Jurnalul unui intelectual senin
Despre tribulațiile politice într-un veac zbuciumat ale istoricului și teoreticianului literar Paul Cornea avem mărturia sa din volumul din convorbiri cu criticul literar Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost (Polirom, 2013). Din lunga discuție de aici rezultă un autoportret sinuos, tușat de regrete, nostalgii, păreri de aur, dezmințiri, bucurii, căutări, soluții și aporii: Paul Cornea a fost o scurtă perioadă de timp un nomenklaturist devotat din zona culturii de stat socialiste, dejisto-ceaușiste, cel puțin oficial, cu îndoieli personale dezvoltate și ascunse după vârsta de 35 de ani, însă nu și mai devreme, în primii zece ani de după 23 august 1944. De la direcțiunea tipăriturilor la cea a cinematografiei, aparatcicul Cornea a decis, finalmente, pentru cariera și vocația de profesor universitar, unde a reprezentat o voce importantă, adâncă și o prezență insolită pentru generații întregi de studenți, poate cel mai bun teoretician literar, cu vocația unui filozof al cunoașterii estetice dublată de cea a unui sociolog al literaturii, din România celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Regulile jocului și Originile romantismului românesc sunt printre cele mai strălucite și profunde lucrări de anvergură publicate în critica și teoria literare din Republica Socialistă România.
Paul Cornea a fost, totuși, oficial unul din intelectualii comuniști fideli regimului dejist în epoca sa întunecată, de stalinizare a României, fără a fi un propagandist zgomotos sau un ciocan cu peniță al jdanovismului practicat în epoca respectiva. Poziția sa ideologică, așa cum este recuperată și reconstituită post factum din Ce a fost – cum a fost, este una, după cum vom arăta, cel putin neverosimilă, dacă nu lipsită de onestitate: Paul Cornea aderă la comunism imediat după ,,eliberarea” adusă de Armata Roșie, întrucât, la fel ca mulți alți etnici evrei, fusese persecutat, înjosit și amenințat cu moartea (Holocaustul este culminația oribilă a acestor practici barbare de o violență politică implacabilă). Justificarea este mai mult decât plauzibilă: după ororile nazismului, socialismul pare în 1945 soluția europeană în teritoriile unde Wehrmacht-ul și regimul nazist, împreună cu aliații lor fasciști, inclusiv România condusă de Mareșalul Ion Antonescu, au implementat politici rasiale antisemite și de epurare etnică.
Însă Paul Cornea susține că a crezut în comunism. Nici la bătrânețe nu pare a fi complet în afara unor simpatii controlate față de social-democrație, deși acestea sunt copleșite de căința adusă de memoria crimelor sistemului comunist și de doctrina superioară a liberalismului triumfător și revanșard, pe care intelectualul Cornea o absoarbe organic după 1960 din desele deplasări în Occident și din lecturile sale în același spirit. Dar tocmai acesta este misterul personalității intelectuale a lui Paul Cornea: oare comunismul în care a crezut generația sa și îndeosebi intelectualii să fi fost complet o eroare istorică de proporții, un zeu păgân îmbătat de sânge, o risipă de viață și o distrugere a conștiinței morale, o dezumanizare rapidă a ființei umane? Dacă îl urmărim cu atenție pe autor, acesta este verdictul final: sovietologii anticomuniști au avut atâta dreptate. Totul până la asumarea culpei individuale, a rușinii de sine: aici Cornea invocă o luminoasă cale de mijloc, toleranța, nuanțele, lipsa alternativelor, oprimarea deresponsabilizantă a regimului etc. Se știe vinovat, dar cât de culpabil? Ceea ce reiese ca neveridic, deși atât de dureros de real, este golul oricărui discurs coerent, cultivat, savant, ideologic înrădăcinat în uriașa tradiție intelectuală a stângii marxiste: cum să fii trăit în epoca diamatului de la apusul stalinismului, când însăși lumea intelectuală vestică aderase la o stângă aflată la zenit, și să nu mai faci deloc apel la argumentele criticii sociale totale din marxism sau leninism? Paul Cornea scrie de pe pozițiile cuiva care a șters orice urmă a culturii sale marxiste, deși realismul materialist al unora din abordările sale critice debordează ceva din vocația devoratoare de sensuri a gândirii marxiste. Mult mai deprimantă este posibilitatea ca acest formidabil cărturar să nu fi fost niciodată un intelectual educat și informat temeinic al stângii intelectuale, deși ne îndoim de asta: Paul Cornea doar și-a renegat o parte din trecutul intelectual de început până la anihilare. Din nefericire, acesta a preluat tale quale liberalismul la modă în lumea dezvoltată după 1980 și îl întrebuințează doctrinar până la finalul vieții. Aceasta este lecția finală din Ce a fost – cum a fost.
Citind Jurnalul (1933-2017) – editura Polirom, 2024 – nu descoperim alte teme și obsesii firești decât cele din Ce a fost – cum a fost. Ceea ce descoperim sunt fațetele personalității. Încă din 1941, Paul Cornea scrie matur, lucid ca un chirurg, dovedind o moderație ieșită din comun, perfect stăpână pe sine. Cultivat și autodidact, acesta nu se lasă cucerit de imaginea marilor personalități geniale: geniile își dezvoltă doar un aspect al inteligenței, nici pe departe pe toate, iar ceea ce îi definește este viziunea. ,,E nevoie de o intuiție profundă, de o sesizare intimă a procesului ce se desfășoară în afara eului tău, de o forță de reconstrucție gigantică”. (p. 39) Pentru Cornea universul cunoașterii este segmentat în straturi, în fante ale realității care se descoperă în relații reciproce greu de pătruns intelectual, dar care au legități proprii. ,,La nivelul atomului și la un nivel macrocosmic, cunoașterile vor fi esențial diferite. Și lucrul nu trebuie luat dramatic. Nivelurile se interferează, se întrețes într-o armonie complexă. Omul reprezintă o accesare a mai multor planuri diverse în jurul unui germene individuat. Dacă e foarte dificilă pătrunderea în inextricabila combinare de forme și niveluri care constituie existența vie, ea, nu mai puțin, există. Iar inserându-se în principiul <…>, nu mai puțin fiecare nivel își are legea lui specifică”. (p. 44) Cititor erudit de literatură, atent cu nuanțele și căutând întotdeauna un stil rafinat, franțuzit, al exprimării, Cornea deplânge la începuturile formării sale intelectuale mecanizare vieții moderne, excesul de tehnică, de comoditate a gândirii din prefabricate, cea care ucide spontaneitatea, inițiativa, originalitatea. Afirmația nu se referă la cazul românesc, ci al lumii occidentale în ansamblul ei. Crimele fasciste și comuniste sunt eludate în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, jurnalul suferind o întrerupere de 12 ani între 1944 și 1956. Notațiile sunt compuse din reflecții și o profuziune de citate, descrieri sensibile, aproape tolstoiene, ale colțurilor de natură, anecdote culturale. Viața politică este aproape amorțită în Jurnal. Cea socială apare ca estompată, înveșmântată într-o căptușeală care-i atenuează stridențele. Abia începând cu anii 1965-1966 se poate vorbi de un jurnal propriu-zis. Se lasă impresia unui personaj care nu dorește să se dezvăluie, ci să se ferească și să scrie mai puțin despre sine (larvatus prodeo) și mai mult despre lumea din jur, surprinsă în cotidianul ei efemer. Unele considerații de estetică abordează deschis subiectul raportului fluctuant, contorsionat și policrom dintre eu și istorie.
,,Paranteză. Unul din trucurile clasice de care romanul modern încearcă să scape e unitatea incoruptibilă a caracterelor. Când romancierul comentează reacția psihologică a unui personaj, el se refera la un mod de a fi, cristalizat într-o tipologie, mereu aceeași. Supoziția e dublă: 1) că omul poate fi cunoscut sub raportul interiorității: 2) că el nu se schimbă (în cazul contrar, dispare individualitatea). De fapt, cunoașterea de sine e un postulat indemonstrabil, căci omul se face în confruntare cu istoria, iar viitorul nu poate fi determinat pe cazuri singulare. Pe de altă parte, constanța unor trăsături psihice – fapt indeniabil – nu exclude manifestarea altora, de o diversitate adesea consternantă. Dar ceea ce surprinde cunoscând un om nu e nici ceea ce-l caracterizează permanent, nici ceea ce se ivește circumstanțial, ci infinita combinare a aptitudinilor și însușirilor, a calităților și defectelor, care indică marea complexitate a ființei. Diversitatea în unitate și unitate în diversitate, desigur, dar termenul dialectic care deznoadă dilema schimbător-neschimbător e bogăția inepuizabilă a materiei sufletești, altfel spus ineditul combinărilor”. (p. 65) Relativismul abordării lui Paul Cornea este doar aparent: miezul tare îl asigură perspectiva care înglobează toate unghiurile de gândire și acțiune posibile, în ciuda contrarietății lor.
Meloman înveterat, iubitor al teatrului, nu doar diriguitor al lui, Paul Cornea studiază viața în trecerea ei pasională, el însuși recunoscându-se ca un om al pasiunii, deși tocmai tonul molcom predomină la tot pasul: ,,Ne scufundăm în prezent? Nu! Suprimăm prezentul, pur și simplu, căci prezent înseamnă a lua atitudine față de ceva, a detesta, a iubi, a spera sau a fi dezamăgit. Iar voluptatea acestor clipe de tihnă rezidă tocmai în suspendarea conștiinței, în faptul de a fi uitat că existăm. Mă simt ca o scoică, umplută de vârtejul universului și totuși goală de concepte”. (p. 73) Paul Cornea nu ia niciodată poziții ferme, ci plutește cu înțelepciune în interval: soț devotat și iubitor, părinte afectuos al lui Andrei și Octav, magistru mereu apropiat de studenți și profesorii din preuniversitar, savant adevărat, temperat și rațional până la autocontrolul maxim. Paradoxul este că omul nu răzbate mult la suprafață în latura sa tulbure instinctuală: ,,Dar tocmai asta vor autorii de jurnale: să se excite pentru a scoate minereul la suprafață, să se silească să-și elibereze proviziile ascunse în adâncurile subconștientului”. (p. 80) Ne este deloc și nicăieri în jurnalul de față din tagma acelor ,,incorigibili fabricanți de iluzii”. (p. 82)
Despre episodul vizitelor la Tudor Arghezi (cele la Camil Petrescu, Petru Dumitriu, Marin Preda nu sunt întipărite pe hârtie, din păcate, dar cele la Henri Wald și Paul Georgescu apar) revedem câte ceva din conflictele intelectualității noastre interbelice: C.A. Rosetti este în continuare detestat de Arghezi, la fel și Iorga, pe care poetul îl știa prea bine din polemicile și ciondănelile de dinainte de război. Arghezi este intelectualul pișicher și oportunist prin definiție, de o inteligență cinică solară. ,,De ce s-a făcut călugăr? Pentru că n-avea unde locui, n-avea unde lucra”. (p. 77) Literatura nu este despre oameni scoși din realitate, ,,ci ne impune un personaj verosimil pe care-l vom recunoaște în viață”. Gândirea începe la un stadiu superior de calmarea a vintrelor. (p. 84) Unele cugetări sunt profunde din punct de vedere psihologic, deși înclinând spre joaca cu blasfemia sub forma unor tatonări psihanalitice: ,,Izgonirea din paradis nu vine nici din curiozitatea femeii, nici din răutatea șarpelui, ci din teama Tatălui ceresc că-și va pierde locul în inima oamenilor dacă va continua să le tolereze starea de fericire”. (pp. 88-85) Nefericirea colcăie de viață și freamăt, fericirea apare ca inefabilă și intraductibilă. (p. 87) Căsniciile fericite sunt cele în care iubiții se completează reciproc în materie de defecte caracteriale, nu de calități similare. (pp. 90-91) Arta are ca misiune ,,plenitudinea spirituală” (p. 93), nu instrucția didactică programată. Cauzele sociale și chiar psihologice ale marilor creații pot fi la fel de ușor triviale, nu însă și travaliul creativ, unde munca de orfevrărie este cea care are întâietate. ,,Artistul ,,născut” de creația sa e o iluzie de manicuristă sau o exaltare de discipol entuziast. Meschinăria, vulgaritatea și suficiența nu se transformă în contrariul lor când individul devine autor premiat. Încercarea de a împodobi personalitatea cu ipostaze postulate în operă trebuie denunțate cu atât mai mult cu cât ea e extrem de răspândită și beneficiază de un masiv credit spontan”. (p. 113) Sunt incizii de istorie intelectuală, scrise în plin comunism, care surprind prin finețea intuiției: ,,Dacă în adevăr Luminile reprezintă transpoziția ideologică a economiei de piață, toate trăsăturile lor fundamentale rezidând în extrapolarea noțiunii de ,,contract” (libertate, toleranță, egalitate, universalitate), nu decurge oare că suprimarea pieții tinde să le anuleze existența? Dar, pe de altă parte, funcționarea optimală a mecanismului pieței e posibilă doar în perioade scurte (căci libertatea neîngrădită conduce la abuz, abuzul la monopol, monopolul la acordarea unei libertăți selective și, în cele din urmă, la suprimarea ei etc.). Istoricește vorbind, Luminile constituie o vârstă de tranziție (adolescența revoluției industriale), o epocă fragilă, instabilă, a cărei savoare oamenii au resimțit-o după ce au pierdut-o”. (p. 124) Însă, dincolo de toate, aceste momente de țâșnire intelectuală sunt parcă așchii smulse din cărțile autorului Paul Cornea, însemnări spontane care au ajuns întâmplător într-un Jurnal cu destul de multe hiatusuri temporale.
Comentariul politic și social este aproape cvasiinexistent sau banal atât înainte, cât și după 1989. Paul Cornea trăiește într-o bulă academică în care preocupările profesionale sunt absolute. Există o reținere de a spune sincer ce gândește până la capăt. Inima notițelor jurnaliere este, însă, alta: de la jumătatea anilor 1950 până în jurul anului 2010, Paul Cornea devine un globetrotter academic în toată legea. Elveția, Germania, Olanda, Franța, Italia, Ungaria, Austria, China, Israel, Polonia, Grecia, Portugalia, Rusia, Canada și Statele Unite sunt omniprezente în Jurnal. Nu doar un iubitor de pictură și de muzică, nu doar un evreu care își redescoperă prin rudele și prietenii plecați în Israel identitatea pusă la îndoială sau asfixiată în tinerețe, ci și un cosmopolit care constată înapoierea intelectuală, apăsarea vieții sociale și sărăcia românească în peisajele magnifice din Lombardia, pe bulevardele uriașe ale metropolelor canadiene sau în impecabilă ruralitate germană. Paul Cornea a călătorit la fel de mult în timpul regimului comunist ca după 1989. E un privilegiu de care puțini români se bucurau atunci și, în mare măsură, și ulterior. Pe măsură ce ne apropiem de anii 1980-1990, Paul Cornea devine din ce în ce mai dezamăgit de incuria publică și lipsa mijloacelor confortabile de trai din România ceaușistă și egal de admirativ față de modelul capitalismului consumerist occidental. Războiul rece este astfel definitiv pierdut de regimurile socialiste ale perioadei. Naționalismul deșucheat și moralismul ipocrit al partidului sufocau parcă România. Luptele dintre facțiunile intelectualității românești (revistele Săptămâna vs România literară) se joacă pe acest teritoriu deloc neutru dintre o dezvoltare internă cu decalaje și sacrificii mari și bogăția care se revarsă în Europa centrala și de vest. Iată numai o impresie aleatorie din 1979: ,,În acest sfârșit de august, în care atâtea amenințări au amenințat lumea, încât un pronostic optimist devine pur și simplu ridicol, Viena îmi face impresia că trăiește în mulțumirea de sine a unei societăți de abundență, pe care deocamdată n-o înspăimântă nici criza energiei, nici rata inflației, nici șomajul în creștere”. (p. 182) Indigența dă naștere la frustrări și maniere rudimentare. Afluența îmblânzește omul și îl face agreabil colectiv. ,,N-avea dreptate bătrânul Dinicu Golescu spunând că e mai bine grădinar la Schönbrunn decât boier în Țara Românească?” (p. 188) România anilor 1980, care nu mai îngăduia ideile dominante ale anilor 1950, ci versiuni soft de socialism naționalist, îl scârbește prin fățărnicie și turpitudine pe Paul Cornea. Nichita Stănescu și Constantin Noica, celebrități intelectuale ale ultimului deceniu comunist, nu-l impresionează în mod deosebit pe Paul Cornea. Aburii etnicismului și trecutul fascist al filozofului de la Păltiniș îl fac reticent, dar nu ostil, pe vechiul credincios întru socialism. Mircea Eliade trezește aceleași dubii epistemice, având în vedere activitatea sa publicistică din anii predecesori războiului și a scrierilor sale din timpul conflagrației mondiale.
Nici Paul Cornea nu mai este același din prima sa tinerețe. 3 martie 1983, Arthur Koestler: ,,Omul care printre cei dintâi a avertizat asupra schimbării utopiei în coșmar”. Suntem parcă la jumătatea anilor ‘90, anticipând bătăliile ideologice postcomuniste. Ce nu se înțelege clar este regimul ideologic de stânga sub care trăiau cetățenii României de atunci: ,,E mai bine – ne asigură distinsul și vigilentul ipochimen – ca în loc de ,,concepția materialismului dialectic și istoric” să se spună ,,concepția PCR”. Apelul la comprehensiunea noastră funcționează în condițiile foamei care ne muncește; deși nu vad necesitatea schimbării, mă raliez celorlalți și ridic mâna. Ne-am învățat cu lașități mai mari”. (p. 272) După 1990, călătoriile la colocvii sau pur și simplu de turism sezonier se înmulțesc. Prăbușirea economică a României din 1980 – așa cum o descrie Paul Cornea – se îmbină ideal cu defectele constitutive ale sferei publice românești. Paul Cornea nu se preschimbă într-o anticomunist visceral. Caută în toate adevărul integral și extremismul de centru,asemenea prietenului său Radu Cosașu. ,,Nonconformismul e totdeauna culpabil. Exercițiul simulării ne-a ajutat să supraviețuim dictaturii. Care nici nu ne obligă la prezența în Forum, la teatru, în biserici, întrucât își alcătuiesc un corp de mercenari, instruiți să aplaude zgomotos; ei ofereau conducătorului cele mai vii satisfacții; ceilalți nu trebuiau decât să tacă”. (p. 359) Liniștea, abundența, calmul, banalitatea confortabilă a traiului în Elveția și Franța: iată idealul colțului oropsit al continentului unde se află România. Suntem deja în orizontul de gândire al prezentului încă din 1994: ,,Atmosfera cordială, destinsă, un mozaic de popoare – un limbaj comun (al toleranței, liberalismului moderat, covivialității reținute)”. (p. 374) Paul Cornea, trecut de 70 de ani, optează finalmente pentru o ideologie: liberalismul globalist al societății de piață. Din vizita în China decupăm o profeție neîmplinită până acum: ,,Încercarea de a concilia liberalismul, necesar prosperării economiei de piață, cu controlul birocratic și polițienesc, necesar menținerii autocrației partidului, va duce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la un cutremur politic și social”. (p. 391) Din experiența călătoriei în Danemarca reține ordinea, curățenia, confortul și bogăția așezată a danezilor. Progresismul cultural și toleranța față de diferență sunt și ele subliniate în discursul nouăzecist al lui Paul Cornea. Abundența de referințe la lecturi este egală în intensitate cu notele de călătorie sau surprinderea unei dimineți la țară în județul Prahova sau undeva în România rurală, cumva tot pastorală. Despre activitatea politică și publică a teoreticianului în anii 1990-2000 nu aflăm aproape nimic. Jurnalul lui Mihail Sebastian devine cartea de referință a septuagenarului. Începutul anilor 2000 îl surprind în plin proces de elaborarea a uriașei opere de erudiție copleșitoare, cartea cea mai interesantă a lui Paul Cornea, Interpretare și raționalitate.
Ultimii zece anii din viața lui Paul Cornea sunt presărați cu greutățile senectuții de final de drum: la fel de viu intelectual ca întotdeauna, robotitor în ale cititului și atent la faptul divers contemporan, acesta constată cu părere de rău greutățile bătrâneții, suferă de pe urma bolii nevestei, dragostea vieții sale, dar realizează că liberalismul fără nuanțe al anilor 1990, dublat de o gândire materialistă în plan filozofic, se poate acomoda cu social-democrația teoretică. Anticomunismul agresiv al lungii președinții a lui Traian Băsescu îl înmoaie în atitudinea sa față de comunism pe Paul Cornea, aflat, cu toate acestea, pentru o scurtă perioadă în consiliul de conducere al ICR: deși un eșec de proporții, regimul socialist nu a fost o lungă incursiune în tenebre, iar idealurile stângii ideologice nu sunt nici aberații periculoase, nici împotriva firii, revitalizate slab și trecător după Marea Recesiune. Greu de spus cât de reale sunt acestea indicații la Paul Cornea. ,,Mereu am fost sincer, numai că sinceritățile mele au evoluat, fiindcă m-am schimbat eu însumi”. (p. 627) Impresia finală este că Paul Cornea nu poate gândi și acționa niciodată à contre-courant. Daniel Cristea-Enache și Paul Cernat sunt autorii cei mai des citați din noua generație de critici din anii 2010-2015, Mihai Iovănel și Teodora Dumitru fiind elogiați în treacăt. Dan C. Mihăilescu este ici-colo portretizat ca un antisemit pe ascuns și foiletonist mediocru. Deși trecut de 90 de ani, Paul Cornea este sunat, căutat, apreciat și elogiat de foștii săi prieteni, studenți, colegi de liceu încă rămași în viață. Acesta îl redescoperă târziu pe Normea Manea, a cărui operă este citită cu atenția cuvenită unui conațional autoexilat în Statele Unite. Jurnalul lui Paul Cornea consemnează, în fine, existența unui profesor universitar de elită al instituțiilor academice românești din anii 1950-2000, un profesor devotat misiunii sale intelectuale, prudent, chiar laș pe alocuri, cum singur recunoaște, interesat de confort și stabilitate materială, care parcurge o epocă abruptă în schimbări, deși liniară ca progres, din care nu pleci cu impresia că a înțeles atât de multe pe cât îi permite ascuțimea minții și cuprinderea culturală generoasă.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Jurnalul unui intelectual senin” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 