Istoria teologică și filosofia
Primul volum din lucrarea Luminile revoluționează istoria. Istoria filosofică franceză între critică și teologie. I. Erudiții și teologii (Editura Tact, Cluj, 2024) de Veronica Lazăr uimește prin erudiție, echilibru interpretativ și căutarea pas cu pas a unei dialectici a nuanței, a crevaselor greu de ghicit ale unor narațiuni filosofice adesea simplificate de simțul comun și, nu de puține ori, de redactarea de manual a istoriei filozofiei. Ceea ce își propune convingător Veronica Lazăr în Luminile revoluționează istoria este o sondare în discursul preiluminist care anticipează iluminismul filozofic explorat pe larg în lucrările unor, printre alți valoroși istorici ai fenomenului, Peter Gay și Jonathan Israel. ,,O narațiune universală în timp, dar și în spațiu, bazată sau nu, în funcție de autor, și pe un universalism antropologic, o narațiune care-și construiește decupaje cronologice și geografice noi, nu doar despre propriul trecut, ci și despre civilizații și civilizații, despre direcția evoluției politice a societăților, despre ce și cine merită să figureze în istorie, despre cine sunt adevărații ei actori etc. Filosofii vor evacua astfel din prim-planul scrierilor lor istorice mari figuri regale, Marii Oameni de acțiune, pentru a face loc unor forțe istorice și sociale mult mai abstracte și mai colective, care ar avea un efect transformator pe termen lung”. (p. 9) Trecerea de la metafizica creștinismului la celelalte sisteme de gândire este urmărită ideatic pe parcursul studiului de față.
Cauzele materiale ale acestei evoluții spre iluminism apar de cele mai multe estompate în lucrarea Veronicăi Lazăr: descoperirile geografice răsunătoare și debutul global al colonialismului, mercantilismul doctrinar al marilor imperii europene, avântul politic al regatelor și comerțului protestant transoceanic, crearea unei piețe globale de resurse naturale și chiar forță de muncă transcontinentală, revoluțiile științifice cu bătaie lungă în tehnica și dezvoltarea proceselor de producție, toate aceste elemente au favorizat indirect revoluția de gândire intitulată luminism. Veronica Lazăr insistă în primul rând pe o istorie a ideilor, decuplate parțial de tărâmul materiei brute și adesea brutale în cerințele sale economice, care aduce o schimbare de paradigmă a gândirii: ,,Începând cu Luminile, regenerarea merge deci în paralel cu producerea unei logici noi, logica culturii, în care importanța Bibliei nu mai depinde de conservarea unei ortodoxii și de ținerea la distanță a ereziilor, ci vine din integrarea ei ca fundament al unui complex patrimonial identitar format din elemente spirituale, lingvistice, istorice, naționale ș.a.m.d. Astfel că în țările protestante se dezvoltă căi alternative de gestionare a raportului între critică și religie”. (p. 29) Vlăstarele luministe cresc din solul societăților clasice franceze și britanice, însă nu din cel de jos, cel țărănesc: ,,Nu trebuie uitat că mulți din oamenii de litere care au contribuit cel mai mult la profilarea Luminilor ca mișcare de idei și ca mișcare cu impact politic ocupau funcții în stat ori erau foarte apropiați de elitele politice ori financiare, că faimosul mecanism de cenzură a tipăriturilor (el însuși compus din mai multe instituții de cenzură concurente) din Franța epocii le era adesea un aliat și sprijin circumstanțial și că sistemul de patronaj era simultan o formă de subordonare personală și de control și o condiție care făcea posibilă sau măcar înlesnea producția intelectuală”. (pp. 30-31) Bineînțeles că versiunea Whig, cea care constă dintr-o teleologie a progresului, nu este cea pe care Luminile au demonstrat-o în diacronia lor imediată. Ceea ce Veronica Lazăr observă este cum dorința de instituționalizare a cunoașterii în numele regalității și a suveranului francez duce la efecte contrare pe termen lung. Drumul spre iadul antimonarhic este pavat cu intenții binevoitoare, de a întări din interior Coroana printr-un suport ideologic încastrat în catolicism, dar care produce o explozie de aporii din care se naște epoca luminilor. ,,Astfel, o primă consecință a intervenției de stat e că, punând între anii 1653 și 1671 bazele a șapte academii regale, dintre care una va ajunge să aibă ca obiect de activitate chiar istoria, Richelieu și Colbert generează o nouă formă de profesionalizare a practicii istorice, prin constituirea de corpuri profesionale autorizate și de reguli ale producerii lor”. (p. 44) Tocmai această acumulare organizată de cunoaștere se descompune din interior și cade apoi pradă tirului atacului gândirii speculative, filozofice, câteva decenii mai târziu, deși, din nou, scopul întregului demers era unul diametral opus. Tradiția nu se regăsește întărită în urma specializării ei temeinice, a înrădăcinării în erudiție. ,,De o schimbare a raporturilor de forță e vorba, mai curând, și nu atât de o secularizare. Odată captată de instituții destinate sporirii capitalului simbolic al monarhiei, erudiția începe să beneficieze de o infrastructură nouă și de un sprijin consecvent. În paralel însă, procesul de instituționalizare împinge în față și consolidează poziția unor istorici a căror meserie e guvernată de cu totul alte reguli decât cele ale savantului, și, mai ales, de necesitatea de a plăcea unor cititori de belles-lettres, dar și de obligația de a încarna în operele lor ideologia dinastică. În orice caz, coexistența acestor tendințe diferite contribuie mai departe la fragmentarea epistemologiilor istorice ale Vechiului Regim”. (p. 45) Mecanismul pe care îl surprinde corect Veronica Lazăr se întrevede cel mai ofertant în istoria Academiei de inscripții, unde savanteria stabilirii izvoarelor istorice, subsumată doleanțelor propagandei regale, ,,a produs într-o a doua fază o ruptură cu formele personalizate, discreționare, ale patronajelor tradiționale și comenzilor de lucrări de propagandă”. (p. 52)
Abia după 1750 apar discutate cu tărie moravurile sociale, dinamismul comercial fără precedent cunoscut, instituțiile politice în sine, deosebirile de clasă socială etc. Înainte vreme, istoria era numai a regelui, iar națiunea un alt nume generos și întemeietor pentru aristocrație și cler. ,,Pe scurt, istoricii oficiali trebuie să scrie doar despre dinastia domnitoare sau despre regele actual – iar aceasta din urmă e, practic, cam singura formă de manifestare a interesului pentru istorie contemporană în Franța, cel puțin până la Voltaire. Și mai trebuie, desigur, să glorifice morții și să-i educe pe tineri, în special pe tinerii prinți pentru a căror edificare se și scriu, de altfel, numeroase lucrări”. (p. 57) Absolutismul produce fanatism de clasă nobiliară: istoria este scrisă în cadrele eterne ale clasicismului, întrucât natura umană este decăzută și imuabilă din vechime, iar talentul de a scrie istoria principiilor contează predominant. Se poate vorbi de o istorie și o cunoaștere staționare, deși instrumentele de făurire a acestui lumi elitiste care stă pe loc se ascut invers proporțional în raport cu tematica fixistă și contrafăcută, de inspirație greco-latină, cerută de monarhia absolutistă franceză. ,,Corolarul e, după cum subliniază Grell, că o bună cunoaștere a istoricilor antici nu implică deloc o bună cunoaștere a istoriei antice, tocmai pentru că textele sunt de interes doar pentru inspirația estetică și etică. Antichitatea este o grilă de înțelegere și de judecare a lumii moderne, dar mediată printr-un filtru care o neutralizează ca Antichitate”. (p. 68)
Figura cărturarului Jean Mabillon, care fundamentează cercetarea modernă a paleografiei și diplomaticii, face parte din rândul acelor erudiți care rup cu tradiția medievală, întrucât ,,autoritatea era acum un produs derivat al autenticității stabilite prin metode materiale, prin comparații de versiuni, prin analize ale tipului de scriere și ale stilului și gustului specific epocii, prin examinări ale cernelurilor, punctuației, papirusului sau pergamentelor-suport etc.”. (p. 78) Istoricul se erijează într-un magistrat al trecutului umanității, cunoscut cu rigoare. ,,Nucleul diplomaticii, ca și cel al filologiei clasice, este în mod esențial istoric, de vreme ce categoriile sale epistemice centrale, cea de autentic, respectiv de fals, sunt definite printr-o relație cu timpul, iar adevărul înseamnă o plasare cât mai exactă în timp, nu o conservare a esențelor dinastice. Istoricitatea ei fundamentală tinde astfel să fie asociată mai departe cu instabilitatea și distrugerea”. (p. 84) Opera de erudiție a lui Nicolas Fréret aprofundează această tentativă de a căuta adevărul în studierea mărturiilor istoriei și nu în mitologie sau în cultura orală. Gradul de colecționare și colaționare a amănuntelor impresionează în studiile paleografice și în atlasele călugărului benedictin Bernard de Montfaucon. În momentul în care la jumătatea secolului al XVIII-lea studiul de anticar al istoriei este încorporat în gândirea filozofică largă asupra istoriei, care generalizează în dauna detaliului prob, dar construiește o narațiune vastă și coerentă, atunci Luminile își fac simțite prezența ca forță impozantă împotriva tradiției osificate a Bisericii și a politicii absolutiste subsecvente. Culturile, limbile și religiile extraeuropene atrag ca un magnet noul tip de studiu aplicat. ,,Cu toate acestea, pe măsură ce se înmulțesc teoriile despre originile diverselor religii, chestionările ajung din urmă și natura creștinismului, și sursele lui, tratându-l acum ca pe o religie printre altele. Iar astfel, caracterul său excepțional e pus sub semnul întrebării și limita dintre sacru și profan se tulbură”. (p. 126) Lumea antică, reprezentată de descoperirea orașului Herculanum, nu reușește să străpungă prea mult dincolo de norii groși ai poeziei și ai literaturii care eroizează anistoric antichitatea ca tărâm al fabulosului. Și totuși, odată cu Spiritul legilor (1749), îmbinarea de istorie, filosofie și politică inaugurează un alt discurs științific în limba franceză, radical modern prin ceea ce intenționează să cerceteze. ,,În discursul politic despre istorie care începe să prindă contur începând cu sfârșitul anilor 1740 și care colonizează vreme de decenii întregi, până în epoca Revoluției, imaginarul istorico-filosofico-politic, referințele la istoria Romei și a ,,Greciei” au două funcții majore și trimit la două probleme înrudite: la cea a tiraniei și a despotismului, respectiv la cea a moralei și a politicii”. (p. 133)
Lupta dintre alegoriile utile ale Atenei și Spartei se dă și între democrația putredă moral, care alunecă implacabil în anarhie socială, și militarismul patriotic, autoritarismul auster, dar solid și civic, al Spartei. ,,În general însă, până la jumătatea secolului, cu excepția lui Rousseau, ipoteza unei participări populare universale la suveranitatea politică e privită cu oroare, așa cum sugerează și antipatia pe care o stârnește Atena antică: până să ajungă Atena – cea ideal-tipică – în atenția filosofilor ca o reprezentantă a artelor și, eventual, a corupției produse de bunăstare, ea este un loc al conducerii demosului, prin urmare, o tiranie haotică și arbitrară a mulțimii, a acestei infame populace. Și ironia e că chiar în perioada acutizării disputei despre lux și corupție, antipatia față de Atena democrată va fi împărtășită, în mod revelator, inclusiv de un zelator al Atenei ,,burgheze” ca Voltaire”. (p. 151) O Franță absolutistă care ar fi înclinat spre modelul democratic atenian risca să arunce în aer stabilitatea socială: nobilimea și Biserica nu plăteau impozite, politica era în mâna acestor două clase, supuse din oficiu Coroanei, în timp ce starea a treia ducea greul economic al națiunii și susținea prin biruri aparatul de stat.
Viziunea clasistă și oarecum rasistă a lui Henri de Boulainvilliers, apărătorul clasei nobiliare superioare și egală cumva regelui la origini, surprinde prin modernitatea biologică și socială pe care o pune în joc fără drept de apel: ,,Ironia este că vocile care opun rezistență esențialismului istoric al originii, cele care insistă asupra naturii formatoare a procesului istoric, ce nu poate fi suplinit prin nimic când vine vorba de înțelegerea lumii prezente, cu atât mai puțin printr-o acțiune provenită în mod abstract din voința umană, aceste voci aparțin gânditorilor conservatori antirevoluționari”. (p. 182)
De departe cel mai consistent studiu și cel mai fascinant deopotrivă se referă la opera teologului Jacques-Bénigne Bossuet, unul dintre cei mai fideli susținători ai politicii Bisericii Romano-Catolice în zorii Luminismului. Aici iscusința interpretării Veronicăi Lazăr depășește limitele oarecum generaliste din celelalte capitole ale studiului ei. Opera capitală a lui Bossuet, Discursul despre istoria universală, restabilește o perspectivă augustiniană asupra comunității creștine, în sensul în care politica statului și credința fac trup comun până la un punct. (pp. 195-196) Protestantismului a priori anarhic este stigmatizat ca dăunător Bisericii, anticipând pe scriitorii ,,reacționari” de după anul 1789, deși, ,,oarecum ironic, dorința protestanților era de a limita relativismul, nu de a-l înlănțui în lume, așa cum li s-a imputat mai târziu”. (p. 199) Istoricizarea și rigoarea filologică pe care le provoacă protestantismul, care, totuși, nu neagă în principiu grația și alegerea divine, aduce cu sine raționalizarea parțială a textului religios. (p. 206) ,,De aici înainte, nu natura e cea care mai poate fi citită după modelul Bibliei, ci Biblia se revede redusă la statutul cognitiv de obiect, asemeni celor studiate de acum în natură, în vreme ce a interpreta natura trimite la interpretarea baconiană: extragere a cunoștințelor din lucrurile însele, observate și analizate după o metodă prestabilită. Nu e o căutare a unor semnificații în sens hermeneutic, ci o descoperire a unor adevăruri, ca legi ale naturii fizice”. (p. 208)
Alți gânditori ai vremurilor fac un pas în avans și nu mai pun preț pe valoarea de adevăr istoric, nu legendar, mitologic sau fabulos, al Bibliei. Autenticitatea revelată a textul biblic însuși este pusă la îndoială în scurt timp. Cercetarea asupra originilor tinde să decredibilizeze venerabilitatea lor epistemică și etică. Studiile teologului Richard Simone, un cunoscător versat al ebraicii și al altor câtorva limbi orientale, vor avansa în direcția acestei vulnerabilizări prin studiu filologic minuțios al tradiției. Bossuet, dimpotrivă, își epuizează discursul în numele păstrării intacte a tradiției ca respect pentru ierarhie, rang și statut. Anacronismele sunt naturale în cartea sfântă pentru că istoria nu există dincolo de eternitatea atemporală a sacrului. Timpul istoric e un epifenomen al perenității divine. Pironismul poate fi util în devenirea profană, dar nu și în materie de plan atemporal al Providentei. ,,Prin urmare, în procesul istoric se întâlnesc două axe: una a evenimentelor empirice, care asigură corespondența sincronică și verificarea mutuală dintre scriitura sacră și cea profană, și o alta, a continuității dintre epoca Vechiului Testament și cea a Noului Testament, care descrie temporalizarea împlinirii planului Providenței ca temporalizare (adică manifestare în timp) a receptării Legii de către oameni”. (p. 246) Creația lui Dumnezeu nu poate fi inteligibilă după prescripțiile și metodele științei naturii. Bossuet nu se înșela în privința consecințelor unei astfel de științe noi: aceasta va dizolva sau va coroda adevărul revelat ca irațional și mântuirea lumii ca o utopie religioasă. Cum se prezintă această utopie absolută? ,,Astfel că, în această teologie a istoriei, putem atribui desfășurării istorice un dublu sens: unul performativ, pentru oameni, de împlinire efectivă a voinței lui Dumnezeu în lume și de integrare a umanității într-o Biserică universală, și un altul, demonstrativ și educativ, pentru slava lui Dumnezeu”. (p. 256)
Monarhul și conducătorii Bisericii sunt reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ: impunitatea și autoritatea deplină le asigură identitatea ca autoritate delegată, dar nu împărțită cu cei de jos. Contractualismul și starea naturală sunt ficțiuni dăunătoare planului divin. Dezordinea socială sau revolta sunt interzise în cetatea omului. ,,În măsura în care istoria postcristică, cu dubla ei dimensiune sacră și profană, e o istorie a Bisericii, a răspândirii și universalizării în timp și spațiu a creștinismului, ea e o antiistorie, o conservare a unei esențe și o măturare a obstacolelor și diviziunilor care-i sunt potrivnice”. (p. 281)
Luminile revoluționează istoria. Istoria filosofică franceză între critică și teologie este o lucrare de referință în spațiul istoriei ideilor politice, scrisă undeva la mijloc între metodele Școlii de la Cambridge (Quentin Skinner, J. G. A. Pocock etc.) si materialismul lax din opera lui Ellen Meiksins Wood.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Istoria teologică și filosofia” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 