Individualismul middle-class în romanele Angelei Martin
Valentina (Editura Polirom, 2023) și Cartea lui Cezar (Polirom, 2024) ale scriitoarei Angela Martin sunt două romane care ar fi putut fi scrise și publicate în primul deceniu de după anul 1989 și să își fi avut, astfel, răsunetul dorit și meritat în epoca imediat postcomunistă. Atât prin subiect, cât și din perspectiva tratată cu arguție, deși de multe ori diluată și oarecum indirect politică, după un als ob interbelic care s-ar fi prelungit într-o lume est-europeană post-1945, una care să nu fi suferit deloc cucerirea și înglobarea sovietică, scriitura ficțională a Angelei Martin se înscrie cu ușurință în narațiunile anticomuniste canonizate deja în prezent. Autoarea se află la confluența mai multor romancieri români cu care comunică pe furiș, dar profund: pe de o parte se resimte influența intimă și caldă a Gabrielei Adameșteanu din Dimineața pierdută, pe de altă parte asistăm la decăderea unei lumi similare în tristețe, depeizare și disperare cu cea din Scrinul negru. În același timp, Angela Martin scrie saga unei familii ardelene (dar și biografiile altor personaje conexe), însă nu în spiritul realist, panoramic și exact al lui Petru Dumitru din Cronică din familie. Cozienii sunt prezentați ca un neam al turpitudinii grotești, cea care definește metonimic politica unor epoci succesive. Nu așa se întâmplă în Valentina și Cartea lui Cezar, unde protagoniștii sunt aleși, nobili și buni. Surplusul spectaculos pe care îl aduce Angela Martin cuprinde stilul elaborat, migălos în enumerări de obiecte casnice, precis, de frescă istorică riguroasă, de scurte evadări sentimentale și poetice, pe care autoarea îl oferă cu generozitatea unei talent nestrunit. Condeiul se mișcă mai plin de viață decât incursiunea de vals în psihicul unor generații astăzi apuse.
Valentina Grozescu trăiește în Arad împreună cu soțul ei, inginerul-șef Laurian Grozescu, om al nomenclaturii anilor 1950-1960, comunist din carierism sau carierist în plin Sturm und Drang comunist, greu de stabilit cu rigoare, însă cu siguranță domn acasă și tovarăș în rest. Piețele volante cu parfum vintage, străzile centrale pavate cu piatră cubică, arhitectura neoclasică, totul amintește nu atât de România lui Ferdinand Întregitorul și a regelui autocrat Carol al II-lea, cât de vestigiile lumii de ieri, cea evocată de austro-ungarul Stefan Zweig în autobiografia lui apreciată în spațiul cultural românesc. Europa centrală, cea multietnică, bogată și elitistă la vârf, dar vizibil modelată de spiritul așezat al popoarelor germanice, pâlpâie pe tot cuprinsul romanului. La bază, vedem, totuși, o lume pestriță, blocată între un rural stânjenitor pentru cei în poziții sociale subalterne și un mediu urban încă nedigerat convenabil, segregaționist în fond și de o comoditate burgheză impenetrabilă. Abia după sovietizarea Europei centrale se merge rapid în direcția unei industrializări și colectivizări rapide, deși inegale, care distrug țesuturile sociale preexistente. Relu, absolvent de studii superioare, băiatul doamnei Mohor, fostă mare proprietăreasă din rândul boierimii decăzute și dispărute (dar și povestea șvabei Ruji este una la fel de tragică în plan familial, fără a se menționa faptul elementar că șvabii și sașii din Transilvania au susținut regimurile de extremă dreapta germane și maghiare după 1940 prin colaborări și înrolări militare voluntare), ajunsă în poziția de a presta croitoria pentru o subzistență decentă (Valentina, dar și alte neveste tinere de nomenclaturiști, apela deseori la serviciile ei), moare de ciroză autoindusă pentru că se simte respins social de noua orânduire socialistă. ,,După naționalizare, ai ei rămăseseră în casa lor fără s-o împartă cu alți chiriași, nu aveau în familie nici deținuți politici, nici condamnați care să-și ispășească pedeapsa în vreun lagăr de muncă forțată, nici deportați în Bărăgan, iar una peste alta, aveau doi bărbați care, de bine, de rău, aduceau în casă două salarii, maică-sa ținea toată gospodăria, ea altă grijă n-avea decât să se ocupe de băiat”. (p. 23) Părinții Valentinei, domnul și doamna Otescu, apar redați în tușe grațioase ca intenție, dar duble ca reprezentări culturale tipic ardelenești: doamna Otescu este gospodina robotitoare desăvârșită, mamă, soție, bunică exemplare, în timp ce domnul Otescu, contabil-șef (p. 83: ,,…atunci când s-a desființat regiunea Arad și trebuia făcută încheierea, a avut sute de registre contabile de predat și mii de acte, până la ultima chitanță. Numai el, cu o mână de oameni! Vă dați seama ce răspundere a avut! Am crezut atunci că se și îmbolnăvește. Dar, de când a fost mutat la Policlinică, s-a mai liniștit. Vorba vine, că și atunci a avut bătaie de cap, până a organizat serviciul de contabilitate. Acum zice că vrea să scoată o carte la București”), face paradă de ticăială, răbdare, hărnicie și onoare impecabile într-o lume în care ,,golanii” au ajuns la putere, au răsturnat o lume care funcționa chipurile fără cusur, au furat proprietățile agonisite cu muncă, ingeniozitate și talent (sau cel puțin așa suntem îndrumați să credem – p. 227), iar acum dau naștere unei societăți după chipul și asemănarea lor, stupidă și brutală. Vocea naratorului nu se exprimă niciodată în afara câmpului de observații și trăiri al familiei: societatea românească nu există în sine ca un întreg, istoria politică și economică dezechilibrată a țării nu se întrevede dincolo de atmosfera de zile de petreceri și vizite în familie, gătitul intens, gurmand și diversificat, regional și transcontinental în același timp, din bucătărie, de devotamentul matern fără cusur al femeilor din casă, care conduc familiile, bărbații aducând banii atât de necesari păstrării unui anumit standard de viață și de confort. Partea masculină este la rândul ei efeminată sentimental și zaharisită de timpuriu, dincolo de succesul pe cale profesională, petrecut întotdeauna în obscuritatea rea a lumii din afara casei: viața lor interioară, atâta cât este, se desfășoară pe coordonatele fixate de sarcinile domestice impuse de activitatea femeilor în casă. Când Laurian este bănuit ca reînfiripase vechea relație cu Felicia, fosta lui nevastă din high life-ul bucureștean al mediului academic sus-pus și al firmelor de comerț exterior de după 1948, care avea să moară oportun tot din pricina cancerului la ficat impus de alcoolism, ne-am fi gândit că asistăm la tribulațiile unei căsnicii în care criza vârstei de mijloc sapă falii între Laurian și Valentina, un cuplu nu tocmai sudat sufletește, trăind într-o oarecare nepotrivire emoțională adâncă (Laurian este placid, în vreme ce Valentina arde afectiv). Familia, însă, le va îneca aceste înclinații personale, întrucât morala de grup unit, supus unor restricții morale, unor obligații gospodărești stricte (de fapt, familia Grozescu este, în esența ei tare, o gospodărie privată în curs de dezvoltare), mai ales când etica regimului impunea oarecare conduite de suprafață, iar statutul social depindea și de așa ceva, are câștig de cauză. Trecuți de vârsta de 45 de ani, Laurian și Valentina se preschimbă ca la carte într-o pereche liniștită și resemnată cu fericirea domestică, asemenea părinților lor venerabili. Vorbim de o familie provincială și patriarhală până în măduva oaselor în perioada celui mai accentuat avânt de dezvoltare socială din secolul trecut.
Bunicii Valentinei, Mitru, frizerul meșter plecat temporar în America de dinainte de Primul Război Mondial, și Savita, femeia pe care o iubea cu devotament Mitru, sunt personaje aureolate legendar, aproape biblic, ca Avraam și Sara: vorbesc într-o păsărească bănățeană, desprinsă din limba română accentuat regionalizată, care amintește de lumea de la finalul secolului al XIX-lea din Imperiul Chezaro-Crăiesc. Valentina anticipează anxios foametea în comunism și de aici inelul prețios, cu diamante și smarald, cumpărat de la fostele familii bogate sărăcite. Acest inel va ajunge pe degetul nevestei austriece a lui Cezar, băiatul ei, câteva decenii mai târziu, parcă revenind simbolic la titularul de drept. Legatul material al familiei este și o ancoră economică sănătoasă într-o lume comunistă fără rădăcini și stabilitate internă. Penuria mărfurilor de lux este aproape deplină. Alimentația de bază suferă la toate capitolele, dacă nu ar fi pentru instinctele autarhice ale țăranului bănățean chivernisit, vrednic și strângător cât cuprinde. Colectivizarea lucește ca un dezastru social: ,,Se referea, desigur, și la confiscarea pământurilor sub masca așa-zisei colectivizări, din cauza căreia fierbea toată țara. De altminteri, o aștepta îngrijorat pe Valentina să se întoarcă la Sânnicolau, să le povestească ce hotărâse Tata Mare: intra sau nu intra în Colectiv? Fiindcă, într-un fel sau altul, de asta depindea soarta întregii familii. Dar cel mai mult se temea de Laurian, să n-aibă necazuri ,,cu nărozii ăia” la uzină”. (p. 101) Profesorul Vaida este o altă figură luminoasă a lumii vechi, cel care îi considera pe ruși o nație de hoți: el este cel care îl va medita pro bono pe Cezar la chimie, unde se remarcă la olimpiadele școlare, pe seama experienței cărora va putea să dea examenul greu de admitere la medicină în București. Istoria României moderne este deformată sălbatic în școli. (p. 134, p. 165) Suntem în plin stalinism românesc, însă doar punerea în scenă a Carminei Burana la Arad antrenează rememorări ale lumii europene superioare, una mai bună, fără îndoială.
Lia, prietena cea mai buna a Valentinei, este căsătorită cu un ofițer (politic?) sovietic, primitiv, sus-pus, fustangiu, Ușakov, întruchiparea barbariei rusești, însă băiat ambițios și priceput la toate, inclusiv în lumea afacerilor internaționale dubioase spre finalul vieții. Valentina merge la doamna Alida, coafeza lumii bune de partid, lucrând clandestin. Viața bună visată, clădită pe lux și opulență, scoate ochii prin crăpăturile societății socialiste. Regretul după bunăstarea și epatarea pierdute își găsește echilibrul în traiul îndestulat, dar mediocru, al familiei Grozescu. Valentina are vocația unei casnice care ar fi putut trăi în palate luxoase, dar care, în loc să fie plimbată de un șofer cu mănuși prin Arad, Cluj, Budapesta, Viena etc., suferă un accident crunt de bicicletă în ziua spectacolului cu rol, de fapt, comemorativ. Își pierde memoria, suferind de ,,amnezie anteretrogradă”. (p. 226) Vorbim de un diagnostic pilduitor: lumea comunistă merită rapid uitată pentru o femeie întreținută și de mare valoare ca doamna Valentina Grozescu. Mama acesteia moare, moment în care cosmosul lor se tulbură definitiv: în comparație cu avutul țărănesc abundent din trecut (p. 239), familia se simte sărăcită în noua ordine socială. E lumea odioasă în care romanul lui Titus Popovici, Setea, nu le impresionează pe Valentina și mama ei cinefilă când merg să îi vadă ecranizarea la cinema. Lumea măruntă și invidioasă, ranchiunoasă și incorectă, avidă de parvenire, a birocrației de partid patriotardă îi creează dificultăți și domnului Matei Otescu, impecabilul contabil-șef, om de caracter al vechiului regim. România este o închisoare pentru sufletele alese, iar Aradul e mai aproape geografic de Viena decât de București. Refugiul în tabieturile închise ale familiei rămâne singura soluție de ispășire și vindecare sufletească.
Mai puțin pentru Cezar, vlăstarul unei familii superioare spiritual, student la medicină și viitor șef de promoție sau pe acolo, îndrăgostit de colega de liceu Rujița, sărmana sârboaică orgolioasă în dragoste, dar fără tenacitatea și voința de a scăpa din și de România. Cezar își face rezidențiatul la Viena după 1975, beneficiarul unei burse mărunte a statului român. Va rămâne în splendida și bogata capitală a Austriei. Rolul de transfug va arunca un blam indelebil pe cariera tatălui său, mazilit curând și din propria voință. Familia intră într-un con de umbră pe măsură ce astrul lui Cezar urcă pe firmament. Eminent student, Cezar face carieră de psihiatru (la fel ca Ion Vianu în Elveția), antrenând și corectând psihanaliza freudiană, epurată de urmele sale negative de materialism. Libertatea prosperității occidentale este minunată. Ce este Viena? Raiul familiilor așezate, al traiului burghez imperial, al culturii înalte inefabile, al opulenței generalizate, al ordinii incredibile. ,,Ceșcuța cu cafea așezată pe farfurioară și garnisită artistic cu o spirală albă de frișcă i-a fost servită fiecăruia pe o tăviță argintie, alături de un pahar de apă și o grațioasă linguriță culcată cu fața în jos”. (p. 364) Ce oferă privitorului, lipsit de libertate și traiul de bancher, frumoasa și sublima capitală? ,,Bunul-gust și eleganța, tejgheaua, mobilierul, candelabrele, pianul și decorațiunile ce combinau cu rafinament marmura, sticla, lemnul și alama creau în interior o atmosferă intimă”. (p. 365) Lia cea fără copii și dezamăgită în căsnicie și ofițerul Ușakov, bădăranul rus paradigmatic, se stabilesc în misiune diplomatică (și nu numai, probabil și una cu bătaie lungă în rețeaua densă a serviciilor secrete sovietice) tot la Viena, dar Cezar va păstra o legătură răzleață cu ea. Trăind modest spre sărac, muncind pe brânci, Cezar se îndrăgostește de Karin, mama unei foste profesoare de limbi străine, la rândul ei așezată deplin în traiul burghez. Karin este rece și directă, tânără șaptezecistă emancipată și cu mașină, viitor medic, dar altfel educată decât în mohorâta Românie muncitorească: ,,Cezar își aminti fără să vrea că el avea prea puține cunoștințe despre istoria Aradului său natal. O recompunea cu lacune din unele discuții în familie, din amintiri ale părinților și mai ales ale bunicilor. Pe când era școlar circula prin orașul lui ca printr-un decor străin învățat pe dinafară, copiilor nu li se dădeau explicații. Aflau întâmplător – cât aflau – despre originea sau semnificația cutărui loc istoric, cutărei străzi ori clădiri. Ce învățau însă la școală era că toate aparțin poporului muncitor”. (p. 414) Universul comunist concentraționar este o întrerupere a ordinii naturale autentice în acest roman apăsat anticomunist. Sluga Genoveva din casa Oteștilor își turna stăpânii la Securitate, deși băiatul ei ajunge tot medic în ordinea socialistă. O societate de turnători mărunți pândește la tot colțul pe cei buni. Austria, în schimb, este paradisul bunătății civice, al verticalității, al răcelii competitive, dar corecte, o Românie pe dos, țara tristă în care mizeria spațiului locativ și a transportului public îngălat sunt generate și girate de morala practic odioasă a regimului. Românii nu au gustul libertății, iar cei care se eliberează o fac pe cont propriu. Totuși, familiile de calitate din Arad pot suplini acest gol de umanitate și de civilizație. ,,Observase că dincolo de bunăstarea, altminteri inimaginabilă pentru cineva aterizat din Est, comportamentul oamenilor, educația, disciplina, punctualitatea, politețea, rosturile familiei erau, în esență, identice cu cele deprinse acasă, la Arad. Prinsese de-acum curaj să iasă în Ring, pe jos sau cu tramvaiul, purtând în buzunarul paltonului biletul cu itinerariul schițat cu creionul de Karim”. (p. 510) Pe când în România avea loc răscoala de la 1907, ce minunății ascundea Viena? ,,Valentina parcă și vedea lumea de odinioară, aceea care fremăta pe cartonul maroniu al vechilor cărți poștale: bărbații purtau canotiere, femeile, pălării de vară cloche cu capetele panglicuței de muselină fluturând la cea mai mică adiere, în timp ce copiii zburdau veseli în parc printre castani”. (p. 513) Asistăm la o feerie burgheză greu de uitat. Cezar Otescu își duce mama, răpită din iadul socialist, la opera din Viena. Capodopera Carmina Burana rupe zăgazurile fericirii mult visate și multe așteptate. Lumea interbelică, nu departe de cea din evocările Ioanei Pârvulescu, și cea care contează prind viață cu energii noi și sporite.
Prin contrast, în Cartea lui Cezar suntem imersați în anii 1968-1969 la București, capitala R.S.R. Cezar Otescu e student la medicină, același elev eminent pe care îl știm din Valentina. Povestea de viață a Otiliei Apostoleanu, fiica unui mahăr din Baroul bucureștean între războaie, domnul Giurcănescu, despre care aflăm că nu făcea politică, deși avea cunoștințe legionare (sau poate Securitatea înscenase totul), însă profesia și familia contau cel mai mult până la urmă, este surprinsă ca aflându-se într-o decădere și o mutilare psihologică prelungite. Tatăl moare în lagărele comuniste în 1952, soțul se stinge într-un accident de mașină încă din primii ani ai războiului, mama o lasă în lume singură pe urmașa ,,orfană” la începutul anilor 1960. Traumatizată, Otilia Apostoleanu, femeie frivolă a clasei bogate interbelice, ajunge să muncească ca bibliotecară de cartier după o experiență ca tricoteză la UCECOM. Abia își duce zilele dintr-o leafa modestă, speriată de societatea comunistă pe care nu o înțelege deloc. Într-un final, aceasta se va căsători cu un fost profesor pensionar, un distins domn Ionel Tănăsescu. Doamna Apostoleanu îl ține clandestin în chirie pe Cezar la un preț modic. În calitate de student greu aclimatizat la Bucuresti, spațiu al ușurătății vulgare în exprimare și al manierelor directe, Cezar nostalgia după căldura căminului părintesc: ,,Pierdu, așadar, acest fericit tablou de familie: cu bunici, părinți și copii”. (p. 24) Orașul pare a fi un soi de lagăr în aer liber: un tânăr care făcea reclamă la postul de radio Europa liberă, Toni Berbece, e bătut de poliția regimului, cea secretă. Carolina Hidișan, fata unui doctor de policlinică uns cu toate alifiile și al unei mame soră medicală șef, care se trăgea din umilul Ferentari, este iubita din facultate a lui Cezar. Crescută în mijlocul noii nomeclaturi șaizeciste, Carolina trăiește într-un confort cu aere occidentale, are acces la bani și la concedii în țările Blocului Comunist. Nu învață atât de bine ca Cezar, provincialul ambițios, ardeleanul serios și aplicat. Ariviștii noului regim visează la bunurile de consum vestice și trăiesc din pile, cunoștințe și relații (procurarea livingului Bonanza, destinat pieței de export din Vest, este un exemplu în acest sens). Lectorul Sandu Grozea este un alt personaj frustrat al noii ordini sociale. Copilul din flori al soțului doamnei Apostoleanu, cu o mama alcoolică, Nuța, fostă slugă a Apostolenilor, femeie de serviciu și spălătoreasă ținută de milă la subsolul blocului unde locuia temporar Cezar, este un tartor nefericit. Sandru Grozea îi trimite din întâmplare pe Cezar și Carolina la festivalul de teatru studențesc pentru amatori din Nancy, Franța. Punerea în scenă a unei piese se reduce la șase săptămâni de pregătire. Studenții de la IATC, Carol Davila, literele bucureștene se pregătesc asiduu și realizează o piesă absurdă, care va avea o puternică latură anticomunistă, însă nu în fața cenzorilor de la București, ci a publicului european din Nancy. Protestul lor nu va avea urmări grave. Carolina și Cezar sunt un cuplu de studenți tineri, trăind pe ascuns de privirea părinților, dar nu și a vecinilor. Un anume domn misterios Ionescu, aferat, priceput în aparență la toate, insidios și volubil, personaj sinistru cu maniere de turnător la Securitate, conduce în materie de curiozitate meschină și spionaj între vecini care se potrivesc cu cerințele carcerii comuniste. Cezar și Carolina sunt diferiți ca educație, aspirații și caracter: el serios, studios și muncitor, ea copil de nomenclaturiști aranjați. Peste relația lor plutește atmosfera de precaritate și înghesuială a unei garsoniere friguroase de amor studențesc, completată de cinismul realizării sociale în primul deceniu de ceaușism (cu toate că generalizarea se aplică mai degrabă lumii de după 1989): ,,Știau că fericirea nu pică din cer. Trebuie căutată, vânată, cucerită, păstrată, drept care oamenii își pun la bătaie atât egoismul, cât și iscusința”. (p. 108) Plecarea la Nancy este ca ieșirea din temniță. Securiștii îi însoțesc ca niște cerberi ipocriți și nesiguri pe sine, dar duri ca birocrați fără personalitate, la tot pasul. Frica de a le fi respins pașaportul, cum se întâmplă chiar în grupul de actori cu liderul lor, de a nu urca în avion, alimentată de speranța de a vedea Occidentul, cu galantarele pline, cu străzile curate și chipurile radioase ale trecătorilor, toate acestea sunt surprinse cu intensitate în roman. Franța studențească era de stânga în 1969, dar reacția proaspeților deținuți scăpați din România este următoarea: ,,Dar românii parcă erau picați din lună. Nu aveau ce să comenteze, nu auziseră despre acele evenimente. Drept care își dezamăgiră oarecum prietenii, răniți în orgoliul lor de bravi combatanți în slujba unor idei progresiste”. (p. 227) Până la urmă, piesa mută, cu valențe anticomuniste de revoltă juvenilă, este una de succes, dar de nemenționat acasă, în închisoarea România, unde actorii eroi, total apolitici, nu pățesc, totuși, nimic: ,,Fără bariere, fără cuvinte, descătușați de corsetul teatrului convențional, actorii spuneau totul prin limbajul corpului. Opresiunea, captivitatea, frica, setea de libertate, deznădejdea, violența, nedreptatea, revolta, neputința exprimată prin forța tăcerii, a gesturilor, a mișcării alertară mintea și sufletele spectatorilor”. (p. 238) Până și Carolina, odrasla unor parveniți ai regimului medical comunist, va ajunge în Statele Unite în 1980, unde se stabilește alături de un regizor suedez.
Ceea ce se întrevede în istoria ficționalizată a unei familii, dar și a unor destine paralele cu care aceasta intră în contact, este vidul colectiv românesc, sentimentul unei injustiții morale la adresa unor subiectivități, oricum, exacerbate și nombriliste, dar și jinduirea după prosperitatea țărilor capitaliste dezvoltate, idolatrizate atât la timpul trecut (reverberațiile austro-ungare din Valentina), cât și în prezentul anilor 1970-1980 (aerul de eliberare consumistă din Cartea lui Cezar pledează pentru asta). Angela Martin nu a pictat o frescă socială, cât a pus la cale povestea bovarismului românesc occidental – un Occident imaginar și personal, aproape senzual – din ultimele două-trei decenii de regim socialist românesc. Nu-i de mirare că România tranziției la capitalism a fost maltratată de legea junglei aplicată în planul relațiilor sociale imediate, unde egolatria și egoismul fără scrupule au devenit expresia libertății achizitive, cicatrice nevindecate până în prezent.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Individualismul middle-class în romanele Angelei Martin” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 