale culturii țintă vizavi de hegemonia culturală; alegerea principiilor din spatele traducerii romanelor străine; principiile asimilării și integrării literare; rezistența la anumite subgenuri; tehnici narative sau forme preferate în alte culturi naționale; importul de mecansime narative specifice; funcția traducerii în anumite momente din evoluția literaturii române – inovatoare vs. conservatoare, didactice, informative, de divertisment sau subversive etc.”. (pp. 19-20).

Comerțul dezechilibrat cu literaturile străine se deschide printr-un studiu teoretic al criticului Ștefan Baghiu, inspirat de teoriile lui Franco Moretti și Stephan Jay Gould. Baghiu subliniază aspectele evoluționiste neintenționate, care nu merg pe ideea de adaptare naturală, ci pe cea de funcționalitate nouă sau inovatoare, a împrumuturilor străine în culturi literare (semi)periferice. ,,În acest context, traducerile joacă întotdeauna un rol central: în vederea imitării este nevoie de traducere – într-un anumit sens, despre asta este vorba de fapt în imitare; pentru a se sincroniza cu o mare cultură, o cultura mai mică trebuie să-și traducă limbajul tehnologic și cultural”. (p. 34) Printre altele, traducerea romanului aboliționist Coliba unchiului Tom în 1855 ține de ,,crearea unui context pentru un punct de vedere politic. Cu toate acestea, în de-a lungul timpului, romanul și-a pierdut potențialul politic. În România, traducerea a fost instrumentalizată în raport cu robia poporul rom, dar a rămas doar o poveste legată de sclavia americană a comunității negre”. (p. 38) Pornind de la studiile teoreticianului Galin Tihanov, Ștefan Baghiu vorbește la rândul lui de regimurile relevanței, politice, estetice și de divertisment, care sunt legate de polivalența de care discutau clasicii Wellek și Warren la jumătatea secolului trecut. Există însă o iluzie a polivalenței care are în spate ,,capacitatea mediului de a-și recunoaște elementele diverse cu scopul de a identifica unul în vederea afirmării sale pentru a satisface o nevoie specifică”. (p. 42) Coevoluția estetică este ceea ce dorește să afirme clar și fără echivoc Ștefan Baghiu.

Articolul criticului Andrei Terian, al doilea din lucrare, este extrem de original și percutant în ansamblul volumului. Terian observă și argumentează convingător ipoteza conform căreia Charles Baudelaire și Marcel Proust nu sunt doar scriitori francezi moderni care au scris capodopere, ci și autori români, surse de germinare a modernității literare românești. Ei reprezintă autori catalitici și concepte vii în literatura română. ,,Însă factorul care îi diferențiază cu adevărat (și îi canonizează) nu este măsura în care un autor devine cunoscut în cât mai multe culturi posibile; este vorba de gradul în care un scriitor este asimilat de diferite culture străine în cele mai intime ascunzișuri. Acesta este cazul receptării lui Baudelaire și Proust în România”. (p. 53)

Alex Goldiș pune în discuție infrastructura pieței de import și de traduceri de romane în literatura română din veacul al XX-lea. Scopul articolului este de a dovedi că traducerile literare pot declanșa o eflorescență de moduri și specii scriitoricești pe piața domestică. Pentru spațiul românesc, între anii 1880-1920, monopolul autorilor de import pentru publicul educat, nu neapărat cel larg (popularitatea și prestigiul nu coincid aici), este alcătuit din Lev Tolstoi, Balzac și F. M. Dostoievski, în timp ce în perioada interbelică Marcel Proust și André Gide intră în canonul inspirațional românesc.

Emanuel Modoc se ocupă de literaturile străine din cultura periodicelor interbelice românești, unde există o profuziune de referințe. Bătălia dintre autorii alogeni populari și cei de prestigiu devine vizibilă în statisticile, sub formă de ciorchine, elaborate de Emanuel Modoc. Marcel Proust și André Gide au fost mult mai influenți ca surse directe pentru scriitorii noștri emblematici în absența traducerilor masive, care datează din perioada postbelică, când cei doi scriitori devin canonici din punct de vedere social, cunoscuți și integrați în curriculumul liceal. ,,Diferența principala este că, în timp ce Proust a fost inventat în conștiința critică românească sub forma unui nume emblematic pentru orice e modern în proză, Baudelaire a fost destul de mult tradus, chiar dacă prima ediție din Florile răului a fost publicată de-abia în 1968 în România (aproape douăzeci de ani mai târziu decât traducerea târzie din În căutarea timpului pierdut)”. (p. 87) În concluzia lui Emanuel Modoc, traducerile populare se intersectează, dar nu se suprapun, cu cele care reprezintă obiecte de cult literar național.

Secțiunea despre selecția făcută de piața mondială a literaturii și, de cealaltă parte, importurile românești debutează cu studiul Adrianei Stan despre romanul realist european, care reușește să devină o marfă vandabilă abia la 1900, beneficiind tot atunci de imitații domestice,. Motivul întârzierii este unul de natură sociologică: clasele medii, urbane, educate corespunzător sunt într-o minoritate deplină în România. Balzac, de exemplu, are parte de traduceri substanțiale în primele decade ale secolului al XX-lea, cu toate că prima selecție reprezentativă din opera sa literară datează de după 1950, când se lansează prima serie de opere alese a clasicului francez, adunată în douăsprezece volume. Se poate aduce un bemol la această constatare: publicul cititor românesc, rarefiat și elitist de dinainte de 1945 sau 1918, citea literatura franceză modernă fără intercesori. Receptarea realismului francez s-a declanșat târziu în România. Naturalismul, în schimb, considerat socialist și revoluționar, laic și pozitivist, nu se bucură de aceeași susținere și considerație în cadrul intelighenției românești de după 1900. Excepție fac grupurile poporaniste și socialiste, de la Constantin Stere la Constantin Dobrogeanu-Gherea. Zola și Maupassant au parte de admirația lor. Literatura rusă, absorbită prin traduceri franțuzești de la 1880-1900, câștigă teren în România în aceeași perioadă, ajungând la un statut simbolic egal celui francez. Condițiile sociale românești semănau, firește, mai mult cu cele țariste din aceeași epocă, iar Lev Tolstoi, Ivan Turgheniev sau F.M. Dostoievski devin un etalon indiscutabil pentru tipul de roman realist gustat de către elitele intelectuale românești: moralist, spiritual, umanist, fără rupturi de clasă condamnate în optică socialistă. ,,Atât în cazul lui Duiliu Zamfirescu, cât și al lui Liviu Rebreanu, realismul rusesc, în mod special cel reprezentat de opera lui Tolstoi, a avut un impact major chiar dinainte de traducerea sa în limba română, întrucât aceștia citiseră romanele rusești în traducerile lor franceze și germane”. (p. 104) Dacă romanele naturaliste zoliste sunt desconsiderate ca imorale și vulgar materialiste de către Nicolae Iorga și corifeii săi sămănătoriști, cele realiste rusești au susținerea a aproape tuturor cititorilor cultivați. ,,În timp ce realismul epic a continuat să se dezvolte în literatura română după Primul Război Mondial, ecouri ale determinismului biologic, accentul pus pe ereditate și interesul pentru patologii înrădăcinate îndeosebi în naturalismul zolist erau evidente în cadrul romanului psihologic românesc – cum este, de pildă, în cele scrise de Hortensia Papadat-Bengescu și Gib Mihăescu – sau în romanul social care se ocupă de comunitățile dezavantajate – cele scrise de G.M. Zamfirescu sau N.D. Cocea”. (p. 108) Abia realismul lui Liviu Rebreanu, desărvâșit în Ion, rupe legătura cu idilismul moralist din proza lui Ioan Slavici.

Daiana Gârdan elaborează un studiu valoros despre modalitatea în care naturalismul francez se transferă, în manifestări alternative specifice, cu funcții diferite, în periferiile literare ale lumii, bunăoară, în Brazilia și România. Zolismul a fost asociat pornografiei, murdăriei morale sub orice înfățișare sordidă, brutalității fruste, criticii sociale groase în prima sa etapă de preluare. Criticii conservatori din punct de politic l-au respins cu încrâncenare, considerând că este doar expresia unui radicalism critic cu agendă socialistă. În România, vocea cea mai avizată a acestei poziții îi aparține, neîndoielnic, istoricului Nicolae Iorga. Succesului modelului zolist nu ocolește, totuși, România. ,,Cu toate că a generat mai puțini imitatori decât formula unui Balzac sau Proust, naturalismul lui Zola a format modul în care autorii români au tratat realismul în opera lor și, în timp ce puțini autori români pot fi considerați naturaliști, tehnica însăși a fost integrată în cele mai multe romane sociale din țară”. (p. 119) Conștiința națională critică datorează, însă, mult formulei naturaliste. Daiana Gârdan discută evoluția romanului regional brazilian și a celui rural românesc: romanul revoltei indigenilor ancilari din narațiunea istorică Os Sertões a scriitorului Euclides da Cuhna și Răscoala lui Liviu Rebreanu sunt puse în paralel. ,,Tehnica naturalistă merge dincolo de a arunca lumină asupra problemelor sociale universale și de a încerca să transmită realități specifice unor teritorii care au fost afectate de revoluția industrială și de modernizarea capitalistă, cea care a surprins aceste zone nepregătite pentru o asemenea tranziție și cu populații vulnerabile la orice formă de exploatare”. (p. 121) Naturalismul prezent, deși nici pe departe pur sau exclusivist, în romanele sociale ale lui Liviu Rebreanu pune accentul pe condiția sălbatică și mizeră a țărănimii, dar și pe lupta unora din membrii ei de a-și depăși condiția dramatică. Atât Euclides de Cuhna, cât și Liviu Rebreanu nu idealizează clasele de jos, dar efortul lor artistic conduce în direcția definirii unui națiuni supuse constrângerilor economice moderne.

Studiul Anei Țăranu și al lui Cladiu Turcuș se ocupă de reprezentarea în presa interbelică a literaturii americane și a imaginarului politic subsecvent, cu accentul pus pe receptarea din mediile de stânga. Percepută ca fiind deopotrivă disfuncțională și excepțională, literatura americană trece drept rezultatul unei dezvoltari atipice. Spațiul american reiese pregnant ca republica marii crize economice din 1929-1933, locul din care, prin ricoșeu, se pun la cale regimurile autoritariste, despotice și șovine din Europa perioadei interbelice. Mobilitatea ideologiilor extremiste crește exponențial în putere după criza economică americană, care devine, în scurt timp, una aproape globală, înghițind întreaga Europă capitalistă. Disfuncționalismul american este asociat nemijlocit cu materialismul gregar, cu obsesia reușitei financiare, care înlătură sau anesteziază orice dezvoltare culturală proprie, sănătoasă, potrivnică unei estetici joase. ,,Având în vedere absența sofisticării intelectuale, a adâncimii psihologice, a atitudinii autoreflexive, cultura americană este acuzată, de publiciști precum Suchianu, de ,,crima idiotizării injuste a umanității”. (p. 138) De aici ar proveni stima modestă de care se bucură romancieri curajoși și de elită ca Sinclair Lewis, Upton Sinclair și Theodore Dreiser în România interbelică. Excepționalismul american include dizolvarea societății tradiționale, prezența creșterii economice explozive, credința în valori progresiste și politici democratice omniprezente. Ceea ce este interesant de constatat este caracterul perimat și provincial al reprezentării românești asupra gânditorilor de stânga americani interbelici, care nu mai sunt aceiași în anii 1930-1940 ca înainte cu două decenii: ,,…stânga românească a anilor 1930 se aseamănă, în termeni de imaginar politic și de însușiri culturale cu care acționează, cu stânga americană de la începutul secolului al XX-lea. Printre cele mai relevante simptome ale acestui retard politic se află receptarea locală a scriitorului Upton Sinclair, probabil personalitatea literară americană cea mai citată în presa românească a vremii”. (pp. 143-144) Aceasta este starea de spirit în cercurile de stânga românești. O analiză a presei culturale mainstream sau a celei de dreapta ar dezvălui pesemne atitudini mentale refractare Statelor Unite într-o măsură exagerată pentru cei care trăim în România secolului al XXI-lea.

Cosmin Borza încearcă să răspundă savant în articolul său următoarei întrebări: cum au fost primite de publicul educat și de intelighenție romanele cehe, slovace, poloneze și maghiare în România interbelică? Dependența culturală a României de sursele de legitimare centrale, vest-europene, este indubitabilă în plan simbolic. Dumitru Caracostea pledează pentru integrarea literaturii române în circuitul creațiilor orale din sud-estul european, cele care au avut un impact apreciabil asupra literaturii scrise, dar fără să atingă pragul modernității interbelice, în timp ce G. Călinescu, de pe poziții de rasism cultural, laudă superioritatea națiunii române în comparație cu vecinii central-europeni. Numărul de traduceri din aceste literaturi este scăzut, dar nu complet lipsit de influență. Raportul dintre criteriul estetic și cel social este ambivalent în tratarea literaturilor limitrofe: ,,În consecință, când un mare conflict predomină (așa cum este cazul în relațiile româno-maghiare), receptarea critică din România interbelică necesită o alienare estetică față de realitățile sociale imediat contemporane, la fel ca în romanele ce înfățișează o atitudine occidental ,,civilizată”, cu alte cuvinte, o evaziune purist-indiferentă față de tensiunile naționale. Când conflictele imediate lipsesc, cum este cazul cu polonezii, cehoslovacii sau bulgarii, solidaritatea regională predomină și romanul dezvăluie o tendință realist-naționalistă, la fel ca funcția sa emancipatoare din punct de vedere critic și social, în detrimentul esteticii moderniste”. (p. 163)

Ovio Olaru construiește un studiu comparativ al literaturilor nordice și al celei române din trecut, dar și contemporane. Vorbim de două semiperiferii constitutiv deosebite una de altă, cu toate că literaturile scandinave sunt mai puțin periferice decât cea românească. Exotizarea nordicilor este una pozitivă în sine, pe fondul standardului de viață extrem de ridicat și al reușitei sociale a modelului nord-european. România suferă de o exotizare a penuriei pitorești, a mizeriei cu momente de veselie. Laici și integrați în globalitate, locuitorii Europei de nord vorbesc pe limba Europei occidentale cosmopolite. În trecutul interbelic, cultura română îi trata pe scriitori nordici cu deferența cuvenită unei literaturi înrudită cu cea germană. Filogermanismul se afla pe atunci la zenit. În prezent, literaturile scandinave, de succes mondial prin ușurinta traducerii lor imediate în limba engleză, sunt alcătuite din ingrediente totodată globale și locale: ,,dincolo de pauza de cafea fika atractivă din punct de vedere vizual, de preocuparea norvegiană pentru natură, de hygge-ul danez, de puloverele islandeze din lână groasă, dăm peste un tip de pesimism nordic foarte ușor de comercializat pe piață, un cinism ostentativ atunci când avem de-a face cu penuria unei societăți altfel ,,perfecte”, cu prăbușirea dramatică a visului de bunăstare generală etc.”. Posedând o tramă străbătută de dinamism și de senzaționalism, romanele suedeze, norvegiene, daneze și islandeze sunt parcă scrise direct pentru consumatorul global de ficțiune, educat mediu, plimbat prin lume și destul de avut. Dacă în perioada dintre cele două războaie mondiale, romanul scandinav, reprezentat first and foremost de Knut Hamsun, a pătruns în România pe filiera literaturii de valoare estetică ridicată, cel contemporan se află la jumătatea drumului dintre comercial și estetic în cadrul literaturilor semiperiferice. Marile lanțuri editoriale distribuie asemenea tip de literatură în semiperiferii. ,,Canonul din umbră devine obiectul contactului mediat interperiferial prin simpla influență a piețelor de carte”. (p. 176) Globalizarea neoliberală, declanșată vertiginos după 1990, marchează decisiv și evoluția piețelor de carte din semiperiferii. Transculturalismul cosmopolit apare și în opera lui Mircea Cărtărescu, iar generația 2000 merge pe linia unui realism brutal, traumatic, escapist, urban, precar, individualist, un realism capitalist extrem de contemporan. Marile edituri influențează cel mai mult gusturile publicului cititor. Confruntarea dintre un hipercanon estetic, un canon din umbră globalist și comercial și un contracanon estetizant cosmopolit are loc la nivelul semiperiferiei în momentul de care discutăm. Din pricina deficitului de cititori și cumpărători de ficțiune literară, piața de carte românească este, totuși, subdezvoltată pusă în balanță cu cele din țările central-europene.

Ioana Moroșan cercetează traducerile de romane românești scrise de femei din perioada realismului socialist. Cu toate politicile de incluziune și dezvoltare sociala impuse de regimul comunist, numărul de autoare traduse peste hotare este minim. O misoginie de fundal răzbate din selecția autorilor pentru străinătate. Literatura sentimentală, naivă și subalternă a femeilor este inventată ca o categorie proprie de către elita criticilor români interbelici, id est Eugen Lovinescu și G. Călinescu, prejudecățile prelungindu-se și în regimul comunist. E adevărat că nici numărul de traduceri din limba română în limbi de circulație internațională în perioada comunistă nu este prea mare. Autoarele din Blocul comunist au fost traduse în limba română pe criterii pronunțat ideologice, cele mai multe provenind din spațiul Uniunii Sovietice. Prin urmare, nu valoarea literară, cea care să permită rezistența relativă în timp, ci politica de stat decide exportul și importul de literatură în cazul autoarelor din Europa de est, femeile apărând ca marginale/marginalizate în funcție de gen în câmpul literar.  

Snejana Ung se centrează pe subiectul traducerilor în limba română din autori care au scris despre fosta Iugoslavie și destrămarea sângeroasă a fostei republici socialiste. Autorii premiați care au scris literatură despre Iugoslavia din anii 1990-2000 nu sunt întotdeauna apreciați și traduși adecvat în spațiul de limba română, deși aceștia sunt laureații unor premii literare reputate și s-au bucurat de traduceri la mari case editoriale vestice. Festivalurile literare organizate în România sunt mai relevante pentru piața de cartea domestică decât premiile internaționale. Momentul unei lansări de carte este mai important decât meritul inerent volumelor traduse, atestând probabil statutul submediocru al pieței de carte românești.

Crina Bud scrie despre antologiile literare românești traduse în limba franceză în secolul al XX-lea (trei la număr, din 1920, 1962 și 1968). Prima antologie are tematică patriotic-folclorică, pe un model de secolul al XIX-lea. Cele din perioada comunistă suferă de dogmatizări politice explicite. În toate cele trei antologii, criticii literarii care scriu prefețele ascultă de comandamentele puterii politice din acel moment istoric, prezentând o literatură română care interpretează rolul de ambasadă a României socialiste în străinătate. Demersul este interesant pentru modalitatea de a gândi schimbul cu marile culturi și cu statutul culturii române în lume.

Translations and Semi-Peripheral Cultures. Worlding the Romanian Novel in the Modern Literary System este o sursă de metode și informații greu epuizabilă. Literatura română, defazată critic până mai ieri, a intrat, în sfârșit, cu asemenea proiecte colective în epoca modernității vremurilor noastre.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Literatura română în republica mondială a traducerilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.