Imposibila revenire
În cea de-a treia secțiune – sau reflecție – din prima parte a capodoperei Omenesc, prea omenesc, Friedrich Nietzsche, îmbătat de relativismul care dizolvă orice pretenție de înțelegere finală a lumii, anulează asumpția sau așteptarea înțelegerii omului ca aeterna veritas. Ruptura filozofiei tradiționale, în speță a metafizicii, de orice contact al cunoașterii cu istoria speciei umane este surprinsă de Nietzsche fie ca teleologie (scopul sau împlinirea omului este ce decretează gândirea veșnică), fie ca natură umană pretins neschimbată, instinctele construindu-se și evoluând în timp în circumstanțe biologice care pot fi depistate și plasate sub diferite categorii, ce doar ordonează, nu și normează – până la urmă, aceasta este cunoașterea științifică vulgară a timpurilor noastre. Așa cum nu există fapte eterne, nu se poate discuta în termeni de adevăruri sau falsuri eterne. Nietzsche a devenit banal pentru omul comun de astăzi, probabil ultimul om al istoriei, întrucât aceasta nu pare a ne mai rezerva surprize de natura unor schimbări radicale sau cel puțin așa se iluzionează cei care au cel mai mult de câștigat din actuala ordine a lucrurilor. Însă schimbarea roade la temelia lumii cu aceeași determinare lacomă ca întotdeauna.
De aceea, recitirea autobiografiei lui Johann Wolfgang von Goethe, Poezie și adevăr (Dichtung und Wahrheit), se alcătuiește ca o anevoioasă incursiune în trecut, care surprinde perisabilul din ceea ce nu poate dăinui. Contrar celor care trâmbițează eternitatea artei, nimic nu este mai străin de atmosfera spirituală, grosieră și materialistă până la obscenitatea cea mai seacă, a zilelor noastre digitalizate, electrizate tehnologic, ca orizontul, limitele și sensibilitatea înalt și pretențios burgheze ale spațiului german din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aflate în contradicție completă cu prescripțiile veacului nostru. Citind proza densă, miezoasă și meșteșugită a lui Goethe aluneci parcă într-un turbion istoric care impune o re-gândire, o re-simțire, o re-considerare din temelii a ființei așa cum o cunoaștem din realitatea construită de societatea timpurilor noastre. Distanța care separă la nivel psihologic și moral – aș zice, chiar senzorial – Europa anului 2026 de cea a anului 1775 (sau mai devreme) implică la fel de multe transformări, salturi, rupturi, breșe, prăpastii, crevase în care nu te poți ascunde, ca între Grecia secolului lui Pericle și cea contemporană nouă, vocile abătute ale schimbărilor radicale. Singura mențiune, care poate fi făcută fără să ne confruntăm cu jena propriei condiții ontice, este o anumită unitate ontologică de fundal a Dasein-ului gânditor. Abia prin gândire, care rămâne aceeași ca intelect, exercițiu mecanic de raționare, dar nu ca rațiune, înțelegerea pretins deplină sau adâncă a celor ce sunt, simțim ceea ce e comun din ceea ce ne separă în rest.
Cronotopul goethean tulbură sub mai multe planuri, pe care le vom surprinde, sperăm, în fulgurația lor astăzi istorică, pecetluită, definitiv îngălbenită și vizibil trecătoare:
Frazarea masivă, greoaie, intenționând să reziste timpului asemeni unei dinastii de negustori importanți din romanele lui Thomas Mann, înconjurați de mobile muzeale, este nu numai un element constitutiv al scriitorilor germani de secolul al XVIII-lea, ci elementul în care Goethe toarnă ceva din vioiciunea și caracterul capricios al firii sale. Nimic mai distant față de vremurile noastre. Dincolo de respectabilitate, astăzi de neînțeles decât prin reconstituire istorică, aflăm o oarecare frivolitate a simțirii, pe care doar politețea burgheză – iar Goethe este atât de politicos, aproape ceremonios, la tot pasul – și educația superioară a autorului o atenuează poetic.
Lipsa intrigii este copleșitoare: suntem într-o galerie de portrete ale oamenilor stimabili din viața protagonistului Goethe, figuri tutelare, sobre, statice, de o sârguință și tenacitate germane tipice. Ceea ce predomină cuprinde o segmentare ierarhizată a societății: fiecare meserie are modelul său tipic de umanitate, anevoie de înlocuit cu altul. Sferele sociale nu interacționează decât de la o salutară distanță una de cealaltă, iar scena, bogată în amănunte, a încoronării regelui Iosif al II-lea în aprilie 1764 din orașul comercial, financiar Frankfurt-am-Main, este un triumf al ordinii sociale, al cinstei, onoarei și bogăției ornate, create de educația militară și al respectului automat față de cei sus-puși din societatea germană locală (germanitatea este o realitate în curs de facere și inventare). Lumina reflectoarele este axată exclusiv pe meritele, manierele și moravurile stăpânirii sociale, chintesența valorilor morale admise. Dincolo de ascultarea preceptelor creștine se simte o dorință sugrumată de dezinhibare, de acceptarea a naturii umane așa cum este aceasta, înrudită cu a mamiferelor, fără intoleranța religioasa oficială, dar care participă la modelarea unei lumi în sine. Iluminismul preromantic, în cazul lui Goethe, este interiorizat sub forma sufletului frumos care este capabil să își creeze propria simțire religioasă în plan cotidian.
Bildung ca paideia europeană clasică: Goethe se cultivă din copilărie până la maturitatea solară, preocupările sale, la prima vedere, de amator ascund o diversitate a gusturilor rafinate care încununează modelul omului educat din clasele înstărite: pictura, botanica, fizica sau mecanica clasică, (al)chimia, filozofia, istoria clasică greco-romană, poezia și teatrul, heraldica și numismatica, muzica sunt expresii colective ale excelenței, recunoscute ca atare în clasa din care face parte clasicul german. Asemenea valori sunt extincte în clipa de față și apar cu atât mai greu de înțeles cu cât modelele comerciale de existență luxoasă și de divertisment din Europa acestui prim sfert de veac nu au nimic de împărțit sau măcar de asociat cu lumea saturată de cultura înaltă, însă complet scufundată a unui trecut care pare deja milenar, cu toate că nu este.
Holismul epocii se transformă în cazul lui Goethe, înclinat spre un panteism platonicizant, în căutarea unei căi de mijloc între un anume deism esoteric, de inspirație francmasonă, dar profund neoplatonic, pe care îl cunoaște fără mediere, și o investigare inocentă a secretelor științelor naturale. Între misterii și misterul naturii, Goethe își calibrează cercetarea de o viață, misiunea unei minți iscoditoare și neabătute, fără a fi nicidecum un filosof în sensul profesoral sau sistematic al cuvântului, aidoma celor mai înzestrați filosofi germani din epoca sa (cei mai mulți se adună în Olimpul filozofiei). Din nou, citind cu ochii timpurilor noastre, Goethe, lent, migălos, șerpuitor, arhitectural, mimând cu talent gingășia și o oarecare inocență histrionică pe de o parte, însă dorind să atingă prin intuiția pură adâncuri de simțire și adevăr, nu mai aparține decât retrospectiv culturii europene prezente. Cultivarea ego-ului, care pulsează în ritmul lumii, dar care năzuiește la o depăși prin artă, este un alt ideal goethean. Nimic din toate aceste deziderate nu mai impune și hrănește arta vremii noastre, alienată pe de-a întregul de ambientul lumii lui Goethe, complet trist, dar sublim ca mască mortuară, în izolarea sa temporală.
,,Atunci a fost epoca în care a apărut ceea ce cunoaștem drept lumină și în care a început ceea ce este arătat prin numele de creație. Oricat s-ar fi diferențiat treptat lumea prin puterea vitală mereu activă a lui Elohim, îi lipsea încă o ființă aptă să restabilească legătura originară cu divinitatea și atunci a fost creat omul, care trebuia să fie asemănător, ba chiar deopotrivă cu divinitatea, dar care era și el în cazul lui Lucifer, adică absolut și mărginit în același timp. Și pentru că această contradicție trebuia să se manifeste în el prin toate categoriile existenței și pentru că toate stările trebuiau să fie însoțite printr-o conștiință deplină ca și printr-o voință hotărâtă, era de prevăzut că omul va fi creatura și cea mai perfectă, și cea mai imperfectă, cea mai fericită și cea mai nefericită. N-a durat mult și omul a ajuns și el să joace rolul lui Lucifer. Despărțirea de binefăcătorul său este fapta proprie a nerecunoștinței și căderea deveni pentru a doua oară iminentă, deși întreaga creație nu este și nu a fost altceva decât cădere și înapoiere către origini”. (Poezie și adevăr, traducere de Tudor Vianu, vol. 2, Editura pentru literatură, București, 1967, pp. 160-161)
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Imposibila revenire” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
