Ideologii de interval istoric
Relevanța operei istoricului Nicolae Iorga în lumea intelectuală a primului sfert al secolului al XXI-lea este în cel mai fericit caz secundară, dacă nu cumva fără niciun efect fertil în disputele istoriografice românești. Naționalismul său adesea extrem și esențialismul etnic din punct de vedere metodologic, antrenate de viziunea conservatoare inspirată de lungi durate medievale, de multe ori mitice, întotdeauna redate cu nostalgie sau într-un decor istoric pitoresc și idilic, îi fac opera imposibil de citit astăzi, în contextul disparației marilor narațiuni sau a validării unei istorii patriotic-naționale. Nicolae Iorga este un nume nobil, o emblemă a excelenței și valorii intelectuale în spațiul românesc, o efigie a neverosimilei grandori românești pentru unii, însă fără ca cineva să îi citească la zi opera – ceea ce ar fi fără putință, operele complete ale polimatului Iorga nevăzând niciodată lumina tiparului – sau să propună o evaluare a ei critică la zi. Nicolae Iorga și seducția fascismului italian (editura Humanitas, 2025) a istoricului și cercetătoarei Georgiana Țăranu este una din reușitele academice ale demersului de a înțelege locul și ideile politice ale lui Nicolae Iorga în context nu doar românesc, ci și european.
Orizontul acestei cărți, care reprezintă o lucrare de doctorat la bază, este unul circumscris de tema cercetării: în ce măsură ideile și influențele culturale fasciste din Italia interbelică se infiltrează sau sunt intenționat preluate în scrierile lui Nicolae Iorga. Desigur, avem și o a doua întrebare, nu redată explicit de Georgiana Țăranu, însă prezentă la tot pasul: a fost Iorga un politician sau gânditor fascist ori de inspirație fascistă? Cercetătoarea nu-l privește însă pe Iorga dintr-o perspectivă globală, ci asumat îngustă, de intelectual public, publicist înflăcărat și autoritar, polemist care ținea la libertatea de exprimare personală, însă, după cum vom vedea, revelatoare pentru ce a reprezentat în întregime acesta. Legăturile dintre vasta contribuție scrisă a lui Iorga în materie de scrieri efemere, referitoare la realitățile contemporane lui, și opera sa istorică largă nu sunt deloc urmărite de Georgiana Țăranu: în fond și la urma urmei, conexiunile, liniile de forță, analogiile posibile și viziunea comună dintre istoric, gazetar și politician există și ar fi fost interesant, dacă nu chiar edificator, ca acestea să fie expuse într-un studiu metodic și vast. Fără să o declare pe față, Georgiana Țăranu face și acest lucru în Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, însă completarea puzzle-ului epistemic și cartografierea ideilor politice ale istoricului Nicolae Iorga, nu ale memorialistului sau intelectualului public, necesită, în mod indubitabil, un studiu separat.
Din capul locului, autoarea îl introduce pe Iorga în matricea metodologică a totalitarismului ca utopie, corpus de idei antidemocratic și antiliberal (de parcă, în sine, conceptele de democrație și liberalism nu au trecut prin transformări adânci în ultimul veac) care pare de la sine, a priori format și din care intelectualul Iorga și alții asemenea extrag sensuri îmbibate de emoții și afecțiuni crescute din propria experiență de viață. Perspectiva este naivă și artificioasă, întrucât Iorga a fost un intelectual formidabil de dotat și creativ intelectual și nu un simplu aderent comod sau recitator versat într-o mișcare deja formată sau maturizată pentru care lucrezi cu mai mult sau mai puțin zel și devotament. În al doilea rând, concepțiile ,,totalitare” nu au atras pe un savant anume sau pe un intelectual public etc., ci aceștia le-au generat, le-au crescut și le-au răspândit în societatea oamenilor cultivați, a celor care dețin puterea politică și economică sau a clasei de mijloc educate, ca răspuns la numeroasele probleme sociale și psihologice resimțite dureros de milioane de inși. ,,Ce au văzut intelectualii la regimurile totalitare? Întâi de toate, sens. Secularizarea accelerată nu i-a lăsat doar pe oamenii de rând alienați și nesiguri, ci și pe intelectuali. Înclinați să dea o interpretare profundă lumii, intelectualii au căutat să umple acest gol spiritual. Mai întâi, mecanismul a luat forma respingerii propriei societăți, de regulă pluralistă. Nerăbdători din fire, mulți intelectuali au devenit ostili față de democrație, care nu pretindea că oferă un scop final al vieții și nici un set de instrucțiuni pentru a atinge vreun țel mai înalt. Totalitarismul care promitea soluții totale, și nu parțiale, la problemele societății, a exercitat o atracție deosebită asupra lor”. (p. 30) La finalul lecturii acestei monografii de istorie intelectuală, nu lipsește interogația: în ce măsură erau statele europene democratice și liberale la 1900 (și, de asemenea, egal de valabil, ce regim conducea România în intervalul 1866-1914: nici pe departe democrația de masă din prezent și nicidecum unul liberal în sensul liberalismului timpurilor noastre) și în ce constă ,,interpretarea profundă” dată lumii de Nicolae Iorga, care reiese ca oscilant, incoerent, nestatornic în afinitățile și antipatiile sale politice explicite, nici măcar tăinuite. Pe lângă aceasta, nu se poate afirma deloc clar din lucrarea Georgianei Țăranu cărei ideologii i se aservise (sau nu) Nicolae Iorga: nicăieri autoarea nu-l numește fascist, ci simpatizant, apropiat, actor sedus al unor marote din panoplia de idei fasciste (dictatorul providențial, națiunea ca esență tare a tradiției seculare, un antisemitism cultural și economic prezent din tinerețe și reînviat la bătrânețe în cazul istoricului român, obsesia pericolului bolșevic bătând la ușă). Pe alocuri, Iorga este, într-adevăr, un conservator monarhist de secolul al XIX-lea. Natura acestui conservatorism nu este niciodată explorată de autoare: acesta pare unul autoritarist, antiparlamentar, oligarhic, chiar dictatorial, profund antimodern și străin reformelor politice și economice ce se realizaseră în teritoriile nord-dunărene după 1859. Iorga psalmodia despre o țărănime și un domnitor din veacul lui Neagoe Basarab ca model pașnic și sănătos de guvernare a românimii de atunci și în vecii vecilor. Iar aceste îndemnuri, pe care le regăsim și în publicistica torențială a lui Mihai Eminescu, pot fi deopotrivă anticipatoare pentru fascism și iradiind un conservatorim utopic și metafizic, care vede în prezervarea rădăcinilor naționale calea de reînviere și energizare a națiunii, celebra teză palingenetică asupra națiunii. Iorga este, în portretul său final, un intelectual de dreapta care virează spre o ideologie fascistă cu tușe conservatoare. ,,Stanley Payne rezuma, în 1980, nouă categorii largi de concepte prin care specialiștii propuseseră până atunci analiza fascismului. Acesta era interpretat în următoarele registre: ca agent violent al capitalismului burghez, ca produs al unei prăbușiri morale și culturale, ca rezultat al unor impulsuri psihosociale nevrotice, ca produs al ascensiunii maselor până atunci apatice, drept consecință a creșterii economice sau a dezvoltării naționale, ca manifestare tipică a totalitarismului din secolul XX, drept o luptă împotriva ,,modernizării”; ca formă de radicalism al clasei mijlocii”. (p. 36) Între anii 1930-1938 am avut o democrație din ce în ce mai slabă, instabilă, suferind de concepții exagerate și iraționale de dreapta, concretizate la extremă în legionarism, însă dispariția aparenței de parlamentarism românesc s-a realizat de către regele Carol al II-lea. Imaginarul fascist, compus din cultul liderului salvator, violența simbolică și materială a elitelor conducătoare, statul-națiune ca actor sacru în lumea politică, era prezent în aproape toate partidele politice românești din perioada interbelică. Lovitura finală o dă, însă, monarhul României de atunci, care pune la punct o imitație neconvingătoare și fragilă a Italiei fasciste din primii săi ani, dovada influenței parțiale a istoricului Nicolae Iorga. ,,Discutăm despre un regim care și-a dorit să transforme radical societatea, pe care a guvernat-o prin violență, privilegii, nepotism și corupție în plan intern. Un stat polițienesc și un sistem judiciar au eliminat, treptat, orice distincție dintre stat și regimul fascist”. (p. 38)
Cu toate acestea, mare parte a lucrării de față se centrează pe biografia intelectuală și politică a lui Nicolae Iorga. Dilemele ideologice din ,,istoria mare” se rezolvă în ,,microistoria” personalității înflăcărate a istoricului naționalist. Iorga a fost în tinerețe sămănătorist de frunte, prin urmare, un adept convins și, prin aport personal, inflamat al unui set de idei antimoderne, xenofobe, naționalist extreme și opus celor două mari ideologii predominante în cultura română modernă: occidentalizarea accelerată din punct de vedere instituțional și politic (Partidul Național Liberal) sub stăpânirea și dirijarea unei elite forte de reformiști radicali și occidentalizarea lentă, boierească, păstrând baza rurală și obiceiurile culturale, sud-dunărene, ale locului, fără ca statul să-l copieze falsificator și servil pe cel francez, german, italian etc. (Partidul Conservator). Vanitos, impulsiv, coleric, tenace, ambițios, muncind enorm și posedând o energie naturală fenomenală, Nicolae Iorga începe să își asigure un statut inegalabil de mesia spiritual și apostol al națiunii în anii premergători Primului Război Mondial. ,,Un amestec de revoltă, compătimire de sine și autoritarism va caracteriza atitudinile sale publice, precum și relațiile sale cu colaboratorii, definindu-i în mare măsură activitatea sa publică”. (p. 72) După 1918, statura sa publică crește impozant și își atinge culmea în prima parte a deceniului 1931-1941, influențând din umbră politica regală după mandatul de prim-ministru al României (aprilie 1931 – mai 1932). Pe fondul unui stat ca România Mare, în care o treime din populație nu este de etnie română, iar administrația publică moștenește și dezvoltă aceleași rețele clientelare, de dominație de clasă, ca înainte de 1914, corupte, suficient de brutale și ineficiente economic, profund parazitare, și, pe deasupra, la granițe se ridică un stat de dimensiuni imperiale ca U.R.S.S., comunist, dar și a prezenței unor vecini statali cu valențe iredentiste precum Ungaria și Bulgaria, este cumva explicabilă căutarea unor soluții care să rezolve inedit și radical acest mănunchi de probleme. Nicolae Iorga, italofil dintotdeauna, cultivând imaginea și importanța și prestigiul civilizațional al Imperiului Roman și al lumii italice feudale și apoi renascentiste, o identifică în ascensiunea Ducelui, a dictatorului fascist Benito Mussolini. Cultul Ducelui, accentuat de transformarea conotată mereu pozitiv a societății italiene, deși dezvoltarea materială a Italiei a fost mediocră sub Mussolini, iese din comun ca neabătut în ultimii 15 ani din viața activă a istoricului. Nicolae Iorga devine cel mai respectat, curtat, flatat și probabil generos remunerat intelectual român din perioada interbelică. În plan intern este, pe rând, profesor universitar, guru al școlii de vară proprii de la Vălenii de Munte, academician, rector, șef de partid, parlamentar, ministru, prim-ministru, consilier personal al regelui Carol al II-lea etc. În plan extern, Iorga este un fel de ambasador cultural nerecunoscut oficial al României interbelice. Statul român investește sume apreciabile în campaniile sale externe, unde petrece în medie patru luni pe an. Italia este destinația sa preferată, cu toate că Iorga este omagiat și premiat în multe centre universitare și ambasade europene, din Anglia până în Polonia, faima sa ajungând și în Statele Unite ale Americii. În spatele gloriei sale de savant se ascund și interesele politice ale familiei regale sau ale unor politicieni români, care îl admirau pe Iorga. ,,Cu alte cuvinte, am putea spune că mesianismul său, decredibilizat și contestat periodic în plan intern începând cu anii ´20, s-a reorientat parțial în plan extern, în scop antirevizionist. Agenda și prioritățile sale de cercetare au urmat îndeaproape două tendințe destul de evidente. Una a avut un caracter explicit defensiv, justificator, care furniza răspunsuri istorice ca replici la atacurile propagandei sovietice, bulgare și sovietice”. (pp. 88-89) Vanitatea acestuia îl punea în situația nefericită de a intra în conflict cu oricine, până și cu regele țării, protectorul și fostul său elev, însă tot vanitatea îl obligă la scuze, pertractări și schimbări de atitudine și optică aflate la poli opuși (de pildă, naționalismul atenuat din prima parte de după 1919 avea în spate dorința asumată de a nu-i irita pe colegii de la Sorbona atunci când istoricul român urmărea să-și continue seria prelegerilor anuale pariziene).
Iorga nu este nici pe departe unicul intelectual de dreapta care află o soluție la avântul comunismului și al formelor de social-democrație interbelice în fascism. Georgiana Țăranu acreditează interpretarea prezentă în rândul istoricilor revizioniști ai Europei interbelice care considera că fascismul este o reacție viscerală la Revoluția Bolșevică și fondarea U.R.S.S.-ului. ,,Sinteză originală de ultranaționalism și modernism, de invocare a trecutului și a tradițiilor alături de avântul spre inovații, fascismul se deschidea către diferite tipuri de audiențe. Pentru mulți lideri politici și intelectuali români naționaliști, de factură conservatoare și autoritară, din generația ajunsă la maturitate în anii războiului, fascismul propus de Mussolini a reprezentat un proiect dictatorial atractiv, o ,,revoluție legală” acceptabilă. Apoi, pentru generația tinerilor naționaliști radicali, studenți la momentul venirii la putere a fascismului, experimentul italian a acționat ca prim și principal reper ideologic al anilor ´20, o modernitate politică dezirabilă. Și pentru unii, și pentru ceilalți, regimul lui Mussolini a fascinat prin cea mai mare promisiune a sa: renașterea națională”. (p. 115) Ipocriziile sau conștiința schizofrenică din punct de vedere moral ale istoricului Nicolae Iorga sunt relevate cu maximă onestitate de Georgiana Țăranu. Fascismul românesc de tipul Legiunii Arhanghelul Mihail sau L.A.N.C. (prietenia cu nazistul notoriu de A.C. Cuza, rasist și antisemit încă din tinerețe, nu încetează până la finalul vieții lui Nicolae Iorga) este respins de acesta pe motiv că este inspirat de influența germană în creștere în Europa. Germanofobia lui Nicolae Iorga îi îngăduia să treacă ușor peste violențele comise de ideologia fascistă în Italia. Parcă pentru a se minți eficient și cu spor pe el însuși, în locul îngrijorării pentru regimul fanatic și din ce în ce mai violent din Peninsulă, Nicolae Iorga aduce adevărate ode harismei și geniului politic ale omului providențial, chintesența spiritului roman antic renăscut în secolul al XX-lea, Benito Mussolini. Pe deplin sincere sau mai degrabă interesate, greu de spus, elogiile de inspirație mussoliniană, delirante din punct de vedere retoric, ale istoricului român au un singur merit: acestea nu construiesc un cult al liderului suprem, închinat vreunui politician român. Ar fi fost pilduitor dacă Georgiana Țăranu ar fi rezervat un subcapitol despre reacțiile publice, cu minus sau plus, ale lui Nicolae Iorga la figura politică a Majestatii Sale Regele Carol al II-lea. Poate că și aici, îndeosebi după 1938, Nicolae Iorga a ridicat un altar de cuvinte și entuziasme bombastice și factice, unde imprecația și elogiul stau împreună precum capul și pajura unei aceleiași monede. Întregul efort de a scrie panegirice lui Benito Mussolini îl plasează pe Nicolae Iorga în tabăra antidemocraților dintotdeauna. ,,Iorga aplică o lectură voit selectivă a fascismului, care avea dublul avantaj de a măguli guvernul Mussolini și de a educa publicul românesc”. (p. 144) Mai mult decât atât, ranchiuna sau resentimentele mai vechi ale lui Nicolae Iorga, care se considera cel mai înzestrat politician și spirit din România Mare, blindate de etnocentrism, autoritarism politic, cultul paralegal al puterii nerestricționate a monarhului, îl determină sau poate doar îl ispitesc să compare controlul adesea ilegal al vieții publice de către clanul liberal al Brătienilor cu dictatura liderului fascist Mussolini, a cărui tiranie apare ca fiind mai blândă și mai justificată în epocă. ,,Pentru a nu lăsa loc de îndoieli, se făcea distincția între ,,un autocrat bun, d. Mussolini, prieten al poporului” și ,,doi autocrați răi, d-nii Ion și Vintilă Brătianu, dușmani ai poporului”. (p. 160) Toată flatarea liderului fascist italian era menită, dincolo de efuziunile de extremă dreaptă ale lui Nicolae Iorga, recunoașterii Basarabiei ca parte integrantă a României Mari de către Italia, ceea ce se concretizează abia în 1927. Judecând în ansamblul perioadei, alianțele diplomatice ale României în primul rând cu Franța duc la un eșec total abia în 1940, când Germania domină fără rival întreaga Europă și Italia, cea care susținuse ani de-a rândul revizionismul maghiar în Transilvania, se supune impozițiilor teutone. În concluzie, în ciuda eforturilor de a strânge relațiile culturale italo-române, România nu este partenerul credibil și cu adevarat afin cultural. Ungaria se încadrează aproape întotdeauna înainte în simpatia diplomației italiene mussoliniene. Simultan cu acest proces defavorabil realmente intereselor naționale, normalizarea fascismului ca discurs public legitim nu contenește în cultura publică românească: ,,De exemplu, sub egida acestei asociații [Cultura Italo-Romana], italienistul Alexandru Marcu a pregătit o antologie a discursurilor lui Mussolini în limba română. Între timp, în paginile revistei Roma, atât Marcu, cât și discipolul favorit al lui Ortiz, George Călinescu, traduceau discursuri ale diverșilor oficiali fasciști, începând cu cele ale dictatorului. Cultura italiană nu mai putea să fie nicicum separată de propaganda fascistă după întronarea dictaturii, definitivată în jurul anului 1926”. (p. 195)
Omagiile lui Iorga aduse lui Il Duce și laudele pentru fascismului italian vor continua entuziast până în anul 1938. Iorga, iubitor de măguliri din toate părțile, devine un fascist fără puseuri de încurajare a violenței fizice, ci doar simbolice. Aura legendară a lui Mussolini începe să se stingă încet și niciodată complet în anii în care steaua lui Adolf Hitler crește până în punctul în care Germania începe să domine din umbră politică externă a Europei. Iorga este un hitlerofob absolut și de aici decurge antilegionarismul său accentuat. Carol al II-lea este cel mult un posibil dictator fascist, nu chiar de statura lui Mussolini, dar niciodată Zelea Codreanu. Mussolini își pierde parțial din credibilitate pentru Iorga în anii de dinaintea debutului celui de-Al Doilea Război Mondial. În războiul de cucerire a Etiopiei, Nicolae Iorga preia angrenajul ideologic fascist: ,,Cumva, în optica sa profund deformată de sentimentalism și rasism, Iorga susținea că războiul din Africa îi înnobila pe italieni, aducându-i mai aproape de esența lor latină și creștină. În numele unui asemenea popor în care toate virtuțile romane se reactivaseră, care înviase și revenise la misiunea sa istorică, va justifica Iorga, după cum vom vedea, și politica colonială fascistă. Adică exact în termenii naționalismului carismatic”. (p. 273) Intervențiile publice ale lui Nicolae Iorga sunt din ce în ce mai impregnate de rasism și antisemitism în 1937, însă versatilitatea criticilor sale demască o lipsă de claritate morală și mult oportunism din partea istoricului. Numai anticomunismul său vechi își păstrează verva și intensitatea. Iarăși, autoarea ezită să-l plaseze pe Iorga publicistul în categoria intelectualilor fasciști, deși sunt atâtea dovezi că fascismul temperat al lui Iorga există și nu surprinde prin nimic original. ,,El a rămas un conservator în derivă, care a romantizat radicalismul dictaturii lui Mussolini, încercând să-l împace cu tradiția. Iorga a fost și un intelectual tiranofil, precum și un excelent ambasador al fascismului italian în România”. (p. 313) Deși toate dovezile converg înspre un fascism românesc care nu se poate reduce numai la formele sale violente, inspirate de Germania mai mult decât din Italia, adunate în mișcarea legionară și L.A.N.C., ci le include și pe cele ale Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, Mihail Manoilescu etc., dar și versiunea sa iorghistă, care a fundamentat dictatura lui Carol al II-lea, la rândul lui un simpatizant al Ducelui și al modelului politic italian, Georgiana Țăranu refuză să tragă concluzia nuanțată a unei fascism policrom și multifațetat românesc, vorbind despre simpatii, apropieri și admirații de inspirație fascistă. Însă, fascist sau conservator dereglat spre autoritarism cum este apreciat, Iorga nu a fost niciodată un liberal clasic, un conservator de tip britanic sau un intelectual al dreptei democrate.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Ideologii de interval istoric” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 