Ideologia liberală în România (1990-2025)
Cristian Preda este un politician și profesor universitar român. De la jumătatea anilor 1990 până în prezent, acesta a publicat numeroase volume, multe de o valoarea inegală, recenzate prea puțin și de regulă ori de prieteni, ori de simpatizanți din rândul studențimii studioase, citate și utilizate epistemic preponderent sau doar în spațiul românesc de idei, și a făcut, de asemenea, multă politică de dreapta, democrat-liberală[1], fiind pe rând înalt funcționar, secretar de stat, consilier prezidențial al președintelui Traian Băsescu și de două ori europarlamentar din partea fostului Partid Democrat Liberal (PDL) la Bruxelles.
Pe final de an 2025, Cristian Preda publică un volum de aproape 1,000 de pagini format mare, intitulat generos Ideologii și ideologi în România contemporană (Editura Humanitas, București). Înainte de a trece propriu-zis la conținutul cărții și metodologia sa subiacentă, se cuvin spuse câteva cuvinte despre structura sa, din care decurge cumva, însă nu la prima vedere, substanța analitică a cărții: împărțit pe familii ideologice, volumul se prezintă ca o enciclopedie, subiectivă, dar cuprinzătoare prin selecție, de personalități intelectuale sau doar politice, alese și mărunțite la nivel de idei, acolo unde există, de către Cristian Preda. Pare mai degrabă un dicționar pe care îl consulți din când în când decât o carte pe care să o citești de la un capăt la altul. Fiecare ,,ideolog” studiat (impropriu spus altfel, cei mai mulți intelectuali citiți și studiați nu intră în corpul istoricilor, sociologilor sau politologilor de profesie – cât despre politicienii puși sub lupă, majoritatea nu sunt intelectuali decât în sensul acreditat de regimul comunist de odinioară, adică au obținut cândva o diplomă universitară – iar, în ceea ce privește vocabularul și viziunea asupra vieți, mulți politicieni români se exprimă și se comportă ca niște infractori de drept comun) ocupă de la o pagină la câteva pagini, fiecare medalion fiind scris cu ironie, distanță critică, pe alocuri umor, însă nota dominantă rămâne persiflarea arogantă și corectura rece, abstractă, a unui dascăl bătrân și condescendent, aplicată compunerilor pline de erori ale unor învățăcei care nu au mistuit adecvat lecțiile de bază ale teoriei politice, dar una la care nu avem acces direct, prin definiții și analogii limpezi, în acest tom. La sfârșitul opusului, Cristian Preda folosește aceeași tehnică de investigare pe cazul său personal (e un exercițiu de autoscopie util) și își asumă parțial părtinirea, mai cu seamă infatuarea sau aroganța, dar parcă nici aici nu este serios și autoironia jucată nimerește într-o formă penibilă și falsă de autoflatare (p. 961 – cf. secțiunea despre scandalul public legat de imaginea simbolică a lui Mihai Eminescu din a doua jumătate a anilor 1990-2000). Cristian Preda se recunoaște partizan, cu antipatii și simpatii evidente, însă producțiile sale intelectuale au pretenția de a fi independente de ordinele de partid. Scrisă în maniera unui jurnalism politic burdușit de istorie factuală contemporană, Ideologii și ideologi în România contemporană nu este o carte academică de științe politice, dar face parte din domeniul științelor politice. Faptul că vorbim de o lucrare în care de la început autorul nu-și ascunde partizanatele ideologice ne determină să îl credem când ne mărturisește (p. 966) că nu mai practică judecățile maniheiste și râvna radicală a liberalismului nouăzecist din prima sa tinerețe. Nu suntem atît de siguri dacă realizarea este pe măsura sincerității afișate de Cristian Preda.
Ceea ce ne surprinde de la început constă în caracterul atipic al lucrării. Tradusă în limba engleză, Ideologii și ideologi în România contemporană nu întrunește standardele minime de calitate pentru a fi publicată la o editură universitară de prestigiu: folosindu-se de o metodă de lucru neclară sau cel puțin subiectivă, lipsită intenționat de o ancorare în evoluția economică sau socială a României postcomuniste (nu găsim tabele, grafice sau indicii cantitative ale dezvoltării românești de după 1989, de la crize la perioade de boom economic – mai mult, notele de subsol la cărți din domeniu sunt cu precădere inexistente, literatura de specialitate întrebuințată apărând ca vizibil depășită sau măcar neadusă la zi), compusă din portrete intelectuale scrise ludic, care sunt precedate de titluri de capitole batjocoritoare și comice (extrase ridicole și ridiculizante din producțiile sau excogitațiile celor analizați), Cristian Preda redactează o carte de analiză politică, dar fără instrumentele de lucru ale profesiei. Un cititor avizat se poate justificat întreba: ,,Am cumva în față lucrarea unui profesor de științe politice sau a unui istoric-martor-participant al vieții politice românești?” Cu siguranță că a doua variantă este cea îmbrățișată de modul de operare vădit superficial a lui Cristian Preda, aproape bulevardier de înțelegere a fenomenului politic, dincolo de panașul și paraponul expuse cu morgă intelectuală la tot pasul.
În prefața la cartea sa, Cristian Preda se delimitează de încercările similare de a scrie o istorie a curentelor politice de după 1989 și a reprezentanților lor de marcă: plutind într-o bibliografie generalistă de la finalul anilor ’90 (K. R. Popper, Guy Hermet, Francis Fukuyama, Norberto Bobbio etc., mare parte din bibliografia obligatorie în primul an la Facultatea de Științe Politice a Universității din București în respectiva epocă), acesta observă imprecizia conceptuală din unele studii ale Alinei Mungiu-Pippidi, Ciprian Șulea (o voce discretă, fără pretenții de notorietate, de la începutul anilor 2000, dar țintită de Cristian Preda astăzi pentru a discredita o anumită tabără intelectuală – comitetul de redacție de la Criticatac și publiciștii de stânga subsecvenți) și Constantin Nica, Aristide Cioabă (în calitate de coordonatori), pentru a ajunge la istoria literară a criticului literar Mihail Iovănel, din a cărei primă parte s-a inspirat autorul cărții Ideologii și ideologi în România contemporană, pe care îl spulberă, însă, cu acuze și ironii slab sau deloc argumentate[2], dar tipice dreptei liberale nouăzeciste (alta decât cea din prezent, specifică vocilor dominante din partidul USR) de pe pozițiile căreia scrie Cristian Preda. Capitolul despre radicalii de stânga, al căror radicalism nu se vede în nici o formă organizată politic din România sau în prestanța lor publica măcar în spirit de hegemonie cultură gramsciană, este pur și simplu o aglomerare de simplificări și grosolănii interpretative, alimentate de glumițe, insinuări, poante și malițiozități care fac deliciul publicului cititor (cu simpatii) de dreapta, care nu iese deloc lămurit din această confruntare de idei, dar sigur mai solid întărit și înfipt în preconcepții decât la început. La un moment dat (p. 28), grupusculele intelectuale de stânga, care doar scriu și participă la marșuri publice cot la cot cu liberalii din noua generație USR, sunt declarate ca fiind cele mai influente din România, fără nicio probă sau demonstrație, pentru a fi apoi sofistic și mistificator alăturate PDSR-ului lui Ion Iliescu și PSD-ului de astăzi. Pentru Cristian Preda, grevele din multinaționalele românești (acestea au fost extrem de puține după 2007, momentul când am aderat la Uniunea Europeană) sunt ,,ilegale” (p. 30), iar interesul pentru marginali al stângii intelectuale (nu a PSD-ului, desigur, dar aici autorul sare cu abilitate peste un gol) este catalogat ca o prostie, un capriciu, o nebunie, o criză a minții sănătoase, patologizându-se nu atât vocația de solidaritate socială cu săracii (Cristian Preda este de părere că aceștia nu există în România sau sunt foarte puțini, fără să indice nicio statistică de verificat sau de studiat), cât orice formă de politică ecologistă, feministă, pro-LGBTQIA+ etc. Omul de dreapta Cristian Preda nu este antistângist pentru că agenda stângii este contrară credințelor sale intime, cum ar fi corect să recunoască fățiș: pretenția sa este una înca mai extremă și intolerantă de atât – temele stângii nici nu merită considerate pe agenda publică. Refuzul dialogului este absolut, semn că din climatul maniheist, violent discursiv și abrupt moral al anilor 1990-2000, Cristian Preda nu a ieșit până în zilele noastre. Este absolut aberant a observa cum ,,neocomuniștii’’ – termen preluat fără menajamente și cu profundă convingere ideologică din discursul de partid al Convenției Democrate Române (CDR) din anii 1996-2000, când CDR a condus țara într-o perioadă de prăbușire și criză economică și socială – sunt toți cei din PDSR-ul președintelui, astăzi dispărut, Ion Iliescu și apoi din PSD-ul de după 2004, în condițiile în care atâția politicieni din PD, PNL, PDL și din toate celelalte partide de dreapta ,,istorice” de după 1989, au fost foști membri PCR (inclusiv tânărul student Cristian Preda, căruia nu-i facem un proces de intenție pe această cale – cum nici autorul nu procedează altfel cu fostul prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu, utc-ist de frunte la 16 ani) cu funcții înalte în administrația și sistemul economic comunist, foști agenți și ofițeri ai poliției secrete (infama Securitate) sau, pur și simplu, indivizi asociați cu structurile de putere ale regimului comunist de care au profit în fel și chip. De ce unii ar fi mai puțin neocomuniști decât alții, în afara susținerii figurii lui Ion Iliescu, Cristian Preda nu ne spune. Toate partidele politice aflate la guvernare s-au înfruptat cu nerușinare și lăcomie din banul și proprietatea publică după 1989, punând bazele primelor generații de capitaliști români, așa cum sunt distribuiți aceștia în ponderea economiei naționale. Ritmul în care s-a realizat devalizarea proprietății de stat sau a furtului generalizat din infrastructura economică deja existentă, indiferent de precaritatea ei, dar și rețelele de corupție transpartinică sau nu, au variat de la un partid politic la altul, însă actorii acestui proces socio-economic capitalist au acționat aproximativ la fel (a se vedea Cornel Ban, Dependență și dezvoltare). Cristian Preda blamează la grămadă doar PDSR, ,,patrulaterul roșu” sau orice întruchipare a ,,stângii” lui Ion Iliescu. Mai mult de atât, intelectualii de stânga ,,radicală” sunt ombilical legați de fantoma PDSR din PSD, de parcă criticul literar Costi Rogozanu sau filozoful Ovidiu Țichindeleanu au fost cel puțin miniștri, dacă nu președinți ai României. Toate acestea au loc în vreme ce în capitolul despre intelectuali din volum, Cristian Preda le acordă multor membri ai PNL-PDL cu poziții înalte în stat în anii 1990-2010 statut de intelectuali independenți, neutri, rafinați, distanți în raport cu cenușiul exercitării puterii, în timp ce aceștia gândeau și scriau în formele evidente, ușor recognoscibile, ale ideologiei liberale, căci în cărțile de politologie consacrate categoriile conceptuale de liberalism clasic, liberalism secular, neoliberalism economic et alia (de care Cristian Preda pretinde a fi străin pe motiv că acesta este un concept-slogan al stângii ,,radicale”) sunt precis delimitate de câteva decenii și unanim folosite fără intimidări sau temeri teoretice.
Cât despre neocomuniști, aceștia sunt identificați prin cei care au guvernat România în perioada 1990-1996 și sunt chiar cei care au înfăptuit schimbarea instituțională a formei de guvernământ la Revoluție, tocmai aceia care au permis democrația și piața liberă să ființeze (așa anarhică și disruptivă cum a fost la început – inflația și șomajul explozive, colapsul PIB-ului, valul de privatizări dezastruoase de înainte și mai ales de după 1996, odată cu guvernarea CDR, al cărei singur merit este preaderarea la NATO și UE, pe care și neocomuniștii au susținut-o pe fondul unei lipse de alternative politico-economice – vezi declarația de la Snagov din 21 iunie 1995): generalul Victor Atansie Stănculescu, ,,ezotericul” Gelu Voican Voiculescu, Ion Iliescu, fostul mare nomenklaturist, deloc marxist în discursul său post-1989, coordonatorul și artizanul (i)moral al distrugerii statului socialist și al refacerii sale pe fundamentele economiei de piață deregularizate, cea care a adus la apariția oligarhiei corupte din România, fenomen tipic tuturor țărilor din fostul Bloc Comunist în primul deceniu de tranziție, Virgil Măgureanu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Iosif Boda, Vladimir Pasti, considerat ideologul neocomunismului, primul care a scris o carte de analiză politică realistă a tranziției, Mugur Isărescu (adept al neoliberalismului în practică în toată lunga perioadă care s-a scurs din decembrie 1989), Paul Dobrescu, Ioan Mircea Pașcu, Liviu Mureșan, Valer Dorneanu, Oliviu Gherman, Nicolae Văcăroiu, Ion Solcanu, Doru Viorel Ursu, Gheorghe Tinca, Gheorghe Dumitrașcu, Constantin Bebe Ivanovici, Eugen Mihăescu, Radu Câmpeanu, Constantin Ionete, Ștefan Cazimir, Octavian Știreanu, romancierul Augustin Buzura, criticul de artă Răzvan Theodorescu, dramaturgul Paul Everac, criticul și istoricul literar Eugen Simion, Cătălin Țîrlea, Antonie Iorgovan, părintele constituției, Victor Surdu, Ilie Verdeț, Adrian Năstase, un politician corupt, dar de o anumită suplețe intelectuală față de medie (inutil: Cristian Preda scoate în evidență atacurile la persoană și grobianismele patente ale fostului prim-ministru), Claudiu Lucaci, Enikő Vincze (o intelectuală de stânga care nu a ocupat niciodată o funcție publică notabilă, spre deosebire de Cristian Preda), Gáspár Miklós Tamás (intelectual marxist, liberal și apoi iarăși marxist de mare valoare în Ungaria și România de după 1990, tratat cot la cot cu politicieni români de forță locală, dar mediocri sau nuli din punct de vedere cultural), Claudiu Crăciun (între neocomunismul lui Iliescu și pretinsul neocomunism al micului și falimentarului partid Demos nu există altă legătură decât antipatia dezechilibrată a lui Cristian Preda pentru gândirea politică de stânga). Cu adevărat aberant este să plasezi ,,neocomunismul” lui Ion Iliescu ca sursă de inspirație pentru Andrei State, Alex Cistelecan, Sorin Adam Matei (un liberal declarat, cadru academic în Statele Unite de câțiva zeci de ani, vinovat de a fi constatat nulitatea academică globală a multor lideri intelectuali de dreapta), jurnalistul Costi Rogozanu, un critic impenitent al PSD-ului până în prezent, asociat, cum corect observa și Cristian Preda, dar se miră de așa ceva (,,Descoperim aceeași critică de la stânga a pesedismului ca formă de neoliberalism” – p. 160), lingvistul Dan Ungureanu, sociologul Florin Poenaru (plasat în descendența lui Ilie Verdeț, Adrian Păunescu și C.V. Tudor – deja am ajuns în zona calomniei intelectuale de joasă speță din partea lui Cristian Preda), Alexandru Racu (a cărui carte, Apostolatul antisocial, este literalmente desfigurată de Cristian Preda, care își încheie demolarea falacioasă a ceea ce nu a citit cu atenție printr-o constatare greșită, Alexandru Racu nefiind antiamerican: ,,un antiamerican acuză anticomuniștii” – p. 169), Cornel Ban (care predă și lucrează în Danemarca, nu în Statele Unite, și ale cărui articole științifice și cărți publicate la Oxford University Press au o recunoaștere apreciabilă în marile centre academice, ceea ce nu poate fi spus despre eseistica liberală autohtonă a lui Cristian Preda) și scriitorul Vasile Ernu, incriminat sumar de nostalgie sovietică și de a-l fi inculpat pe Cristian Preda și amicii săi intelectuali drept ,,băsiști”, exact ceea ce aceștia au și fost, printre altele, în cele două mandate ale președintelui Traian Băsescu (2004-2014). Simpla asociere ideologică fără nici un temei între Gelu Voican Voiculescu și un intelectual basarabean cu o identitate greu de definit ca Vasile Ernu arată doar răutatea și obnubilarea cu intenție, voluntară și conștientă a politologului Cristian Preda.
Capitolul despre social-democrați, în care politicieni pe bună dreptate uitați astăzi, ,,operele” lor politice figurând ca utile sub aspectul informării istorice imediate și doar atât, sunt alăturați lui Petre Roman, o figură importantă imediat după 1989, nu tocmai social-democrat, ci mai degrabă liberal (p. 191), sau politicianului Adrian Severin (personaj corupt cu concepții de dreapta liberale), arată doar confuzia pe bază de simpatii-antipatii ale autorului Cristian Preda. Constatăm că un politician al tranziției ca Teodor Meleșcanu, presupus ofițer ale fostelor și actualelor servicii secrete, adept al unor convingeri politice și economice neoliberale, este înscris la social-democrați. Acest talmeș-balmeș ideologic definește multe secțiuni din cartea de față. Mircea Geoană, ambasadorul în SUA care ne-a cuplat ca țară la NATO, unde a deținut o funcție înaltă în organigramă, este tratat disprețuitor ca un demagog și un populist incoerent. Lipsea ca Preda să-și însușească opinia lui Ion Iliescu despre ambitusul intelectual al lui Mircea Geoană și puteam să-l acuzăm pe autor de ,,neocomunism”. Glisarea de la gafele personale ale unui politician la culpele sale ideologice se realizează instantaneu pentru Cristian Preda. Dacă am fi copleșiți de puseurile de atac la persoană ale lui Cristian Preda, pe care acesta le practică sub masca atent retușată a zeflemisirii, am putea și noi să ne amintim, vag distrați, dar, de fapt, triști, de timpurile în care politicianul și profesorul Preda desena inimi pe nisip la Marea Neagră în compania politicianului de la Cotroceni Elena Udrea, dar o asemenea rememorare nu ajută la nimic în excursurile științifice de orice calibru.
Îmbinarea și trecerea bruscă de la guvernanți, care au fost cândva articlieri sau din vanitate și-au pus pe hârtie memoriile, la puținii și cvasianonimii intelectuali care susțin feminismul (minus Mihalea Miroiu), mulți din ei universitari de calitate, arată doar rea-voință și intenția de a coborâ orice discurs de stânga în derizoriu și bufonerie. Niciodată aserțiunile feministelor, deși expuse scolărește de Cristian Preda, nu sunt luate în serios sau studiate savant, ci livrate în bătaie de joc. Mai mult de atât, universitara Oana Băluță împarte breasla feministelor cu Gabriela Firea, fostul primar al capitalei și un politician PSD cu o imagine publică extrem de proastă în cercurile de dreapta, inclusiv prin prisma veleităților ei intelectuale, compromise de propria ei nulitate literară.
Capitolul despre ecologiști nu este atât o critică a ecologismului, cât un mecanism neconvingător de a lua la refec asociațiile și universitățile private ecologiste de după 1990, ecologiștii fiind descriși comic ca niște caricaturi progresiste, vitaliste, conspiraționiste și paranoice sub aspect ideologic. Nu există nimic serios în afară de caracterul burlesc în această secțiune transversală a cărții, pe care o judecăm ca irelevantă în ansamblu: ,,Devenit parlamentar, R. Cernea s-a facut remarcat când a refuzat să depună jurământ cu mâna pe Biblie, ca și atunci când a propus o lege de recunoaștere a delfinilor ca persoane non-umane. Printre argumentele folosite de el în această a doua privință s-au aflat și următoarele două, de ordin istoric: în Antichitate, orașul Tomis a bătut monedă cu Eros călărind un delfin, iar azi stema României e singura din lume care include doi delfini, imagine a Dobrogei. Proiectul a fost respins, deși deputaților și senatorilor li se explică faptul că adoptarea lui ar fi constituit ,,un important pas moral și politic înainte pentru umanitate”, întrucât putea reprezenta o recunoaștere ,,a faptului că drepturile pentru ființe derivă nu doar din apartenența la o specie anume, ci și din perspectiva gradului de inteligență”. Parlamentarii au preferat să dea legi doar pentru propria specie”. (p. 278) Analiza vorbăriei la Cristian Preda conduce la diminuarea importanței vorbelor și la nesocotirea rațiunii – pentru acesta, vorbele nu sunt fapte, iar riscul este ca nici vorbele să nu mai însemne nimic. Legătura lor cu cetatea sau cu spațiul public este deja una de amuzament cu detentă moralizatoare din partea universitarului Cristian Preda.
Nici capitolul despre minorități nu a fost construit mai puțin lamentabil: Ion Ianoși, un marxist ca atitudine, nu ca ideologie, până la finalul vieții, având în spate o operă de teoretician literar la fel de valoroasă ca a criticului Paul Cornea, ajunge sub degetele lui Cristian Preda un simplu intelectual evreu cu convingeri comuniste complexe. Adrian-Paul Iliescu este la rândul său un minoritar fiindcă are vina de a fi argumentat că în peisajul politic românesc ,,opoziția dintre democrație și totalitarisme este irelevantă”. (p. 285) Intrările despre politicienii minorității etniei maghiare nu depășesc stadiul unor eboșe cu informații culese din publicațiile lor. Capitolul despre Alina Mungiu-Pippidi nu are ce căuta la minorități, dar pe Cristian Preda nu-l interesează acest aspect: megalomania și egocentrismul liberalei AMP sunt ceea ce se urmărea a fi surprinse. Secțiunea despre minoritatea de la paradele Pride urmărește doar să distreze prin insolit publicul cititor de dreapta al editurii Humanitas, cel care șade ferm în fotoliul capitonat, lângă șemineul arzând, fumând cu lentoare o pipă (cazul Antonella Lerca Duda este scris cu disprețul intelo clasic, cu jerbe de răutate din vârful peniței, pentru oamenii de la marginea orașelor, săraci și chinuiți de politicile neoliberale, crucea pe care o duce cu trufie Cristian Preda și intelectualii ex-băsiști, căci eticheta nu se șterge cu ușurință). ,,Ideea e să nu-ți inunzi colonul”: acesta este titlul scurtei secțiuni despre Bogdan Georgescu, de care nu a auzit aproape nimeni în spațiul românesc, dar pe care Cristian Preda s-a bucurat a-l surprinde în douăzeci de rânduri hilare și grotești prin selecția atentă a detaliilor scabroase.
Capitolul despre intelectuali adună sub cupola sa pe acele figuri publice liberale, unii, și nu puțini, politicieni sadea, pe care Cristian Preda îi simpatizează. De la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, trecând prin Eugen Ionescu, și ajungând la Andrei Condrescu sau Martin S. Martin etc. Portretul lui Vladimir Timăneanu, un liberal-conservator care urâște până la desființare orice formă de progresism de stânga, cel puțin declarativ, beneficiază de câteva considerații apreciative, dar și de unele care surprind en passant excesele și umorile politologului american. Emil Constantinescu, liderul coaliției de dreapta din 1996-2000 și președintele României, apare indexat ca intelectual întrucât a scris câteva mii de pagini. După această logică a meritelor publicistice, Cristian Preda ar putea ca, la proxima ediție a cărții sale, să-l introducă pe poliglotul și scriitorul Ion Iliescu la aceeași onorantă rubrică. Având în vedere fragilitatea criteriilor de teorie politică și gustul pentru poeți, romancieri, filozofi și critici literari, care nu au fost niciodată cu adevărat la cârma statului, unii chiar ocupând funcții publice mai mici în greutate decât Cristian Preda însuși, aproape orice nume din rândul intelectualilor poate trece la altă rubrică, fără să deranjeze sau să dezechilibreze ansamblul. Capitolele dedicate clasicilor în viață Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, sau cel al unui poet, jurnalist, om de afaceri și diplomat, Emil Hurezeanu, au puțină legătură cu ideologia pe care acești intelectuali au clamat-o mai mult sau mai puțin rectiliniu toată viața. Cristian Preda îi plasează în căsuța neutralizantă de moraliști și figuri simbolice emblematice, deși oricare din aceștia practică un viguros discurs conservator-neoliberal. Tușele de ,,reacționarism” recent depistate la scriitoarea Ana Blandiana sunt inventariate, totuși, în dulăpiorul de conservatori, iar aceasta doar pentru că Ana Blandiana a criticat în ultimul deceniu al vieții ei politicile UE și radicalismul laic al societății de consum, ceea ce nu poate fi decât un red flag pentru un democrat-liberal euroatlantist cu pensie ca autorul Cristian Preda. Prezența colecționarului hâtru de inepții și mitocănii publice (și romancier) Radu Paraschivescu, expertul care introduce volumul de față pe coperta a patra, ne arată până la capăt de ce acest capitol, intitulat intelectuali, este despre prietenii, apropiații, Manii și Larii lui Cristian Preda.
Capitolul rezervat liberarilor însumează câteva figure distinse de intelectuali și de practicieni ai puterii, deși chipurile luminoase ale PNL-ului nouăzecist și douămiist au luminat mai curând într-un întuneric social și politic generalizat și dens. Lipsa lor de idei și perspective răzbate până în clipa de față. Liberali sunt pentru Cristian Preda următorii: Aurelian Crăiuțu (intelectual afiliat liberalismului politic și ceva mai rezervat față de cel economic, aplicat brutal și în România începând cu domnia CDR-ului a domnului Preda), Mihai Zamfir (monarhist și nostalgic al ierarhiilor sociale etanșe), Lucian Boia (despre care Cristian Preda nu suflă o vorbă în legătură cu rolul său dovedit de informator al fostei Securități), Alexandru George (un liberal de factură literară sau un literat de factură liberală), Neagu Djuvara (fost simpatizant legionar recunoscut, boier în rest), Dan A. Lăzărescu (istoric ,,încâlcit”, ,,prolix”, monarhist, apreciativ față de figura Mareșalului Ion Antonescu, colaborator al Securității comuniste, antidemocrat), Radu Câmpeanu (alt admirator al interbelicului și al Mareșalului Antonescu), Dinu Zamfirescu (simpatizant nostalgic al regimului lui Ion Antonescu), Mircea Ionescu-Quintus (colaborator al Securității, distant față de capitalismul sălbatic postcomunist), Alexandru Paleologu (autointitulat reacționar, fost informator al Securității, plătit cu sume derizorii de ofițerii poliției secrete ceaușiste), Valeriu Stoica (antreprenor de vinuri, ministru al Justiției în cei patru ani de dominație CDR-istă, relativ scârbit de oamenii de afaceri bandiți sau pur și simplu escroci, ajunși finanțatori grei ai PNL), iar lista chipurilor palide ale liberalismului românesc poate continua până la depresie: nu există nicio legătură organică între concepțiile retrograde, autoritariste, elitiste, pe alocuri obscene și mizerabile ca nivel intelectual (fișa de dicționar a liberalului Decebal Traian Remeș, la fel ca multe altele, echilibrează umorul grosolan cu turpitudinea) până la susținerea ierarhizării pe caste sociale sociale, antidemocratice, antimoderne și liberalismele occidentale. Ura antisocialistă pare a fi generat aceste embleme de oameni apuși în spațiul politic românesc de după 1989. Încadrarea lui Daniel Dăianu, ofițer în rezervă al fostei Securități și al serviciilor actuale, nu se potrivește cu liberalismul politic, ci cu cel al pieței dereglementate. Crin Halaicu, Cătălin Predoiu sau Mihai Răzvan Ungureanu sunt integrați printre liberali parcă pentru a sugera că nu au o conexiune credibilă cu acest curent de gândire politică și socială. Colaborarea politologului Daniel Barbu cu politicienii liberali este prezentată ca o alianță între o minte strălucită și o turmă de paricopitate. Toader/Theodor Palelogu se integrează în peisaj ca un prieten al liberalului Cristian Preda – amândoi hâtri și cultivați, văduviți de prudența modestiei, dar nu luați prea în serios în stratagemele interne ale PNL/PDL atunci când s-au aflat cu toții la guvernare. Din modul în care descrie Preda atitudinea liberalilor față de intelectualii din partid, nu ne-am afla în eroare dacă am afirma că aceștia din urmă sunt pe post de mascote istețe la ședințele de partid, dar nu mai mult de atât. Nicolae Manolescu este tratat ca o altă versiune de liberal moralist. Mihai Șora face impresie de progresist liberal față de ceilalți amintiți anterior, cu toate că după vârstă i-a depășit pe aproape toți din generațiile mai tinere. Liviu Antonesei este liberalul moderat al tranziției, dar neimplicat în arena politică reală. Stelian Tănase este tot un intelectual liberal, în ordinea aceasta a cuvintelor, dar simpatizează cu monarhismul și nu se ferește de unele expresii dragi stângii, însă numai pentru a le răsturna în sensuri resemnate istoric, cufundate într-o mare de cinism. Andrei Marga este introdus dintr-o greșeală necunoscută între liberali, pozițiile sale având mereu mai multe în comun cu social-democrația, iar, după 2020, gravitând cu ușurință spre o versiune ,,suveranistă” a ordinii geopolitice. Poziția lui Klaus Iohannis în acest capitol, fost președinte al României, nu face decât să accentueze vacuitatea deja familară nouă a politicianului Iohannis, deși cei zece ani de mandat sunt în sine o epocă interesantă. Cogitațiile lui Gh. Falca, amestec de platitudini cu sloganuri, nu au ce căuta în acest volum, la fel și profilul ridicol și neizbutit al politicianului submediocru Sebastian Burduja. Cristian Ghinea ar fi putut fi introdus la categoria libertarieni, nu liberali, acesta având credința sau speranța că dispariția statului este ultimul stagiu al privatizării vieții.
Creștin-democrații se recrutează considerabil de mult din galeria intelectualilor: Sorin Alexandrescu (pentru susținerea defunctului PNȚCD, un partid de tombatere), Teodor Baconschi (creștinismul pentru nouveaux riches cu pretenții intelectuale, dar, în fond, atât de libertariene), Adrian Papahagi (inchizitor impenitent al stângii postmoderne și conservator reacționar în rest), Doina Cornea (cea mai curajoasă femeie intelectual din România comunistă), Corneliu Coposu (politicianul post-decembrist canonizat post mortem pentru a fi reprezentat idealul de cartolină al politicianului interbelic mitic), Victor Ciorbea, Radu Vasile, ambii exponenții habarnismului în guvernarea țării din interiorul PNȚCD, dar pe care Cristian Preda îi cauționează drept țărăniști de omenie etc. Ceilalți ideologi țărăniști sunt dați uitării în prezent, iar meritele lor apar ca nesemnificative și fără durată până astăzi. Cele patru pagini dedicate teoreticianului și istoricului literar Adrina Marino nu au nicio umbră de atingere cu creștin-democrația, dar sunt un mijloc prin care Cristian Preda repetă clișee despre imaginea proastă și personalitatea dificilă a criticului în mediul intelectual GDS-ist, din rândul căruia face parte și Preda prin formare ideologică și carieră publică. Criticii literari Gh. Grigurcu și Virgil Nemoianu lasă impresia de intelectuali moderați, dar împătimiți de restaurarea monarhiei și a umanismului creștin în marea civilizație europeană, asaltată de valorile progresiste și birocrația stufoasă a Uniunii Europene. Radu Carp, la fel ca teologul Radu Preda, sunt conservatori de factură creștin-ortodoxă, nu conservatori republicani de sorginte americană, neoconi, cum se întâmplă cu T. Baconschi și A. Papahagi. Cristian Bădiliță este versiunea creștină din autoexilul francez a ultimilor doi intelectuali sus-menționați.
În tagma libertarienilor sunt incluși Horia-Roman Patapievici (care se recomandă drept un liberal conservator, cu toate că armonizarea credinței creștine, pe care zice-se că ar practica-o, cu viziunea libertariană radicală a pieței absolute este imposibilă) și Bogdan Călinescu (Nicolas Lecaussin), economist libertarian, Lucian Croitoru, libertarianul de la BNR care îl consiliază asiduu pe ,,neocomunistul” Mugur Isărescu (relativizarea categoriilor nu-l jenează pe Cristian Preda), Bogdan Glăvan, anarhocapitalistul Cosmin Marinescu, toți adepți ai pieței libere fără stat sau cu un stat minimal, bugetat la limita de jos a interesului public. Capitalismul este divinizat aici mai ceva decât societatea fără clase a socialiștilor revoluționari. Plasarea în acest loc a lui Sorin Roșca Stănescu, jurnalist gălăgios și gregar, afacerist dubios și fost informator al Securității, fost pușcăriaș, pare a fi o altă ironie a lui Cristian Preda, mai ales că Sorin Roșca Stănescu predică și valori suveraniste în numele capitalului românesc.
Gruparea intelectuală a conservatorilor este înrădăcinată în anti-woke, anti-PC și jelanie apocaliptică pe seama invaziei nefaste a Kulturkampf-ului progresist. Diatribele și ieremiadele împotriva stângii postmoderne nu au limite la Alexandru Călinescu, Ioan Stanomir, însă devin firești între teologii creștini-ortodocși examinați de Cristian Preda. Survolul peste cărțile scrise de Ovidiu Hurduzeu, dar îndeosebi cele elaborate de Mircea Platon, suferă de superficialitate din pricina incapacitații etice a lui Cristian Preda, liberal economic mai mult decât liberal politic, de a accepta o critică de dreapta a neoliberalismului, doctrină împinsă spre fanatism la libertarieni și ținută sub un control minimal (al statului, nu al conștiinței) la liberali. E un capitolaș complet ratat din lucrarea de față. Despre perspectivele violente, excentrice și ridicole în materie de conservatorism politic ale politicianului și universitarului Cătălin Avramescu, autorul unei singure cărți de valoare și aceea scrisă în afara României, nici nu merită amintit. Traian Ungureanu este în ultimii ani adeptul unui conservatorism din ce în ce mai apropiat de partidul românesc de dreapta AUR, în care fostul intelectual agreat de conservatorii și liberalii de elită, inclusiv de Andrei Pleșu, anume Mihail Neamțu, cel mai proteic și fanfaron intelectual de dreapta din România, este deja deputat. Alunecarea spre sectorul naționaliștilor se face pe cale naturală, însă invocarea strămoșilor zeificați, a domnitorilor medievali musai patrioți români și vorbitori ai unei limbi române curate încă din veacul al XI-lea, a Bisericii adevărate a Ortodoxiei (stavilă în calea păgânității musulmane), a regimului Mareșalului Ion Antonescu, vinovat de genocid împotriva poporului evreu, a legionarismului, a patriotismului economic arătat de Nicolae Ceaușescu etc. – aceștia sunt tropii naționalismului românesc protocronist sau pur și simplu dacopat – este de o stridență fără margini din partea unor foști militari, ofițeri ai serviciilor secrete, în general, foști sau actuali angajați din MApN și MAI (aici se desprind ca tulburători de reprezentativi generalul Mircea Chelaru, fost șef al Statului Major al Armatei Române, și colonelul Mircea Dogaru, dar și un grafoman de talia lui Pavel Coruț). Dan Puric este un mim creștin al acestui discurs naționalist cu accente fasciste, dar care provin din instrucția militară aplicată în ultimele decenii ale comunismului românesc, iar Ilie Bădescu este intelectualul său cel mai reprezentativ, urmat de Dan Dungaciu, politician AUR ceva mai apropiat de un liberalism conservator standard. Bineînțeles, delirurile verbale ale fostului primar de Cluj Gh. Funar, elucubrațiile patetice ale răposatului Corneliu Vadim Tudor, tribunul poporului cel mai influent după 1990 până la moartea lui, halucinațiile supranaturale ale revoluționarului Lorin Fortuna etc. sunt surprise cu umor și îngrijorare de Cristian Preda. Mai avem doar un pas până la tridentul suveranist George Simion, Liviu Pleșoianu, Călin Georgescu, din care ultimul este asociat cu sosul național-comunist, deși Călin Georgescu pare a fi versiunea adusă la zi a retoricii generalilor și coloneilor aflați în rezervă, cei deja amintiți mai sus. Despre politica creștină irizată de legionarism sau de pattern-ul mental fascist găsim câte ceva la Claudiu Târziu și Sorin Lavric, însă se simte că politologul Cristian Preda i-ar dori ceva mai moderați pentru că astfel ar putea fi cu ușurință trecuți în rândurile stimabile ale conservatorilor și liberalilor politici.
Nu în ultimul rând, avem și facțiunea neafiliaților, din care îi desprindem ca deținând ceva notorietate pe Marius Oprea (liberal toată ziua), Robert Turcescu (sigur nu un jurnalist de stânga – aici intră Dragoș Pătraru), Octavian Paler (fost demnitar comunist, convertit la un conservatorism pășunist în anii senectuții), Cristian Tudor Popescu (liberal vitriolant, poziționat veșnic à l’outrance), Dan Voiculescu (oligarh corupt de factură securistică, dar cu doctrină liberal-conservatoare), Sandra Pralong (liberală de centru, progresistă) etc., cei mai mulți din ei, inclusiv o serie de jurnaliști fără angajament ideologic serios, înclinând spre dreapta, indiferent că au sprijinit pe bani imaginea publică a unor politicieni PSD.
Ideologii și ideologi în România contemporană va rămâne pentru o perioadă lungă de timp o pseudo-enciclopedie de politicieni, intelectuali, jurnaliști români din intervalul 1990-2025, însă centrul de greutate este situat cândva în jurul anului 2010, cartea suferind de un oarecare regres generațional, scrisă, totuși, din punctul de vedere al unui intelectual liberal format în deceniul 1991-2001 după o serie de criterii ideologice specifice familiei liberalismelor în contextul istoric dat. Cristian Preda nu este un political scientist serios, ci un ideolog de dreapta asumat, cu o înclinație cultivată prin exercițiu spre pamflet și caricatură, un autor care vede oamenii în dimensiunea lor exterioară, dar care mai deține suplimentar capacitatea de a le asocia etichete negative sau de a le desena conturul unui halou deasupra capului. Din punctul de vedere al înțelegerii curentelor de opinie din România contemporană și a cauzelor lor structurale, sociale, economice, europene, globale, dar și al evoluției societății românești în ultimele decenii, Ideologii și ideologi în România contemporană reprezintă nu doar un eșec academic, ci și o sursă de divertisment intelectual pentru publicul cititor românesc. Problema capitală a istoriei intelectuale scrisă de Cristian Preda nu rezidă în liberalismul său recunoscut a priori, ci în calitatea mijloacelor și metodelor de a scrie o carte de 1,000 de pagini, alcătuită din recenzii rapide, mai scurte sau mai lungi, aglutinând o mulțime de citate, de obicei stupide sau radiind prostie, sau din schițe ale unor politicieni de mâna a două, dacă nu chiar de toată mâna, ipochimeni din a căror activitate și poziționare publice nu poți stoarce nimic de valoare. Desconsiderarea realității sociale comune este atotprezentă în Ideologii și ideologi în România contemporană. Știința politică a sucombat în tăcere, iar pe scenă 1,000 de voci haotice și pe jumătate iraționale își recită părerile în devălmășie. În ciuda împunsăturilor și a mușcăturilor distribuite după calapodul liberal unora și altora din cei examinați, Cristian Preda nu ne explică metodic și argumentat științific nimic în această lucrare de proporții apreciabile. Se poate ca adevărul să fie prezent în paginile acestei cărți, însă acesta este amestecat amorf cu multe baliverne și minciuni, între care s-a rătăcit, ratând contactul de departe cu logos-ul timpurilor noastre.
Note:
[1] Liberalismul antidemocratic există – se găsește teoretizat în unele cărți ale economistului F.A. von Hayek, alături de Ludwig von Mises, unul din idolii intelectuali ai liberalilor formați imediat în postcomunismul românesc, dar și în experimentul de dictatură militară sângeroasă din Chile în timpul generalului Augusto Pinochet, patronat intelectual de Chicago Boys, grupare intelectuală inspirată de liberalismul elaborat de von Hayek în Constituția libertății și alte scrieri.
[2] Mihai Iovănel ,,are lecturi politologice exclusiv din galeria foștilor lectori de la ,,Ștefan Gheorghiu” și a confraților săi marxiști care și-au zis ,,critici” (p. 17) sau citim incriminarea ridicolă vizându-l pe Mihai Iovănel pentru că face trimiteri la cărți publicate în curtea editurii Humanitas, deși acesta trasează legături firești între anumiți autori Humanitas și ideologia legionară interbelică sau cea neolegionară de astăzi, de pildă în persoana intelectualului Sorin Lavric, căruia Cristian Preda îi dedică o fișă de dicționar inflamată, care, pe lângă rolul vremelnic de senator din partea AUR, a publicat câteva lucrări superioare intelectual, dar care reabilitează sau reconsideră măcar parțial ideologia legionară chiar la editura Humanitas. Sorin Lavric este un discipol reputat și recunoscut al filosofului Gabriel Liiceanu, indiferent de dezicerile reciproce care au apărut după 2021. Este cu atât mai pilduitor să îl vedem pe Cristian Preda, care respinge fără nuanță orice formă de ideologie de stânga (toate par egal de radicale), cum îl blamează tocmai pe Mihai Iovănel că ,,vede lumea în alb și negru, fără urme de griuri”. (p. 18)
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Ideologia liberală în România (1990-2025)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 