Istorii marxiste
Oportunitatea traducerii Considerațiilor asupra marxismului occidental (Editura Tact, 2023), volum care datează din prima jumătate a anilor 1970, este una greu de estimat în România anului 2023. Perry Anderson este un gânditor marxist a cărui influență nu poate fi reprodusă și înțeleasă la fel de ușor în spații culturale în care cărți și studii fundamentale nu au capacitatea de a produce mirare, emulație, spirit sănătos de controversă sau tradiții culturale contestatare. În vulgata antimarxistă locală, promovată de intelectualitatea de dreapta și rareori contrazisă de firavul grup de stânga existent, marxismul este un corp ideologic indigest, simplificator, depășit, erodat și eronat, monstruos prin consecințele trecut și viitoare. Odrasla sa hibridă, compusă dintr-un ersatz de freudism și marxism decantat de câțiva filozofi francezi existențialiști acum aproape trei sferturi de veac, a corupt mințile tineretului american, care, adunat în laboratoarele ideologice din câteva campusuri americane de prestigiu, se închină orgiastic la sexomarxism, conceput construit pe malurile Someșului Mic în primul deceniu de la intrarea României în Uniunea Europeană. Sexomarxismul este pandantul corectitudinii politice în vocabularul pretins intelectual românesc, ambele cuvinte cu rol de sperietoare. Nu-i de mirare că Speechless al jurnalistului alarmist-conservator Michael Knowles este tradus mai repede în România decât orice carte publicată la Verso. Primitivismul atitudinii antimarxiste nu poate accepta de plano subtilitățile și bunul-simț istoric, înglobate deopotrivă în Considerații asupra marxismului occidental.
Perry Anderson își lansează analiza pornind de la ceea ce acesta intitulează ,,tradiția clasică”, altfel spus, perioada fondatorilor, care se încheie definitiv, epuizându-și complet latențele, abia în 1914. Pe scurt, marxismul tradițional, probabil ortodox, după o categorie mai adusă la zi, se bazează pe o teorie, dar nu neapărat și pe o practică solid articulată. ,,Esențialmente, Marx a lăsat în urma lui o teorie economică coerentă și dezvoltată a modului de producție capitalist, expusă în Capitalul, dar nu și o teorie politică comparabilă cu privire la structurile statului burghez sau la strategia și tacticile prin care un partid muncitoresc îl poate răsturna în urma unei lupte revoluționare socialiste. Cel mult, el a lăsat moștenire câteva predicții criptice făcute în anii 1840 și alte câteva principii laconice din anii 1870 (,,dictatura proletariatului”), împreună cu celebra sa analiză contextuală a celui de-Al Doilea Imperiu. În acest sens, opera lui Marx nu a putut depăși ritmul istoric real al maselor în ce privește descoperirea propriilor lor instrumente și modalități de emancipare. În același timp, Marx nu a oferit niciodată o amplă expunere generală a materialismului istoric ca atare, aceasta fiind o carență și mai evidentă contemporanilor săi”. (p. 17) Cele cinci volume de teorie politică a marxismului ale istoricului ideilor Hal Draper confirmă în parte această apreciere a lui Perry Anderson, cu toate că fundațiile epistemologice ale ,,materialismului istoric” se găsesc atât în neîncheiata Ideologie germană, cât și în Contributii la critica economiei politice (dar și în considerațiile despre geneza modurilor de producție din Grundrisse). Unele aprecieri în context ale lui Parry Anderson ar merita nuanțate în retrospectivă întrucât vocația internaționalistă primordială este înscrisă în condiția însăși a clasei muncitoare încă de la începuturi, iar SPD este deja, după cum aflăm din monografia socialismului european a istoricului Donald Sassoon, un partid de masă după 1900, cel mai numeros din Europa: ,,Tocmai faptul că mișcarea clasei muncitoare este încă foarte restrânsă și imatură în epocă le-a permis celor doi să realizeze, cu un preț totuși, un internaționalism mai pur decât ar fi fost posibil în faza ulterioară a dezvoltării lui”. (p. 17) Pe măsură ce ne apropriem de anul fatidic 1914, marxismul se prezintă un corpus de gândire din ce în ce mai fertil intelectual, principalii săi exponenți deplasându-se geografic dinspre vest (Karl Kautsky, Rosa Luxemburg) înspre est (Lev Troțki, V. I. Lenin, N. Buharin). Perioada interbelică înregistrează câțiva gânditori marxiști formidabili, dar nu originari din nou înființată Uniune Sovietică: Henryk Grossmann, Antonio Gramsci, Rudolf Hilferding sau Georg Lukács. ,,Loviturile sălbatice pe care imperialismul le-a aplicat Revoluției Ruse au decimat clasa muncitoare sovietică, chiar și pe fondul victoriei sale asupra forțelor albe în războiul civil. După 1920, nu se putea spera la niciun sprijin imediat din partea țărilor mai dezvoltate ale Europei. URSS era condamnată la izolare, cu o industrie ruinată, cu un proletariat slăbit, cu o agricultură devastată și cu o țărănime nemulțumită. Capitalismul s-a restabilizat cu succes în Europa Centrală, în timp ce Rusia revoluționară se detașase de el. Nici nu fusese bine spartă încercuirea și nici restabilit contactul cu restul continentului că statul sovietic – împovărat de înapoierea Rusiei și fără susținere politică din afară – a început să fie amenințat din interior. Uzurparea tot mai dură a puterii de aparatul de partid, subordonarea tot mai puternică a clasei muncitoare, valul tot mai mare de șovinism oficial au devenit târziu evidente lui Lenin însuși, după ce s-a îmbolnăvit incurabil în 1922. Ultimele sale scrieri (…) pot fi privite ca tentative teoretice disperate de a găsi formule ce permit renașterea unei practici politice autentice a maselor, care să abolească birocratismului noului stat sovietic și să restaureze unitatea și democrația din Octombrie, acum pierdute”. (pp. 36-37) Stalinismul smulge orice formă de gândire marxistă independentă din pământul rusesc. Marxismul liber supraviețuiește exclusiv în Europa centrală și de vest. Disputele de natură științifică din anii interbelici se concretizează în analize economice la zi, de o înaltă ținută teoretică, care pornesc nemijlocit din Das Kapital. Legătura cu tipul de analiză care imită rigoarea științelor naturale de dinainte de 1914, atât de tipică marxiștilor, nu este încă definitiv ruptă. ,,Între timp, în Statele Unite, tânărul economist american Paul M. Sweezy a reconstruit și a rezumat întreaga istorie a dezbaterilor marxiste privind legile mișcării capitalismului, de la Tugan-Baranovski la Grossmann, adoptând el însuși soluția oferită de Bauer la problema subconsumului, într-o lucrare de o claritate exemplară, The Theory of Capitalist Development [Teoria dezvoltării capitaliste]”. (p. 41)
Abia intervalul stalinist sumbru, coincizând cu cel al fascismelor europene în ascensiune și colaps – ajutat de întruchipările sale românești, concretizate în L.A.N.C. și mișcarea legionară –, conduce la o modificare de substanță a marxismului cunoscut, care devine circumscris în forma sa necontrolată de Moscova așa-numitului marxism occidental. ,,Corpusul teoretic elaborat de autorii asupra cărora ne vom axa în cele ce urmează a constituit în fapt o configurație intelectuală complet noua în cadrul evoluției materialismului istoric. În mâinile acestora, marxismul a devenit un tip de teorie ce s-a dovedit, în anumite aspecte de-o importanță crucială, foarte diferită de orice altceva a precedat-o. Mai precis, temele și preocupările proprii întregului ansamblu de teoreticieni care au ajuns la maturitate politică înainte de Primul Război Mondial au fost dislocate în mod radical, în cursul unei schimbări de ordin atât generațional, cât și geografic”. (p. 44) Georg Lukács din Istorie și conștiință de clasă, în ciuda cochetării sale cu forme edulcorate de stalinism, este vârful de lance al primei mutații înspre marxismul occidental. Antonio Gramsci apare ca întemeietorul cel mai decis al acestei noi versiuni de marxism, concentrată pe chestiuni de ideologie, cultură publică și chiar viață privată a individului modern muncind în capitalism. În Germania, reprezentanții cei mai distinși ai Școlii de la Frankfurt, mai cu seamă Theodor Adorno și Herbert Marcuse, însă mai puțin Walter Benjamin și Max Horkheimer, definitivează interesul marxismului occidental pentru aria non-economică a marxismului, care devine din ce în ce mai mult întrețesut cu alte tradiții culturale, recuperate original de la fondatori: dialectica hegeliană, psihanaliză, estetica modernă, până și școala de filozofie heideggeriană. Ernst Bloch argumentează în Principiul speranței, magnum opus-ul filozofului german, pentru utopie ca manifestare a chemării constitutive spre desăvârșire a ființei umane, comună cu doctrinele creștine cunoscute. În Franța, cei mai valoroși gânditori marxiști occidentali, sunt, poate cu excepția lui Henri Lefebvre, care menține conexiunea strânsă cu domeniul sociologiei, Jean-Paul Sartre și Louis Althusser, filosofi de formație non-marxistă la origine. În Italia marxismul este dominat de Galvano Della Volpe și apoi de insolitul Lucio Coletti, care adâncesc critic, de-a dreptul polemic, versiunea hegeliană remanentă din marxism. ,,În mod paradoxal, întregul marxism occidental a inversat traiectoria propriei evoluții a lui Marx. Dacă fondatorul materialismului istoric a avansat progresiv dinspre filosofie către politică și apoi către economie, ca teren central al gândirii sale, urmașii tradiției dezvoltate după 1920 au revenit treptat de la economie și politică la filosofie – abandonând implicarea directă în marile preocupări ale gândirii de maturitate a lui Marx, aproape la fel de complet cum acesta a abandonat preocuparea directă cu temele de tinerețe”. (p. 79) Din ce în ce mai abstrus, mai tehnic și mai erudit în sensul academic îngust, marxismul occidental se depărtează de opera de maturitatea a lui Karl Marx și desconsideră ca inferioare argumentativ, desuete și pozitiviste, elaborările filozofice ale bătrânului Engels. Aliniamente filozofice noi organizează sursele teoriei cunoașterii marxiste, cu toate că marxismul nu a pretins niciodată originalitate filozofică în acest sens. Dincolo de antiidealismul afirmat la tot pasul în operele complete sau alese ale fondatorilor, marxismul nu s-a concretizat într-o epistemă propriu-zisă, în afara preluării creatoare de către Marx a perspectivelor antagonice multiple care sunt specifice, cu o rigoare proprie demonstrației geniului lui Hegel, într-un grad ridicat hegelianismului. ,,Cu alte cuvinte, există o anumită legitimitate în tentativele succesive din cadrul marxismului occidental de a trasa o ascendență intelectuală dincolo de Marx – căci orice dezvoltare a filosofiei marxiste ar fi trebuit, în mod inevitabil, să reevalueze istoria cognitivă complexă pe care Marx însuși a ignorat-o sau neglijat-o. Punctele de plecare existente în operele acestuia erau insuficiente sau prea puțin numeroase pentru ca aceste eforturi să nu fie necesare. În același timp, pericolele implicate de recursul îndelungat la tradițiile filosofice premarxiste nu mai necesită adăugiri: cantitatea covârșitoare de motive idealiste sau religioase din cadrul acestora este bine cunoscută”. (p. 89)
Perry Anderson observă sagace tematica nu tocmai internaționalistă a marxismului occidental, relativ inactual și rupt de lupta politică propriu-zis, care atinge pe alocuri antipoliticul în opera pesimistului Adorno. (pp. 114-116) Pesimismul postbelic este, de altfel, generațional și marcant. (p. 124-125) Althusser se declara antiumanist în mod expres într-un deceniu în care se bătea monedă forte pe umanismul marxist în Blocul Comunist. Mai mult de atât, marxiștii post-1945 nu se citesc cu scrupulozitate între ei. ,,Rezultatul acestui parohialism generalizat și al ignoranței față de corpusurile de gândire extranaționale avea să fie împiedicarea oricărei dezvoltări a unei conștiințe de sine coerente și lucide a marxismului occidental ca întreg. Lipsa de familiarizare a fiecărui teoretician cu opera celorlalți a menținut sistemul real de relații și distincții dintre aceștia într-o obscuritate opacă”. (p. 100) Suprastructura, relevată în operele literare mai presus decât în alte sfere ale socialului, interesează mai mult decât vechea infrastructură socio-economică, epitomul marxismului clasic. De la Walter Benjamin la Lucien Goldmann, trecând prin voluminoasa Estetică a lui Lukács, literatura constituie obsesia sine qua non a marxismului occidental târziu. ,,Metoda ca neputință, arta ca mângâiere, pesimismul ca împăcare: nu este deloc dificil de găsit aceste elemente în configurația marxismului occidental. Ceea ce determină în mod fundamental această tradiție este formarea sa prin înfrângere – aceea suferită de clasa muncitoare occidentală după 1920, în timpul lungilor decenii de bătut în retragere și stagnare, dintre care multe au fost cu adevărat cumplite din orice perspectivă istorică”. (p. 130) Prin natura sa limitativă, adesea incongruentă, diversitatea de filozofi marxiști apuseni se află într-o relație de opoziție cu antiparohialismul teoretic al fondatorilor, care își exprimau liber pretențiile la universalitate, în dispreț față de orice provincialism. Perry Anderson identifică cinci probleme interne ale marxismului occidental (pp. 145-146) care, în pofida optimismului șaptezecist al autorului, sunt valabile și astăzi. Teoria și praxisul marxiste sunt în aceeași cumpănă istorică ca atunci. ,,Faptul că Marx nu a reușit să descifreze enigma naționalismului, că Lenin nu a elucidat mișcarea democrației burgheze sau că Troțki nu a prezis existența revoluțiilor fără soviete nu ar trebui nici să ne surprindă, nici să fie temei de cenzură. Amploarea realizărilor lor nu este diminuată de nicio înșiruire a omisiunilor sau a greșelilor comise. În fapt, din moment ce tradiția pe care o reprezintă aceștia a fost mereu preocupată de structurile politice și economice într-o manieră în care marxismului occidental, cu orientarea sa esențialmente filosofică, nu a făcut-o, aceleași chestiuni reapar practic la scară globală înaintea oricărui militant socialist din lumea contemporană”. (p. 162)
În spațiul cultural românesc, ruptura dintre diferitele poziționări marxiste în secolul al XX-lea s-a pus relativ recent în alți termeni, mult mai tranșanți și mai puțin rafinați decât la Perry Anderson, pentru care marxismul rusesc dispare (sau se fosilizează) în momentul în care este înghițit de stalinismul osificat și paralizant al anilor 1930-1940. În volumul Marxismul occidental și marxismul oriental (ideile, societatea, cultura) al istoricului Alexandru Mamina, apărut la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște în 2011, citim la pagina 123: ,,Marxismul occidental a pus așadar accentul mai mult pe alăturarea claselor și categoriilor populare, precum și pe sociabilitatea ,,civilă” convivială. Marxismul oriental a înclinat în mai mare măsură către eliminarea claselor și categoriilor neproletare sau proletarizate, și către o sociabilitate marcată de controlul de stat. Viziunea occidentală corespundea ideii integrării organice în modul de producție socialist, în timp ce viziunea orientală era caracteristică voluntarismului revoluției minorității. Ambele au denotat însă o manieră specifică de raportare la obiect (în cazul de față la societate), conform câte unui model ideal de cunoaștere”. Prin urmare, în ciuda ineficienței practice și teoretice a marxismului occidental, deplânsă într-o oarecare măsură de Perry Anderson, reformismul democratic, bernsteinian, reprezintă o fațetă admisibilă a marxismului. La est de Elba, marxismul occidental, nu neapărat cel al gânditorilor analizați de Anderson, dă roade în social-democrația bunăstării din primele decenii de după 1945. Alonja teoretică suprastructurală este echilibrată de satisfacția adusă de noua infrastructură a bogăției capitaliste de masă. Pentru unii gânditori est-europeni problemele fundamentale ale marxismului s-au volatilizat prin punerea față în față a doua imaginai contrastante: galantarul capitalist vestic și organizarea aparent de jos în sus a societății versus penuria relativă și despotismul de stat estice. Din nefericire, ne îndreptăm cu pași grăbiți spre al doilea sfert al secolului al XXI-lea și discursul intelectual despre evenimente încheiate acum jumătate de secol s-a împotmolit în orizontul în care acestea au fost judecate în anul 1990. Contemporaneitatea imediată pare a necesita un studiu marxist cât mai actual, indiferent de istoriile îngropate în acest concept în multe straturi, numit generic marxism.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Istorii marxiste” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 